Badea George – ultima zi
(piesă de teatru în două scene şi epilog)
Personaje:
George Pop de Băseşti în două ipostaze: în Scena I e Domnul George – 42 de ani, în Scena II e Badea George – 83 de ani, bolnav, întors de la Alba Iulia în urmă cu trei luni. Acţiunea Scenei II se petrece în 23 februarie, anul 1919.
Bogos-olaru’ (Badea Bogos) – olarul din Odeşti, 74 de ani
Alexandru Chiş – locotenent din Odeşti, aghiotantul lui George Pop de Băseşti
Preotul Maior – 53 de ani
Corul bărbaţilor ardeleni
Interior de atelier de olărit. Bogos olarul din Odeşti învârte cu piciorul la roată. Intră Domnul George, intră şi salută. Bogos olarul se ridică în picioare. Salută. Aşează oala de lut proaspăt la uscat. Se linge pe degete de lut. Mănâncă lutul. Bea o cană cu apă. Se şterge pe mâini cu o băndură. Se apropie de Domnul George (îmbrăcat în costum specific anilor 70 ai secolului nouăsprezece, cumpărat în Budapesta). Cei doi vor sta de vorbă.
Bogos-olaru’: Oho, domnule George, bine ai venit. Iară. După ani mulţi. Oi tăia mâţu’ cel gras că de mult nu te-am mai avut oaspete. Da’ am auzit ce faci şi p-aci şi pe la Budapesta, ba şi la Viena te-ai făcut ştiut.
George Pop de Băseşti: Bine zici, bade Bogos. De mult. Vremea nu trece, noi da. Ai făcut de atunci şi până astăzi centru de olărit în Odeşti.
Bogos-olaru’: Şi de negoţ, domnule George, că toţi se vaită că n-avem neguţători. Acuma-i avem. Altfel n-aveai cum să-i faci pe ăia de la Debrecen ori Budapesta să vrea să beie apă din ulcioarele mele de lut.
George Pop de Băseşti: Asta-i drama noastră a transilvănenilor.
George Pop de Băseşti: Neguţătoreala care-i în curtea altor neamuri.
Bogos-olaru’: Da’ şi a olarului.
George Pop de Băseşti: A olarului ce-i, bade Bogos?
Bogos-olaru’: Drama, asta-i. Cum să-l înveţi pe ungur ori pe austriac să mănânce dintr-un blid de lut cu o lingură de lemn. Că-i vezi, domnule George, că trăieşti printre ei ca fecioru-meu. Linguri de argint, blide făcute ca lingurile şi ulcioare din porţelanuri scumpe.
George Pop de Băseşti: I-ai reeducat, bade Bogos?
Bogos-olaru’: Cum nu? I-am pus să experimenteze. Ş-amu tot experimentează. C-aşa-s neamurile astea din imperiu’ nost. Ce-i la noi necesar la ei e experiment.
George Pop de Băseşti: La noi e tradiţia, obiceiul vechi de care ne ţinem.
Bogos-olaru’: Şi lutul, aici e lutul cel bun, lutul pe care-l aveau şi olarii din alte vremi. Ăsta-i secretu’. Dumitale, domnule George, ţi-l spun. Nu-i voie. Da’ trebuie să-l cunoşti. Nici fecioru-meu nu-l ştie.
George Pop de Băseşti: Vorbeşti despre lut, bade Bogos?
Bogos-olaru’: Secret de familie-i ăsta. Lutul. Vorbesc şi despre noi, despre neam, despre cum putem deveni vii, cum putem ieşi din adormire. Despre ce ţine de tine, domnule George, şi despre lut, şi despre lutu’ din care-s făcuţi şi cei care uită…
George Pop de Băseşti: Din adormire, aşa-i. Cum putem ieşi? Zici adânc, bade Bogos.
Bogos-olaru’: Zic că are cine asculta şi cine înţelege. Lutu’ de aici, îi din bunii şi bunele noastre, domnule, cu sfinţenie trebuie să-l scoată olaru’ iarăşi la lumină şi din el să ne facem oalele noastre. Lutu’ şi românu’ ca-n vremurile vechi când înţelepţii intrau în casa olarului şi-i spuneaau: „te vom face să intri în comuniune cu vechii tăi, acolo le vei auzi vocile, te vei smeri din locul cela plin cu tină, când vasul n-a izbuti, iară-l vei refrământa”. Oare, domnule George, nu poţi să faci şi dumneata la fel cu noi, cu toţi din neamul nost de astăzi?
George Pop de Băseşti: Peste acest lut, stăpân eşti dumneata, bade Bogos.
Bogos-olaru’: Marele Olar al vieţilor noastre, acela care ne face să învăţăm că fiecare suntem bulgăre de lut în căucul pălmilor lui…
George Pop de Băseşti: Vasul pe care Marele Olar îl făcuse pe roată, bade Bogos, n-a izbutit, aşa cum e firesc să izbutească lutul în mâna olarului, dar l-a refrământat încă o dată, şi din nou, până în ziua de astăzi: „Oare nu pot face şi eu cu voi la fel, bade Bogos?”.
Bogos-olaru’: Poţi, domnule George, tu poţi, ai fost în atelierul LUI, de multe ori n-ai înţeles, pentru că lutul din noi, ca lutu’ dinainte de ardere, trece prin multe perioade de frământare. Acestea sunt importante, scot la suprafaţă impurităţile, pietricelele, bucăţile de lemn. Toate, odată dispărute din lutul acela al neamului nost, ne scapă de frământările vieţilor noastre, alea neînţelese de noi, şi ajungem ca lutul din care poate ieşi un vas pe cinste. Se apropie momentul acela şi trebuie să fii pregătit.
George Pop de Băseşti: Adică, bade Bogos, neamu’ acesta, noi şi vieţile pe care le trăim, când ne lăsăm zdrobiţi, apoi udaţi de lacrimile noastre, ne duc către focul din care ieşim întăriţi cu oalele tale din lut?
Bogos-olaru’: Exact. Dar s-ar putea să iasă iară, din nou un vas neizbutit ori unu’ aşa cum ne place tuturora. Important e să nu ne descurajăm, domnule George. Dacă vasul vieţii noastre nu a izbutit, mai există şanse să iasă plăcut nouă cât stă în căucu’ pălmilor celui care trebuie să înfăptuiască pentru neamu’ ăsta de olari.
George Pop de Băseşti: E dureroasă frământarea de care vorbeşti.
Bogos-olaru’: Şi apoi, domnule George, după ce-i gata vasu’ urmează celelalte probe: de şlefuire, de înfrumuseţare şi apoi proba focului de care nu scapă niciun neam.
George Pop de Băseşti: Spui că orice vas din atelierul Marelui Olar trece prin proba arderii, bade Bogos?
Bogos-olaru’: Altfel nu se poate, domnule George.
George Pop de Băseşti: Şi cum trebuie făcut?
Bogos-olaru’: Ca demult, domnule George, fără sclipiciuri şi zorzoane ca la alte neamuri. Întâi faci o cruce şi spui Tatăl Nostru, sapi groapa şi când dai de lutul neamului nost, te vei bucura că-l vei vedea gata finalizat.
George Pop de Băseşti: Adică, bade Bogos, nu eu şi alţii din neamu’ meu vom crea vasul, noi vom fi chemaţi doar să dăm aşchiile la o parte?
Bogos-olaru’: Ai priceput.
George Pop de Băseşti: În breasla olarilor, rânduiala-i să-ţi dai copiii să ucenicească la marii meşteri, altfel breasla trece pe lângă tine şi nu te mai salută, aşa mi-ai spus odată, bade Bogos.
Bogos-olaru’: Mare-i ruşinea să nu duci mai departe ştiinţa lutului, după rânduiala asta am învăţat eu meseria datorită tatălui meu.
George Pop de Băseşti: Lucrezi mult cu lutul, bade Bogos, îl şi mănânci?
Bogos-olaru’: În fiecare zi. Uit să-mi bag mâinile în apă. Le bag în gură şi se curăţă acolo. Să nu uiţi, domnule George, eşti nerăbdător să fie gata, să vezi că ai însufleţit-o, pentru că lucrarea dumitale, dacă n-o însufleţeşti, dacă nu-i dai viaţă, o să rămână doar o zugrăvire a ceea ce te-ai gândit să faci.
George Pop de Băseşti: Îmi spui despre cuminţenie.
Bogos-olaru’: Despre argila neamului nost îţi vorbesc, domnule George. A acumulat multe minerale acolo la patru metri sub pământ. N-a mai fost scoasă la lumină multă vreme. S-a sedimentat. Domnule George, să nu uiţi vorba noastră a olarilor, care zice că toţi scapă de meseriile lor de pe pământ când se duc, dar noi ne ducem tot în lut şi ne contopim cu el, cum am făcut-o şi-n timpul vieţii. Dumneata eşti ca noi, domnule George, eşti altfel de olar, da’ tot olar se cheamă că eşti.
(muzică, se lasă cortina, sfârşitul Actului I)
Badea George şi aghiotantul său, Alexandru Chiş, se află în dormitorul de la conacul din Băseşti. Patul, un fotoliu. E 23 februarie, anul 1919, noaptea în care Badea George e gata de plecare. Moartea va veni ca şi cum ar fi aşteptat-o. Ar fi ştiut. Badea George povesteşte. Pe scenă se află 7 personaje fără identitate. Vor căra sicriul cu trupul neînsufleţit la sfârşitul Scenei II.
Alexandru Chiş: Bade George, e dimineaţă.
George Pop de Băseşti: Ca orice dimineaţă de iarnă, Alexandre. Intră pe fereastră soarele cu dinţi. E dinţos şi-n dimineaţa asta. Caută ulcica de lut. Aia făcută de Bogos olaru’, pune-mi lapte proaspăt muls. Dintr-un canceu de lut.
(Alexandru Chiş se execută aproape ca-n armată, de parcă bolnavul ar fi căpetenia oştilor pe câmpul de bătaie. Îi întinde ulcica plină cu lapte.)
L-am văzut ultima oară la jumătatea vieţii mele. Aveam 42 de ani. N-am fost nici la cimitir la mormântu-i. Mi-l amintesc viu, în atelierul Marelui Olar: „Îţi dau ulcica asta, domnule George”, mi-a întins-o. Ulcica asta, Alexandru, e la fel de tânără ca atunci. În timp ce învîrtea roata de picior, mâinile-i lucrau, cânta, fluiera: „atunci olaru-i olar când poate cânta în timp ce picioru’ şi mâinile-i lucră”, zicea. Mai târziu am înţeles, făurea, născocea şi apoi dansa şi se bucura ca toţi copiii de p-aci, Alexandru. Şi era om bătrân cum am ajuns eu astăzi. „Dansez şi mă bucur, domnule George, niciodată să nu stai degeaba, şi când te odihneşti, ia o bucată de lut, joacă-te, frământ-o, stăpâneşte-o cu mâinile, cu simţirea trimisă în degete. Vrei, nu vrei, vei ajunge ce trebuie să ajungi. De aia-i bine să te şi odihneşti. Altul după tine, domnule George, va face ce faci tu pe ceva ce deja există. Până atunci însă, cât poţi, continuă să înveţi”. Şi asta a fost tot. Asta-mi amintesc despre Bogos, Alexandru. Aranjează-mi pernele de la spate.
Alexandru Chiş: Acuma, bade George.
George Pop de Băseşti: Badea Bogos olaru’ şi domnul George, şi acuma badea George şi Alexandru. Ce-o să mai urmeze, au trecut 41 de ani. Am frământat, am stricat şi am refrământat. În care dimineaţă suntem, Alexandre. Taci. Către sfârşit… 23 făurar, o mie şi nouă sute nouăsprezece. Să vină şi popa Maior, nu strică să fie p-aici. La o adică. Respiraţia e mai grea, Alexandre, de-abia o aud. Prea multă linişte în camera asta veche. Mai pune lapte în ulcică. Ia-ţi pieptenele pentru barbă. Unde mă voi prezenta să fiu îngrijit. Când trebuie să te prezinţi să dai raportu’, nu poţi fi neîngrijit.
(Se ridică din pat. Alexandru îl sprijină până ajunge în fotoliu. 40 de secunde de linişte. Deschide ochii. E altă voce. Hotărâtă.)
29 noiembrie. O mie nouă sute optsprezece. Ce zi. Ai venit, Alexandru.
Alexandru Chiş: M-am prezentat la ordin, bade George.
George Pop de Băseşti: De la înmormântare vii, bietul de tine.
Alexandru Chiş: Mama. Săraca. S-a stins, bade George.
George Pop de Băseşti: Anuca din Odeşti. Vin zile importante. Am frământat destul. Mergem la Alba Iulia.
(Tare) Ger, drum, vagon cu ţurţuri pe el, ger bezmetic, alergătura de vânt pe coridoru’ trenului, apoi în vagon, nici un felinar în gări, mersul acela leneş. Şi… alte trenui prin gări. Către Marea Adunare. Era timpul. Dimineaţa, după-amiaza şi seara până la Războieni unde… focuri de armă, un mort. Primul al Marii Uniri. Alba Iulia. Altă seară, odaia, patul şi-o canapea. Tot frig, domnule preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania. Tare frig pentru un bătrân. Odăile calde erau pentru fruntaşii Teodor Mihali, Alexandru Vaida Voievod. Se poate dormi şi-n odăi reci dacă de dimineaţă vine peste noi Unirea Naţiunii.
Alexandru Chiş: Şi pe duşumea se poate dormi, bade George.
George Pop de Băseşti: În blănuri n-ajunge frigul, altfel înţepeneam acolo-n ger. Am sosit. Aşa-mi venea să strig. Chiar cu preţul unui sfârşit de viaţă am ajuns. Ca să pot striga ca Simeon: „Acuma slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace”. S-a făcut dimineaţa de 1 decembrie. A intrat Iuliu Maniu în cameră. „Te-a adus Dumnezeu, bade George. Numai dumneata ne poţi scăpa de scandal.” „Şi trenul, Iuliu.” „Care tren, bade George?” „Dumnezeu şi trenul m-au adus, Iuliu.” Ai fost acolo, Alexandre, şi stai de mărturie.
Alexandru Chiş: Am fost şi stau.
George Pop de Băseşti: M-am dus la Cazinou în Alba Iulia. Unii doreau Transilvania independentă. Am mirosit influenţa Budapestei, Alexandru. Alţii autonomie, alţii cu încetinitorul. M-am uitat la ei până s-a făcut tăcerea aia dureroasă. „Dacă nu se face acuma înseamnă că am trăit degeaba”, le-am spus. Şi s-a făcut.
(Încet) S-a făcut, bade Bogos olarule. Lutul gata frământat, lucrarea fără o fisură. Atâţia ani. „Acest bătrân, un suflet atâta de tânăr”, a strigat unu’ – bade Bogos olarule. Aşa era. Jale, suferinţă, zbucium şi bucurie în zilele din urmă au fost. Şi femeile noastre. Toate au înfăptuit ce trebuia să fie înfăptuit de către fiecare în parte. „Ne închinăm ţie, măreaţă adunare, şi simbolului sfânt care e simbolul unirii tuturor românilor.” (Se închină.) A mai fost ceva în ziua de 1 Decembrie. N-a interesat pe nimeni. Mâhnirea vrăjmaşilor. Aia a fost şi mai mare, mi-a crescut bucuria gândindu-mă la ea.
Puteam pleca, bade Bogos olarule. Am înfăptuit. Am gătat o viaţă de om. Nu-i puţin lucru să gaţi o viaţă, Alexandre. E vesel s-o gaţi frumos. Te întinereşte. Gata melancolia bătrânilor, gata nevoile trupului înfrigurat. Urmează Teiuşul. Trenul, altu’… acelaşi o ia către Deva. Drumu’ către casă-i mai nevoios ca venirea.
Ger. Ore de stat în vagoane înţepenite pe linia ferată. Zeci de ore. Gara cu restaurant. Cafea. Ceai cald şi cacao cu lapte adusă de la un gospodar. Umblau gărzile de unguri prin ger ca gongile în bucătăriile încălzite. Am trecut pe la Elena în Deva. Fata mea. O copilă, apoi femeie.
Am văzut Cehu’, Alexandre, tot de dimineaţă. Ce frumos a fost. Urma Băseştiul. Conacul ăsta în care am tot pregătit lutul. Lucrarea-i gata, bade Bogos olarule.
Încă o ulcică de lapte, Alexandre. Ai grijă cum mă aşezi între pernele patului. Iarna se face noapte repede. Pune perna mai sus. Suflu tare gros, mai mult şuier. Când mă aşezaţi în pământ… mai încolo… faceţi groapa adâncă de patru metri, acolo mă voi întâlni cu cei din vechime. Acolo voi da samă, Alexandre. De toate să vă ocupaţi voi, cei din camera asta. Să nu vă fie teamă. Ungurii lui Bela Kuhn şi-au ascuns puştile sub fundaţia de lemn a bisericii de pe deal. Ca să tragă gloanţele cu precizie. Noaptea s-au întors să-şi ia armele. Au prins a alerga şi a striga cu groază. I-au fugărit morţii din cimitir, Alexandre. Să nu fiţi speriaţi de planurile lor nelegiuite.
Alexandru Chiş: Gloanţele şuieră pe la urechi. Catafalcul e aşezat în mijlocul salonului. Mare minune că n-avem răniţi.
George Pop de Băseşti: Duceţi sicriul în curte. Apoi în biserică. Vasul e gata, Alexandre. E scos din mâinile vrednice ale Marelui Olar, e în atelierul lui. La multe încercări va mai fi supus până la proba focului, până când va ieşi fără zorzoane din cuptorul încins. Aveţi grijă, Alexandre. Calea e lungă şi plină de pericole. Eu mi-am împlinit visul. Nu-i uşor să stai şi să-ţi priveşti parcă de departe viaţa ta împlinită deja.
Alexandru Chiş: E o minune, bade George, gloanţele nu pot atinge pe nici unul de-ai noştri. Nu avem nici o victimă. Groapa-i săpată până am dat de stratul de lut al vechilor şi bunilor noştri. Pentru întâlnirea cu ai tăi şi ai noştri, bade George.
George Pop de Băseşti (voce de departe): Am să le dau raportu’, Alexandre. Să aveţi grijă pe mai departe. Noi v-am făurit o ţară mare. Voi treceţi-o prin toate încercările care i se cuvin. (vocea se pierde încet)
Pe scenă se plimbă sicriul cu trupul lui George Pop de Băseşti. E cărat şi apoi aşezat în sicriu de persoanele fără identitate care au stat pe scenă.
În întunericul scenei intră Elena Hossu Longin, fiica lui George Pop de Băseşti. E într-o lumină palidă care o urmăreşte până în mijlocul scenei. Elena va vorbi către sala de spectacol. După primele trei propoziţii, din culise intră „Corul bărbaţilor ardeleni”, care se va alătura, recitând împreună cu Elena. Printre cele ce se spun, ilustraţia muzicală va puncta anumite momente ale recitării. La sfârşit, pe scenă se va face lumină puternică şi apoi întuneric.
Elena Hossu Longin: Tată, bade George, Elena ta. Elena Hossu Longin, fata lui George Pop de Băseşti s-a întors acasă. N-am venit cu mâna goală. Am adus cu mine toţi bărbaţii Ardealului, să-ţi spună bucuria lor. (Intră bărbaţii. Sunt un cor puternic, care, în timp ce-şi ocupă locurile pe scenă, vor recita împreună cu Elena, fiica lui George Pop de Băseşti.)
„Corul bărbaţilor ardeleni”:
În aceste clipe mari şi sfinte
Să uităm trecutul plin de jale
Să uităm zbuciumul sufletelor noastre
Să uităm toată urgia de veacuri…
Şi să ne înălţăm inimile pline
De sfânta bucurie către Naţiunea Română
Care astăzi prăznuieşte învierea sa
La viaţa liberă şi naţională.
Uitaţi voi, mame, lacrimile multe,
Legănând, între cântece de jale, odraslele voastre
Precum mame în lume n-au văzut
Ştiind pe copiii voştri străini pe jurământul lor şi buni numai a munci, a lupta şi a muri pentru interese străine.
„Uitaţi voi, soţii” tot amarul zilelor negre, când vedeaţi pe bărbaţi prigoniţi pentru lupta lor dreaptă
Ce au purtat pentru drepturilor omeneşti şi naţionale ale neamului nostru
„Uitaţi voi, surori şi logodnice” pe voinicii mândri
Care s-au luptat şi au murit sub steaguri străine.
„Din jalea voastră, femei române, din zbuciumul sufletelor şi inimilor voastre, a răsărit minunea mântuirii noastre.
Ne închinăm ţie, măreaţă adunare, şi steagului tău sfânt
Care e simbolul Unirii tuturor românilor."
