George Pop de Băsești-emblemă a dragostei de neam

 

În fiecare an, ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, este pentru mine un prilej de a evoca figura celui ce și-a făcut un crez din idealul de unitate națională: George Pop de Băsești, președintele Marii Adunări de la Alba-Iulia.

Badea George, așa cum îl numeau consătenii mei pe acest ilustru înaintaș, emblemă a localității în care am văzut lumina zilei, m-a cucerit prin felul în care a servit cauza românismului, slujindu-și, cu toată puterea, cum n-a făcut-o altul, țara și semenii săi, până la capătul vieții.

Într-o lume bântuită de forțele răului, în care modelele umane sunt pe cale de dispariție, voi încerca să aduc la lumină pagini din viața unui om ce și-a iubit familia, semenii și neamul, cum arareori ne este dat să întâlnim.

Încă din copilărie, de pe vremea când mă jucam de-a v-ați ascunselea prin curtea casei legendarului George Pop de Băsești, am fost atât de fascinat de viața acestuia, încât am hotărât să “șterg” praful de pe cronicile ce scoteau la vedere urmele lăsate de acesta pe pământ. Am avut norocul să întâlnesc și oameni care l-au cunoscut personal pe ”patriarhul cauzei româneşti”, care îl păstrau viu în amintiri și după 60 de ani de la plecarea lui la ceruri.

Vii mi-au rămas acele clipe în minte, când am descoperit un om ce nu are asemănare pământească, ce a lăsat urme adânci în conștiința oamenilor care l-au cunoscut.

M-am simțit privilegiat să “răsar” pe pământ într-un loc în care străbunul meu a scris istorie.

Umbra lui ”Badea George”, dulce nume în care există o notă de iubire și încredere cum n-a mai avut-o altul, m-a acoperit în vremurile tulburi cu învățăminte de lăsat moștenire, cu pilde despre o viață dedicată trup şi suflet neamului românesc.

George Pop de Băsești, un om providențial ce și-a iubit Patria și Neamul, luptând împotriva celor ce s-au înfipt ca ploșnițele în sângele românesc, pentru ca dreptatea și adevărul să răsară ca soarele, a văzut lumina zilei pe 1 august 1835, în comuna Băsești, o localitate situată în partea de sud-vest a județului Maramureș, atestată în documente din 1391. El a fost descendentul unei familii nobiliare, posesoare a unei moșteniri de o sută de iugăre, fiu al lui Petre Pop de Băsești și al Susanei Pop de Turț.

Până în 1846 a fost elev la școla din satul natal, după care a urmat liceul din Baia Mare, iar din 1852 liceul cezaro – crăiesc din Oradea. La 26 iunie 1854, George Pop trece cu succes bacalaureatul și intră ca student la Academia de Drept din Oradea. El alege știința dreptului convins că mișcarea națională a românilor are nevoie de specialiști în materie legislativă pentru a demasca legile antinaționale votate de Parlamenul de la Budapesta, însă împrejurările timpului nu i-au permis să termine studiile fiind mobilizat în armata, în 1859.

Întors la vatră în 1860, George Pop va fi ales prim-pretor, apoi judecător la scaunul orfanal, după care la cel comitatens, unde va activa mai mulți ani.

Încă din tinerețe, simțind că nu mai este de actualitate ca “la izvorul fermecat pot bea laolaltă și lupul și mielul” s-a aruncat cu toată

energia în lupta pentru cucerirea de drepturi politice și de afirmare a națiunii române.

În 1860, se căsătorește cu Maria Loșonți, descendentă din viță nobilă, o femeie fidelă, iubitoare, devotată căminului ei intim, ce ține cu toata inima la onoarea familiei. Dumnezeu i-a binecuvântat cu doi copii Maria-Carolina, moartă la un an, și Elena–Gheorghina(1860-1940), militantă culturală și feministă binecunoscută în epocă.

Învățăturile de bun-simț ale părinților, de corectitudine, de dreptate și de judecată îl îmbogăți încă din copilarie pe George. De la ei învățase că nu are voie să părăsească cărările dreptății, bunătatea și adevărul. Sămânța credinței fusese așternută sub “brazda”minții tot de ei: cerându-i să se încreadă în Domnul și să-L recunoască în toate căile sale. Sfaturile lor sănătoase și chibzuința izvorâtă din acestea, l-au ferit de calea nelegiuirilor, călăuzindu-i pașii pe calea înțelepciunii.

Începând cu 1866, participa la diferite manifestări și acțiuni organizate de “ASTRA”-Asociațiune înființată pentru ridicarea conștiinței naționale, prin culturalizarea românilor, convins fiind că dezideratele naționale pot fi înfăptuite prin acțiunile de luminare ale poporului. George Pop de Băsești a devenit unul din marii sprijinitori ai societăților culturale ale românilor din Transilvania, începând cu cele studențești “,Iulia”, “Junimea” şi terminând cu “reuniunile” femeilor de la Brașov și Sălaj, colaborând cu ziariști și oameni de cultură de la publicații de prestigiu cum ar fi: ”Tribuna”,”Gazeta Transilvaniei” și ”Observatorul”.

În condițiile legii școlare din 1879, George Pop a creat școli în limba română, demonstrând rolul decisiv al limbii naționale în supraviețuirea poporului român, subliniind preeminența factorului lingvistic în fața celui etnic, arătând că limba este un giuvaer mai prețios decât viața însăși. În acea perioadă, românii din Transilvania se aflau într-o stare politică și socială dezastruoasă, mai ales după instaurarea dualismului austro-ungar, a politicii Vienei imperiale, acest “putregai de pudră și parfum” a săvârșit a treia mare trădare a poporului român, după ce l-a trădat pe Horea, apoi pe Iancu…Ales deputat în Parlamentul maghiar, în 1872, desfășoară o luptă aprigă pentru dezrobirea națională timp de 9 ani, susținând cu mult patos setea de dreptate a românilor. La 9 august 1880, George Pop a propus într-o conferinţă ţinută la Turda unirea tuturor românilor din Transilvania şi Ungaria într-un singur partid naţional. În urma acestei propuneri s-a convocat pe 17 octombrie 1880 o conferinţă alcătuită din 30 de fruntaşi români din Transilvania şi Ungaria, care au decis convocarea Conferinţei Naţionale de la Sibiu din anul 1881, care a decretat solidaritatea partidelor naţionale româneşti din Ungaria şi unirea acestora sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania şi Ungaria.

George Pop de Băsești a fost un nobil generos, ctitor de cultură, sprijinitor al ţărănimii, al orfanilor și văduvelor, un luptător neobosit pentru emancipare națională a românilor. El se contopea afectiv cu năzuințele consătenilor săi, susținând că țăranii sunt un puternic element de consolidare a unui popor, încât Nicolae Iorga, oaspete al lui badea George, în 1906, îl considera un “voievod de obști și oști tărănești”. Fiind un bun cunoscător al științei agricole, a împărtășit experiența în lucrarea “Economia cîmpului”. Mai-mult, în 1914, întemeiază prin testament “Fundația George Pop de Basești și fiica lui Elena”, care avea scopul de a înființa școli de agricultură pentru copiii de la sate, cei mai merituoși învățăcei urmând să primească animale și unelte de muncă, iar dascălii lor susținere materială.

George Pop a crezut, asemenea prietenului Kogălniceanu, că “țăranii sunt însăși țara”. El a fost și un slujitor al creștinismului. A înălțat biserica din satul său și din localitatea Băița de sub Codru și și-a lăsat prin testament toata averea Preaveneratului Capitlu Mitropolitan Greco-catolic de la Alba Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj.

Credința în Cel de Sus i-a dat înțelepciune și putere patriarhului nației; Sub protecția Ei, se lăsase stăpânit de un vis: cel de a face dreptate. Visul său arzător a devenit mai întâi o cauză, apoi o mișcare națională. Zi de zi își întărea credința, stârpind îndoiala ce încerca să-i împăienjenească, uneori, cugetul. El știa că educarea minții este esențială. Cunoștea că sufletul se lărgește prin rugăciune, iar mintea se subțiază prin învățătură, ajutându-l în pledoariile sale din Parlament, când acuza regimul opresiv: ”DACĂ E PĂCAT SĂ ATENTEZI LA VIAȚA UNUI OM, CU ATÂT MAI MARE PĂCAT E SĂ ATENTEZI-CA ÎN CAZUL DE FAȚĂ – LA VIAȚA UNUI NEAM, BA CHIAR A MAI MULTOR NEAMURI.” El era încredințat că “dreptul poate fi suprimat prin forță, niciodată nimicit.”

În 1887, are loc o Conferință Națională la Sibiu în legătură cu întocmirea unui “Memorand”, cu plângerile românilor împotriva situației lor grave din punct de vedere social și politic, care să fie prezentat împăratului la Viena.

George Pop de Băsești, condus de înflăcărare și principii, având o capacitate covârșitoare de înțelegere a realității, crezând în victoria dreptului asupra forței, își răscoli sufletul și-și stimula gândurile, având convingerea că întotdeauna conștiința dreptății îi întărește în putere și-I înalța în suflet. Idealul național așezat pe umanitarism, civilizație, libertate și independență îi clarifica obiectivele politice: lupta pentru recâștigarea autonomiei Transilvaniei, dreptul de a folosi limba română în administrație și justiție, revizuirea legii nationalităților și a legii electorale.

La 25-26 martie 1892, a fost definitivat conținutul Memorandumului de la Viena, “MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ȘI UNGARIA”, document istoric prin care Partidul Național Român protestează energic împotriva sistemului de guvernare impus de Budapesta, în care sunt consemnate toate silniciile și abuzurile la care erau supuși românii din Imperiul Austro – Ungar.

În 26 mai 1892, George Pop de Băsești face parte din delegaţia “celor 300″, iar în urma procesului intentat autorilor Memorandumului, tribunul de la Băsești va fi condamnat alături de alți conducători ai Partidului Național Român. El a urmat ”să-și ispășească păcatul dragostei de neam” în închisorile de la Seghedin și Vacz, locuri unde și-a întărit credința în idealul național: ”Noi luptăm cu arme legale pentru o cauză mare.”

În timpul detenției sale, lui George Pop de Băseşti îi moare soția “de supărare”.

Deși avea 60 de ani la ieșirea din temniță, dispunea de resurse de energie și entuziasm.

Dotat cu tact politic, a contribuit la abolirea sciziunii și la refacerea Partidului Național Român, desființat în urma mișcării memorandiste. În 1902 este ales președinte al PNR, remarcându-se, în special, la 12 octombrie 1918 când a fost elaborată declarația de autodeterminare și despărțire a Transilvaniei de Ungaria, moment decisiv în pregătirea actului final al realizării statului național unitar român. Un moment impresionant prin amploarea și semnificația sa este actul de la 1 Decembrie 1918.

Printre cei 1228 delegați din toată țara a ținut să fie prezent și, bătrânul de vârsta patriarhală, George Pop de Băsești, care, deși bolnav, și-a purtat cu mândrie pe piept eșarfa tricoloră. Ajuns la Alba Iulia, pătruns de emoție, a zis: ”Am venit, chiar dacă această cale m-ar costa viața…”

La Alba Iulia, în istorica cetate a poporului român, la 1 Decembrie 1918, este ales în funcția de președinte al Marii Adunări, subliniind în cuvântul de deschidere “realizarea marelui vis”. La marele praznic național, George Pop de Băsești a avut un discurs memorabil:

«Prea iubiții mei! Onorată adunare a tuturor Românilor din Transilvania, Ungaria și Banat!

Națiunea Română la toate evenimentele mari istorice, în trecut și astfel și astăzi, s-a adunat pentru a decide asupra sorții sale.

În 1848, marele an al sguduirilor și prefacerilor sociale și al scuturării lanțurilor purtate de veacuri, neamul nostru s-a adunat pe Câmpul Libertății de lângă Blaj, ca să-și frângă cătușile iobăgiei.

Acolo, printr-o supraomenească încordare, acest neam a frânt cătușile cari îl țineau legat de glia oligarhilor străini.

Smuls din robia trupească a iobăgiei, poporul românesc din Ardeal și Ungaria a fost silit să continue a trăi într-o nouă iobăgie, cu mult mai dureroasă și mai umilitoare: iobăgia sufletească.

Dușmanii seculari, cari ne-au ținut veacuri de-a-rândul în lanțuri fizice, ne-au ținut, până ieri, înlănțuiți sufletește, înăbușind cu brutalitate toate manifestările sufletului românesc dornic de libertate și cultură națională.

Lanțurile acestei robii suntem chemați, fraților, să le sdrobim astăzi, în această mare adunare națională, a tuturor Românilor din Ungaria și Transilvania, aci, pe pământul stropit cu sângele martirilor Horea și Cloșca.

Vrem să sdrobim lanțurile robiei noastre sufletești, prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: unirea tuturor celor de o limbă și de o lege, într-un singur și nedespărțit Stat Românesc.

Lăsați-vă pătrunși, fraților, de fiorii sfinți ai acestui strălucit praznic național și în cea mai deplină și frățească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naționale viitoare!

Dumnezeu să binecuvânteze sfatul nostru și lucrările noastre!

Salutându-vă cu toată căldura inimei mele, declar Adunarea națională a tuturor Românilor din Ungaria și Transilvania deschisă!»

La 2 decembrie, în ședința ținută la Alba Iulia, a fost ales președinte al Marelui Sfat Național. La sfârșitul ședinței, George Pop de Băsești aduce mulțumiri fierbinți marelui Dumnezeu, apoi încheie cu cuvintele Scripturii: ”Iar acum slobozește, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu “, iar vocea bătrânului apostol, întretăiată tot mai mult de suspine, se stinse. Lacrimile-i curgeau din ochii lui înviorați de măreția momentului și plângând el, plângeau cu toții. Erau lacrimile curate ce curgeau din ochii care au avut fericirea să vadă dezrobirea neamului.

Personalități de elită ale vieții politice și culturale, precum: George Barițiu, Valeriu Braniște, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, Ion Rațiu, Vaida-Voievod, Vasile Godiș l-au prețuit și i-au oferit iubirea lor prietenească și edificatoare. Adversarii politici, ca de exemplu,Tisza Kalman, primul–ministru al Ungariei, l-au respectat, gratulându-l: ”Strașnic om ești daco-roman fanatic! Între noi e depărtare ca între cer și pământ. Nu ne vom înțelege niciodată…Vino tu la noi și-ți garantez că nu există demnitate în Ungaria pe care să n-o poți dobândi”. George Pop de Băsești a răspuns: ” De mi-ați da toată Ungaria și tot n-aș trăda cauza cea dreaptă a sărmanului meu popor, care afară de Dumnezeu, de tovarășii mei și de mine , n-are alți apărători împotriva tendințelor voastre de cotropire.”

Conștient că și-a făcut datoria față de neam și mândru că a pecetluit un trecut de nădejdi și strădanii, părășeste cetatea Bălgradului, mulțumit, și se întoarce acasă. În drum spre satul său natal, răcind puternic, se îmbolnăvește, iar la 23 februarie 1919 viața i se stinge, moare de apoplexie.

La 26 februarie are loc slujba înmormântării. După primul dangăt al clopotului, hoardele lui Bela Kun trimit ploaie de gloanţe asupra casei eroului nostru. La îndemnul părintelui paroh, răposatul este dus la biserica satului, iar de acolo la cimitir, transportat pe un car țărănesc, împodobit cu cetini de brad și tras de șase boi, simbolizând simplitatea patriarhală și hărnicia neobosită a acestui mare gospodar.

El își doarme somnul de veci alături de țăranii în mijlocul cărora a trăit, rămânând astfel unit sufletește cu obștea românească din Băsești.

La 1 februarie 1976 a fost inaugurat Muzeul memorial “George Pop de Băsești”, în conacul ce a aparținut tribunului Unirii.

Pâna în 1940, casa a fost locuită de fiica sa Elena Pop Longin și sotul său, Francisc Hossu Longin. Naționalizată, în 1948, a servit ca sediu CAP și magazie de cereale.

Pe terenul donat de George Pop de Băseşti Bisericii Române Unite cu Roma, pe dealul Viei Doamnei, a fost înălțată mănăstirea greco-catolică din Băseşti, cu două hramuri “Sfântul Gheorghe”și "Adormirea Maicii Domnului", sfinţită în anul 2005.

Închei această evocare despre patriarhul cauzei românești, George Pop de Băsești, folosind cuvintele poetului pătimirii noastre, Octavian Goga: “Înfățișarea lui impunea un aspect de demnitate și curățenie morală, împrumutând frământărilor dimprejur o haină de vetustitate severă, legându-ne de continuitatea aspirațiilor din vechime și dându-ne tuturor senzația binefăcătoare că lupta pe care o ducem e perfect legitimă și credințele noastre vin de demult, de foarte departe… E un capitol de istorie în cripta de la Băsești. Epigoni ai țării mele, duceți-vă la ea să învățați dragostea de neam!”

Ionel Mesaroș, fiu al satului Băsești, creatorul și administratorul paginii de facebook și a blogului "George Pop de Băsești"

George Pop de Băsești-Personalitate de frunte a Marii Uniri

 

La loc de cinste, printre făuritorii Marii Uniri, se află George Pop de Băsești, Președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.

Savantul Nicolae Iorga prezintă marele exponent al Unirii Transilvaniei cu Țara-Mamă prin următoarele cuvinte publicate în lucrarea „Oameni cari au fost”, tipărită în anul 1935: „A fost bătrânul nației... Tocmai fiindcă este acolo (în Ardeal) o așa mare și mândră oaste de țărani, îi trebuia Voievodului obștile – și oștile – țărănimii celei vechi, întemeietoare și sprijinitoare de Domnii. Sunt Domni cari nu domnesc, și sunt de aceia cari, fără a sta în scaun de stăpânire, au rost și domnesc între ai lor. Icoană de trecut, garanție morală pentru prezent, îndemn către tineretul viitorului, așa a fost, când l-au lăsat să trăiască dușmanii seminției sale, în castelul său care era o căsuță, între țăranii cari îi erau frați, bătrânul George Pop. Nația l-a numit Badea George. În acest dulce nume, pe care nu a simțit nevoie să-l prefacă potrivit căruntețele lui, este o notă de iubire și de încredere, cum n-a mai avut-o altul”.

Octavian Goga, la rândul său, scria în volumul „Precursorii” din anul 1930, că viața lui George Pop de Băsești s-a topit într-o sumedenie de lupte, pe care le-a dus la bun sfârșit, o viață, de asemenea, plină de însemnătate și simbol: „el s-a stins sub șuierul gloanțelor ungurești, în ceasul în care armata noastră își începuse drumul cuceritor. O viață întreagă de suferinți și amărăciuni și-a avut compensația ei în acele clipe, șeful dezrobiților n-a închis ochii decât atunci când libertatea i-a fluturat pe dinainte zâmbetul fericitor...”.

La 6 mai 1923, poetul și dascălul Petre Dulfu publica în ziarul „Sălajul”, în cinstea „Bătrânului Nației”, un poem cu titlul „La mormântul lui George Pop de Băsești”: „Urmașii mândrei Rome... încununați cu spini/ încătușați să fie de-o mână de străini?/ și-n loc ținuți de drumul spre culmile visate?.../ tu nu puteai să suferi această nedreptate!/ un vis hrăneai doar: lanțul, să vezi cum se destramă;/ să-ți vezi unită țara, pe veci, cu Țara mamă...//."

0

Impact - persoane

0

Interacţiuni

–

Scor de distribuţie

Promovează postarea

Îmi place

Comentează

Distribuie

Din ultimele patru luni din viaţa lui George Pop de Băseşti...

"Era în luna Noiembrie 1918, luna fatală a Împărăţiei Austro Ungare. Prăbuşirea ei era în plin curs. Armata ei fu distrusă şi potopul de ostaşi, cari o formase, se scurgea dinspre fronturi spre vetrele familiale… Urgia acestor oameni, deveniţi bestii în urma suferinţelor de patru ani, s-a îndreptat în primele zile în contra domnilor, pe cari îi învinuiau de război…

A fost un exemplu istoric clasic al statelor întemeiate numai pe armate, cari se desfiinţează odată cu armatele lor – dar totodată a fost şi un exemplu istoric clasic că la baza statelor şi peste tot a societăţii omeneşti operează puteri mai adânci ca armatele, între cari locul de frunte îl ţin naţiunile.

Problema formării statelor naţionale în locul Împărăţiei prăbuşite era deci deschisă după o domnie turco-germano-rusă de veacuri.

Fiecare român ardelean avea datoria a depune munca sa pentru formarea statului naţiunei române.

Eram în Odeşti în primele zile ale lui Noiembrie. Venisem în concediu ca locotenent de la frontul austro-român, concediu dobândit în urma unei telegrame a mamei mele că e bolnavă. Deja în cursul călătoriei spre Odeşti am întâlnit valurile revoluţiei. Sosind acasă, prima mea datorie a fost a potoli în Odeşti şi în comunele vecine spiritele şi a le organiza în consilii şi garde naţionale pentru marele ideal, ceea ce am şi izbutit, precum s-a şi izbutit peste tot Ardealul spre nepieritoarea mărire a neamului român, care din primele zile ale revoluţiei a apucat drumul înspre unirea tuturor românilor.

În cursul lunii am vizitat de mai multe ori în Băseşti pe marele veteran al cauzei naţionale române, George Pop de Băseşti, prezident al Partidului Naţional Român, căruia în această epocă istorică îi revenea rolul de căpetenie. În ciuda vârstei sale octogenare urmărea cu o atenţie şi însufleţire tinerească cursul evenimentelor şi aştepta cu nerăbdare momentul intrării sale în acţiune. Se impunea tot mai imperios ideea unei adunări naţionale pentru deciderea unirii cu Regatul de peste Carpaţi. Bineînţeles, adunarea trebuia să fie pregătită de elemente mai tinere ale partidului. De aceea aştepta nerăbdător ştirile. Acestea însă din motive necunoscute nu soseau precis. În sfârşit, s-a aflat din publicaţiile partidului despre faptul că adunarea naţională este fixată la 1 Decembrie 1918 în Alba Iulia, cetatea unde Mihai Viteazul cu 319 ani înainte înfăptuise pentru prima dată unirea tuturor românilor. Care cetate ar fi fost sortită mai mult pentru înfăptuirea unirii pe vecie? De aceea toată suflarea românească a primit cu însufleţire ştirea şi se pregăteau.

În una din ultimele zile ale lui Noiembrie primesc invitarea lui George Pop de Băseşti să-l însoţesc la Alba-Iulia. Nu m-am gândit nici o clipă, ci am plecat cu toate că numai cu câteva zile înainte suferisem o gripă grozavă şi o înmormântasem pe mama mea, care după o boală de mai multe săptămâni murise tocmai în zilele în care naţiunea îşi făurea viitorul. Călătoria ni-a fost lipsită de comoditate, dar fiind că trenurile nu erau încălzite, ferestrele erau sparte şi o îmbulzeală îngrozitoare paraliza orice mişcare. Cu toate acestea am călătorit fără accident până la gara Răsboieni. Aici s-a petrecut cazul trist că o gardă ungurească, din motiv mie necunoscut, a tras asupra trenului, în care călătoream şi a stins viaţa tânărului moţ, Ion Arion.

În ajunul adunării naţionale seara, am sosit la Alba Iulia. Acolo am găsit un serviciu de încartiruire destul de slab organizat. După mai multă răbdare am izbutit să ajungem de la stație în oraș. Acolo nu erau odăi disponibile în hotelul Dacia, unde am descălecat. În schimb o lume grozavă de oameni. După o așteptare de ore întregi și după intervenții mai multe am primit în sfârșit o mică odaie cu un pat și o canapea, neîncălzită. Dar ce jertfă ar fi putut fi mare, când e vorba de România Mare?

Organizatorii adunării naționale nu s-au prea îmbulzit în aceea seară în jurul Prezidentului adunării, sosit fără invitarea lor specială. Poate însă că nu au fost puși în cunoștință despre sosirea lui, sau că erau prea ocupați cu pregătirea programei zilei următoare. Ajunge că după impresiile mele, precum și după cele ale Prezidentului, comunicate mie confidențial, n-a fost așteptat.

Sfătuirile organizatorilor, după informațiile mele au urmat toată noaptea, noi însă ne-am culcat, având nevoie de repaos și de puteri noi pentru ziua de mâine. Drept tovarăș de noapte s-a atașat către noi și dl. Francisc Hossu Longhin advocat în Deva, ginerele Prezidentului, care încă atunci sosise din direcția opusă.

În dimineața de 1 Decembrie, îndată ce ne-am îmbrăcat a intrat în odaie dl. Iuliu Maniu care a îmbrățișat și sărutat pe George Pop de Băsești, într-un glas ușurat a declarat acestuia că Dumnezeu l-a adus, să-i scape de scandal! Pe urmă ne-a salutat și pe noi ceilalți doi și după ce s-a înțeles cu George Pop de Băsești asupra celor de făcut, a plecat.

Vorbele lui Iuliu Maniu pe mine m-au atins cu atât mai adânc, fiindcă nu știam de ce e vorba. De aceea, îndată după plecarea lui, m-am adresat cu o întrebare către Prezident asupra numitului scandal, la ceea ce Prezidentul nu mi-a răspuns atunci numai cu un gest de mână. Ulterior, călătorind spre casă, mi-a amintit scurt despre o rivalitate oarecare între unii organizatori ai adunării naționale pe chestia prezidenției, exprimându-și totodată și părerea că poate pentru acest motiv n-a fost așteptat.

Oricum ar fi fost însă premisele, ajunge că sosirea lui George Pop de Băsești la Alba-Iulia a tăiat orice rivalitate la prezidenția adunării naționale, recunoscându-i toată lumea chemarea sa la acest post atât ca prezident al partidului național român, cât și ca cel mai neobosit și cel mai în vârstă apostol al cauzei naționale române de dincoace de Carpați.

Această grea chestie fiind înlăturată, adunarea națională sub prezidenția lui George Pop de Băsești și-a putut urma liniștită lucrarea sa programată și a putut decreta unirea politică pentru vecie a tuturor românilor de dincoace de Carpați cu cei de dincolo după o viață separată de mai bine de o mie și jumătate de ani.

Felul cum adunarea națională a decurs, este al istoricilor, prin urmare n-are nevoie de descrierea mea, care nici nu ar putea fi exactă, dar fiindcă am jucat numai un rol de privitor. Din parte-mi iară numai două incidente personale țin să desvăluiesc, pe cari asemenea Prezidentul adunării mi le-a comunicat și anume că Ștefan Cicio Pop a fost acel care cu comoditatea sa a provocat întârzierea cu câteva ore a deschiderii adunării naționale și că tot acest domn a fost acel care fără să fi cerut și obținut de la Prezidentul George Pop de Băsești, a ținut o cuvântare de deschidere, stârnind indignarea Prezidentului și a celorlalți inițiați.

Durere, zace în firea românului sau peste tot a omului de a nu-și uita de micile sale ambițiuni nici când e vorba de acțiuni istorice. Încolo însă adunarea națională a fost atât de măreață încât aceste incidente neștiute de lumea mare dispar ca picături în ocean.

A doua zi a avut loc sub prezidenția lui George Pop de Băsești întrunirea Marelui Sfat Național, care a ales Consiliul Dirigent, guvernul națiunei române de dincoace de Carpați. Dânsul a fost acel care în numele națiunii i-a luat jurământul și i-a predat puterea executivă, încheindu-și istoricul rol cu acele cuvinte evanghelice: „și acum liberează Doamne pe robul Tău că văzură ochii mei mântuirea”!

Cine ar fi crezut în aceea clipă că prorocirea se va îndeplini așa curând?

De la Alba-Iulia, n-am plecat direct la Băsești, ci mai întâi la Deva la fiica sa și la ginerele său, unde am petrecut două zile neuitate în delirul general ce a urmat după marea unire. Cine n-a petrecut acele zile, acela nu este în stare să-și imagine simțămintele lumii românești de atunci. Generația noastră a simțit în aceea epocă bucuria celor 50 de generații ce s-au perindat în cursul robiei naționale de 1 ½ mie de ani, care s-a început cu retragerea legiunilor romane din Dacia.

Din Deva ne-am întors la Băsești prin Teiuș - Cluj. Călătoria înapoi însă asemenea n-a fost fără incidente. Sosind la Teiuș după amiază, am aflat că proximul tren către Cluj va pleca numai în ziua următoare la ora 10. Aveam deci de așteptat cca. 20 de ore. Era un ger aspru, stația ticsită de lume, așa că nici în restaurant n-am găsit vreo masă cu scaune, unde să ne așezăm. Atunci am făcut propunerea să mergem în comună în cartir. Fieertatul însă s-a opus, în schimb însă a dorit o cafea sau un ceai cald. Neservindu-se în restaurant nimic, am plecat în comună la preotul român, care în urma rugării mele a trimis la stație laptele și cafeaua dorită, restul l-a îndeplinit merindea dusă cu noi.

Întrebarea cea mai grea însă era, unde vom petrece noaptea? Pe aceea vreme funcționau încă și gardele naționale ungurești, ba la stație era de pază o trupă ungurească sub comanda unui sublocotenent. Necontenit intrau și ieșeau patrule ungurești, care controlau când una când alta. În stație staționa un detașament de săcui sub comanda faimosului locotenent săcui Ven Zoltan, care în război dobândise toate ordinele militare până la pintenii de aur. Acuma era vestit de abuzurile ce făcea pe unde trecea. Îmi era teamă să nu fim descoperiți, deoarece urmările puteau fi necalculabile. În această situație nu era altă dezlegare decât a recurge la ajutorul șefului de stație. Acesta însă asemenea era un mare ungur, după cum aflasem. Totuși m-am prezentat la el și în numele unui moșneag de 80 de ani – pe al cui nume nu voiam să-l spun, l-am rugat să ne dea un adăpost undeva peste noapte. Mi-a respins cererea. Atunci văzând că altfel nu merge, i-am descoperit cine este octogenarul, ceea ce a produs efectul dorit, și declarând că întrucât alt local nu are, ne pune la dispoziție chiar biroul său. A mai adăugat însă că deși el ca ungur ar avea destule motive a nu face serviciul marelui adversar al națiunii sale, totuși nu se lasă determinat de șovinism, la ceea ce eu i-am mulțumit, asigurându-l despre aceleași sentimente.

La adevăr însă spunând, toată noaptea am tremurat că va descoperi cuiva secretul biroului său și ne vom pomeni cu vre-o grozăvie. Cu noi se afla și Ion Moldoveanu din Dej.

Ca pe la miazănoapte, o ciocăneală energică la ușă. Nu răspund nimic. Ciocăneala se repetă și mai energic, totodată auz invitarea sinistră, în ungurește, „În numele legii, deschideți ușa!” Simțeam cum un zgârci mi se pornește din piept în sus și mă strânge de gât. Nu țin de oamenii care provoacă ușor și mi-e frică de răufăcători, dar cu cât primejdia se ridică mai amenințător în fața mea, cu atât mai calm și mai hotărât stau în fața ei. Așa a fost și în cazul acesta. Am descuiat ușa și au intrat 3 ostași înarmați să ne facă control. La întrebarea mea într-un glas ferm și poruncitor că cum cutează să ne tulbure noaptea, fiind și eu locotenent, s-au mulțumit să-mi ceară numai legitimația mea, dat fiindcă eram dezbrăcat și fără distincții. Totodată mi-au cerut să legitimez pe un oarecare sergent român, care petrecuse pe dr. Teodor Mihali la Alba-Iulia și acuma călătorea înapoi cu noi. Legitimarea mea însă nu i-a împiedicat să nu-i jefuiască blana zisului sergent.

Dimineața am aflat că patrula de noapte făcea parte din detașamentul locotenentului Ven Zoltan, care era încă tot în stație. La rugarea sergentului nostru, am intrat în vagonul lui Ven Zoltan, pe care l-am găsit culcat pe blana jefuită. L-am invitat să o libereze, dar m-a respins cavalerul pintenilor de aur. Astfel am fost nevoit să mă adresez comandantului stației, un sublocotenent asemenea ungur. La invitarea acestuia, Ven Zoltan s-a prezentat în fața lui și a mea, dar nici somațiile acestuia și nici morala ce i-am ținut eu nu l-au înduplecat să înapoieze blana. Ba când am ieșit din localul unde se petrecuse cazul am văzut o mitralieră îndreptată înspre local, așteptând ordinele cavalerului!

În sfârșit, am plecat din Teiuș și cu multă anevoie am sosit la Cluj. Aici am întrerupt călătoria până în altă zi. Noaptea am dormit-o în casa ospitalieră a prietenului meu Dr. Laurean German, atunci director al băncii Vatra. Vila și grădina drăguțe ale acestuia din str. Elisabeta i-au plăcut fieertatului bade George atât de mult, încât și-a exprimat dorința că ar vrea să aibă așa o vilă și grădină.

Ziua următoare am plecat spre Băsești, unde fără deosebite incidente am sosit seara. În tot cursul călătoriei a fost frig, dar în aceea seară s-a lăsat un ger crâncen. Acestui ger i se datorește răceala pe care a căpătat-o de la stație și până la Băsești și care prin urmările ei funeste, după două luni i-a stins viața.

Din clipa ce a reintrat în castelul său de la Băsești n-a mai ieșit din el, decât numai ca marele mort al națiunii, ca să-și ocupe locul de vecie alături de străbunii săi în cimitirul smerit al comunei Băsești, unde și-a trăit toată viața și pe care a trecut-o în paginile istoriei odată cu numele său.

Lunile decembrie și ianuarie au trecut destul de liniștit, dar către sfârșitul lui Ianuarie s-au ivit trupele ungare reorganizate, ocupând linia demarcațională Seini – culmea Codrului – Hodod. De la această dată încolo s-a terminat cu liniștea. Trupele ungare treceau zilnic linia lor și intrau în zona românească, făcând prăzi și brutalizând populația română. La începutul lui februarie 1919 a trebuit să dezorganizez garda națională din Odești, neavând arme și muniție și să mă retrag la Băsești, care zăcea înăuntrul zonei armatei române. Aici am stat împreună cu soția mea ca oaspeți a lui Badea George până în ziua morții sale.

În acest timp, cu puținele arme aduse de la Odești și cu cele ce se găseau în Băsești, am organizat cu ajutorul preotului și amicului meu Alexandru Achim garda națională comunală, totodată la cererea fieertatului Bade George compania română din Ceul Sălajului a așezat un pluton în Băsești spre paza liniei demarcaționale. Cu toate acestea, invaziunile trupelor ungurești curgeau gârlă. În primele zile ale lui februarie au jefuit comuna Odești, mai bine zis casa mea părintească și pe aceea a preotului comunei Vasiliu Gavriș, noi fiind ațâțătorii poporului. Peste câteva zile s-a așezat o ceată de cca. 12 ostași în comuna Stremți, de unde zilnic invadau în Săliște și Băsești. Cu garda și cu plutonul eram ziua – noaptea în tălpi. Starea aceasta încă neliniștea din cale afară pe bolnavul care (nu) avea voie să iasă nici din odaie.

Pentru a scăpa comuna Băsești cel puțin de lupii așezați la Stremți, m-am decis să-i atac. Am organizat din 10 gardiști și 10 ostași români un detașament și în noaptea premergătoare morții fieertatului Bade George am executat atacul. Am ținut împresurată casa, unde erau, până în zori, am deschis un foc asupra ei și am aruncat câteva bombe înăuntru. N-am permis însă să intre nimeni, voind să înconjor vreun măcel, în urma căruia ar fi suferit și de-ai mei. Înspre zori însă a trebuit să mă retrag, dat fiindcă trupa ungurească de cca. un pluton, care staționa în Oarța de Sus putea să ne atace în flanc, ceea ce ne-ar fi fost fatal, neavând mai multă muniție. Atacul însă totuși a avut rezultatul că trupa din Stremți a plecat și precum am auzit ulterior cu câțiva răniți.

Dimineața pe la ora 5-6 am ajuns în Băsești, rupt de oboseală. Nici nu intrasem în odaie, când mi s-a adus vestea că iubitul nostru Bade George agonizează. Știrea m-a consternat cu atât mai mult, cu cât nici chiar în ajun nu observasem semne de grele urmări. Când am intrat în odaia sa, l-am găsit culcat în pat, în neștire, iar lângă el păzea preotul din Băița ... Maior care de altfel tot timpul cât am stat în Băsești și el stătuse acolo. Am stat amândoi câteva clipe și ne-am sfătuit, ce e de făcut? Respirația bolnavului devenea tot mai rară și mai grea. Ni-a răsărit ideea că eventual șezând i s-ar mai ușura respirația. L-am ridicat între noi în pat în stare de ședere. Mișcarea aceasta i-a înviorat respirația, dar durere, numai pentru câteva clipe, după care iarăși a căzut în starea anterioară. Văzând asta l-am culcat din nou și l-am privit neputincioși, cum se stinge fără o vorbă, fără o mișcare, ca o adiere ...

Moartea lui a însemnat o întorsătură și pentru rămânerea mea în Băsești. Simțeam datoria de a mă pune și eu la dispoziția noii organizații de stat, dar cât timp a trăit El, a trebuit să-mi fac datoria lângă El, a cărui afecțiune părintească față de mine m-a făcut totdeauna mândru.

Cele necesare pentru înmormântare trebuiau procurate fără întârziere. Nefiind altul, mie mi-a revenit rolul acesta. Încă în aceiași zi am plecat cu soția mea cu un car de povară la Baia Mare, unde am procurat și expediat cele necesare. Durere însă, la înmormântare nu m-am mai putut întoarce din pricina soției mele, care de mai mult timp era bolnavă și care după călătoria cu carul căzuse pe pat în Baia Mare, loc străin pentru ea cu desăvârșire.

Astfel, numai în gând am petrecut la mormânt cu pietate fiiască pe Acel care a prezidat unirea Ardealului cu Patria Mamă și a cărui gură a rostit acel istoric cuvânt pentru vecie.

Colinele din Băsești, atât de iubite de El, îi îmbrățișează azi cu dragoste și mândrie osemintele spre veșnic repaos!

Cluj, 28 decembrie 1927.

Dr. Alexandru Kiș, advocat."

Corul satului Băsești

 În comuna Băsești ia ființă, în 1887, primul cor din zona Codrului, „corul plugarilor”, care prin activitatea sa culturală, patriotică și religioasă, a contribuit la promovarea spiritului românesc și creștinesc de pe aceste plaiuri.

Grație cunoștințelor muzicale ale învățătorului Ioan Chira, în 1889, acesta a pus bazele și unui cor de copii. Corul din Băsești a participat la anumite manifestări românești din județ și a cântat în cadrul tradiționalelor adunări ale Despărțământului sălăjean- chiorean al Astrei.

În 1910 la conducerea corului este adus învățătorul Dariu Pop de la școala din satul Bulgari. Prin caracterul său energic și prin vastele sale cunoștințe muzicale a izbutit să ridice calitatea artistică a formației corale la un superior standar competitiv. El s-a ocupat îndeosebi de corul bărbătesc bisericesc, fiind plătit de George Pop de Băsești, care îi cinstea pe coriștii foarte buni în coroane.

În vara lui 1911, corul satului a participat la concursul de la Mădăras, reușind să câștige locul I și apoi să susțină concerte la Craidorolț și Satu Mare. Pentru că s-au cântat cântece naționale, ce nu erau pe placul stăpânirii maghiare, dirijorul Dariu Pop a fost dat în judecată, iar după proces el nu s-a mai întors la Băsești.

În timpul războiului, corul nu a activat din lipsa dirijorului și din cauza chemării bărbaților la război.

Renașterea corului s-a datorat învățătorului Petre Robu, ce a activat timp de doi ani, în 1919 și 1920.

În vara anului 1921 corul este condus de țăranul Dumitru Pop (al lui Ghiurichi), ce era și cantor la biserică(1917-1920). A prezentat concerte cu prilejul conferințelor ținute de preotul Alexandru Achim și Vasile Robu în satele învecinate. În 1921 corul a fost dirijat de Simion Todică.

În 1 noiembrie 1921, a primit titularizarea la școala din Băsești învățătorul Vaile Robu, ce a înființat un distins cor de copii și a preluat, totodată, destinele “corului plugarilor”, dându-i sens și permanență. Corul a prezentat un program artistic de o mare vibrație patriotică cu ocazia inaugurării monumentului eroilor din 15 august 1934. Atunci s-a cântat „Marșul lui Tudor” de A. Popovici, „Răsunetul” de Anton Pann, „Românul” de Ciprian Porumbescu, „Ștefan Vodă” de G. Musicescu, „Dorul ardeleanului”. S-a jucat piesa „Pe aici nu se trece” de Corneliu Moldovan și Mircea Rădulescu. Cât de grandios trebuie să fi fost acest spectacol patronat de Elena Hossu-Longin și de ASTRA sălăjeană, dacă el a rămas viu în memoria locului!

Peste tot , la Urmeniș, Asuaj, Oarța, Bârsău, corul se bucura de mare apreciere, iar munca dirijorului de prețuirea cuvenită... De menționat câteva manifestări la care s-a participat: în august 1930 corul este prezent la Tohat, la o serbare omagială închinată poetului Petre Dulfu. La 10 mai 1935 , participă la un mare concurs de coruri sătești la Zalău, fiecare cor trebuind să cânte în mod obligatoriu trei cântece patriotice impuse și unul la alegere.

Permanenta activitate a corului e menționată de presa vremii: “La Băsești funcționa corul, care la diferite ocaziuni întregește programul adunărilor generale ale despărțământului cu cântece românești, a organizat concerte, al căror venit bănesc a fost menit să contribuie la înzestrarea armatei și alinarea suferințelor celor concentrați.”

Din spusele bătrânilor aflăm că prin anul 1938 corul bărbătesc este reîmprospătat, de el ocupându-se dirijorul Ember Nicolae, adus de doamna Elena Pop. În acest an participă la festivitatea de Ziua Eroilor ce a avut loc la Hodod de ziua Înălțării Domnului. Transportul a fost asigurat de fiica lui George Pop, ce a pus căruțele Curții la dispoziția coriștilor. În 1938, corul a luat parte la sfințirea clopotului de la bisrica ortodoxă din Cehu Silvaniei, iar în 1939 este prezent și dă răspunsurile la slujba sfințirii aceleași biserici. De la această dată corul bisericii, dar și corul satului, a fost preluat de Silaghi Gligor, după el urmând cantorul Pop Gheorghe (1936-1989).

În perioada ocupației hortiste, formația corală din Băsești nu a activat. După aceea încă patru ani va fi condusă de Vasile Robu, iar între 1951-1957 va avea ca dirijor pe Aurel Ghriti. Începând cu 1957 până în 1963 corul este dirijat de învățătorul Aurel Fălăuș.

Din anul 1964, intervine o pauză de mai mulți ani, corul fiind refăcut în 1973 de dirijorul maramureșan Valentin Băințan, având în componență 70 de persoane din rândul țăranilor și intelectualilor.

Încă din 1973, corul e condus de Ambrozie Remeș din localitate. În februarie 1977, corul din Băsești, condus de acest fiu al satului, participă la sărbătorirea centenarului independenței de stat a României, iar în noiembrie 1977 cântă la dezvelirea bustului marelui luptător național George Pop.

În jurul anului 1980, corul s-a dezmembrat, dispărând, din păcate, ultima formație tradițională din zona Codrului.

În schimb, corul bisericesc și-a continuat activitatea , fiind dirijat de cantorul Pop Gheorghe. Cu talentul său poetic de excepție, cu vocea melodioasă și cu o charismă dirijorală admirabilă acest iscusit dirijor bisericesc a împodobit decenii cântarea de la strană și a condus corul, reușind să creeze o ambianță cerească în lăcașul de închinare. După trecerea sa în veșnicie, locul acestuia a fost luat de cantorul Buga Ilie.