Un luptător pentru cauza românismului...

 George Pop de Băseşti (1835-1919) şi-a dedicat întreaga viaţă cauzei românilor oprimaţi din Transilvania.

Supranumit „Bătrânul Naţiei" sau „Patriarhul cauzei româneşti”, "Badea" George a fost lider al mişcării memorandiste şi unul dintre cei ce au întemeiat Partidul Naţional al Românilor din Transilvania şi Ungaria.

Spre apusul vieţii, George Pop de Băseşti, Președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, şi-a donat întreaga avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, cerând ca „din această avere, să se înființeze spre mărirea Atotputernicului Dumnezeu și în favorul dezvoltării culturale a poporului român o fundație perpetuă și neschimbată”.

În primul rând, Badea George era un CREŞTIN VIRTUOS. El avea o puternică credință în Dumnezeu, al Cărui nume sfânt îi era mereu pe buze. Această credință şi-o manifesta participând la slujbele religioase şi sprijinind biserica parohială. Relația cu Dumnezeu îi conferea un rafinament duhovnicesc deosebit. Precum îl descrie Emil Isac, acest om politic era solemn şi impunător, elegant şi manierat, având o noblețe princiară. În salba virtuților ce-l împodobeau se numără şi smerenia, altruismul, curajul şi optimismul. Modul în care a vorbit despre nația sa în Parlamentul de la Budapesta l-a impresionat pe prim-ministrul ungar Kálmán Tisza, care i-a zis: „Cinstesc convingerea cu care ai apărat atât de bărbăteşte cauza neamului tău. De astfel de oameni bravi şi hotărâți am avea şi noi nevoie”.

În al doilea rând, Badea George era un PATRIOT LUMINAT. Auzind încă din copilărie de nedreptățile ce li se fac românilor, el se angajează în slujba neamului său oropsit, fiind într-adevăr „patronul mișcării naționale de pe toată întinderea Ardealului”, cum îl numește Octavian Goga. Este deputat, apoi memorandist, conducător harismatic al Partidului Național Român, activitatea sa politică culminând cu evenimentul crucial de la Alba Iulia. În Dieta de la Budapesta, apăra cu strășnicie limba, religia și datinile românești rămase de la străbuni. În slujba neamului său a pus lucrarea și știința sa, averea și libertatea sa. Format în duhul corifeilor Școlii Ardelene, ale căror opere le-a cunoscut, el a sprijinit ASTRA, cultura, justiția și școala, încât pe bună dreptate Iuliu Maniu afirma despre Bătrânul nației: „Dacă neamul românesc a fost civilizat și disciplinat, se datorește norocului că a avut un comandant care întrecea însuși neamul”.

În al treilea rând, Badea George era un FILANTROP GENEROS. El își cheltuiește surplusul din veniturile averii sale nu pentru luxul său și al familiei sale, ci pentru marile acțiuni întreprinse în folosul oamenilor. Socotindu-i pe țărani frați ai săi, acest „voievod de oști țărănești”, cum îl numește Nicolae Iorga, își ajută sătenii cu sfaturi practice, cu animale de rasă, cu semințe și pomi fructiferi de soi. El a oferit ajutoare pentru cei răniți în Războiul de Independență și, mai târziu, a ajutat material văduvele și orfanii țăranilor uciși în Răscoala din 1907. Făcea donații elevilor merituoși și oferea premii dascălilor harnici. Având o inimă largă, nu uita de copiii săraci din Băsești și de cei din orfelinate și din internate școlare. El era convins că „tot ce ne prisosește nu este al nostru, ci al neamului”, precum îi spunea odată fiicei sale Elena.

George Pop de Băsești a fost un adevărat ucenic al lui Hristos prin activitatea sa complexă pusă în slujba lui Dumnezeu și a semenilor. Deși a trecut în veșnicie, „faptele îl însoțesc” , în sensul că binele pe care l-a făcut nu a murit. O stea luminoasă, chiar dacă rămâne ascunsă privirilor noastre, nu se stinge niciodată. Tot așa, candela strălucitoare a sufletului său curat și bun continuă să răspândească lumină, chiar dacă el ne-a părăsit demult. Noi simțim că, spiritual, ne stă alături și că puterea cuvintelor și a faptelor sale se răsfrânge asupra multor inimi românești. Chipul său moral reprezintă un imbold de a ne iubi Patria, de a lucra cu hărnicie pentru propășirea ei și de a viețui în comuniune frățească, păstrându-ne identitatea noastră etnică, în climatul haric al iubirii creștine și al omeniei românești.

George Pop de Băsești-emblemă a dragostei de neam

În fiecare an, ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, este pentru mine un prilej de a evoca figura celui ce și-a făcut un crez din idealul de unitate națională: George Pop de Băsești, președintele Marii Adunări de la Alba-Iulia.

Badea George, așa cum îl numeau consătenii mei pe acest ilustru înaintaș, emblemă a localității în care am văzut lumina zilei, m-a cucerit prin felul în care a servit cauza românismului, slujindu-și, cu toată puterea, cum n-a făcut-o altul, țara și semenii săi, până la capătul vieții.

Într-o lume bântuită de forțele răului, în care modelele umane sunt pe cale de dispariție, voi încerca să aduc la lumină pagini din viața unui om ce și-a iubit familia, semenii și Neamul, cum arareori ne este dat să întâlnim.

Încă din copilărie, am fost atât de fascinat de viața acestuia, încât am hotărât să “șterg” praful de pe cronicile ce scoteau la vedere urmele lăsate de acesta pe pământ. Am avut norocul să întâlnesc și oameni care l-au cunoscut personal pe ”patriarhul cauzei româneşti”, care îl păstrau viu în amintiri și după 60 de ani de la plecarea lui la ceruri.

Vii mi-au rămas acele clipe în minte, când am descoperit un om ce nu are asemănare pământească, ce a lăsat urme adânci în conștiința oamenilor care l-au cunoscut.

M-am simțit privilegiat să “răsar” pe pământ într-un loc în care străbunul meu a scris istorie.

Umbra lui ”Badea George”, dulce nume în care există o notă de iubire și încredere cum n-a mai avut-o altul, m-a acoperit în vremurile tulburi cu învățăminte de lăsat moștenire, cu pilde despre o viață dedicată trup şi suflet neamului românesc.

George Pop de Băsești, un om providențial ce și-a iubit Patria și Neamul, luptând împotriva celor ce s-au înfipt ca ploșnițele în sângele românesc, pentru ca dreptatea și adevărul să răsară ca soarele, a văzut lumina zilei pe 1 august 1835, în comuna Băsești, o localitate situată în partea de sud-vest a județului Maramureș, atestată în documente din 1391. El a fost descendentul unei familii nobiliare, posesoare a unei moșteniri de o sută de iugăre, fiu al lui Petre Pop de Băsești și al Susanei Pop de Turț.

Până în 1846 a fost elev la școla din satul natal, după care a urmat liceul din Baia Mare, iar din 1852 liceul cezaro – crăiesc din Oradea. La 26 iunie 1854, George Pop trece cu succes bacalaureatul și intră ca student la Academia de Drept din Oradea. El alege știința dreptului convins că mișcarea națională a românilor are nevoie de specialiști în materie legislativă pentru a demasca legile antinaționale votate de Parlamenul de la Budapesta, însă împrejurările timpului nu i-au permis să termine studiile fiind mobilizat în armata, în 1859.

Întors la vatră în 1860, George Pop va fi ales prim-pretor, apoi judecător la scaunul orfanal, după care la cel comitatens, unde va activa mai mulți ani.

Încă din tinerețe, simțind că nu mai este de actualitate ca “la izvorul fermecat pot bea laolaltă și lupul și mielul” s-a aruncat cu toata energia în lupta pentru cucerirea de drepturi politice și de afirmare a națiunii române.

În 1860, se căsătorește cu Maria Loșonți, descendentă din viță nobilă, o femeie fidelă, iubitoare, devotată căminului ei intim, ce ține cu toata inima la onoarea familiei. Dumnezeu i-a binecuvântat cu doi copii Maria-Carolina, moartă la un an, și Elena–Gheorghina(1860-1940), militantă culturală și feminista binecunoscută în epocă.

Învățăturile de bun-simț ale părinților, de corectitudine, de dreptate și de judecată îl îmbogăți încă din copilarie pe George. De la ei învățase că nu are voie să părăsească cărările dreptății, bunătatea și adevărul. Sămânța credinței fusese așternută sub “brazda”minții tot de ei: cerându-i să se încreadă în Domnul și să-L recunoască în toate căile sale. Sfaturile lor sănătoase și chibzuința izvorâtă din acestea, l-au ferit de calea nelegiuirilor, călăuzindu-i pașii pe calea înțelepciunii.

Începând cu 1866, participa la diferite manifestări și acțiuni organizate de “ASTRA”-Asociațiune înființată pentru ridicarea conștiinței naționale, prin culturalizarea românilor, convins fiind că dezideratele naționale pot fi înfăptuite prin acțiunile de luminare ale poporului. George Pop de Băsești a devenit unul din marii sprijinitori ai societăților culturale ale românilor din Transilvania, începând cu cele studențești “,Iulia”, “Junimea” şi terminând cu “reuniunile” femeilor de la Brașov și Sălaj, colaborând cu ziariști și oameni de cultură de la publicații de prestigiu cum ar fi:”Tribuna”,”Gazeta Transilvaniei” și ”Observatorul”.

În condițiile legii școlare din 1879, George Pop a creat școli în limba română, demonstrând rolul decisiv al limbii naționale în supraviețuirea poporului român, subliniind preeminența factorului lingvistic în fața celui etnic, arătând că limba este un giuvaer mai prețios decât viața însăși. În acea perioadă, românii din Transilvania se aflau într-o stare politică și socială dezastruoasă, mai ales după instaurarea dualismului austro-ungar, a politicii Vienei imperiale, acest “putregai de pudră și parfum” a săvârșit a treia mare trădare a poporului român, după ce l-a trădat pe Horea, apoi pe Iancu…Ales deputat în Parlamentul maghiar, în 1872, desfășoară o luptă aprigă pentru dezrobirea națională timp de 9 ani, susținând cu mult patos setea de dreptate a românilor. La 9 august 1880, George Pop a propus într-o conferinţă ţinută la Turda unirea tuturor românilor din Transilvania şi Ungaria într-un singur partid naţional. În urma acestei propuneri s-a convocat pe 17 octombrie 1880 o conferinţă alcătuită din 30 de fruntaşi români din Transilvania şi Ungaria, care au decis convocarea Conferinţei Naţionale de la Sibiu din anul 1881, care a decretat solidaritatea partidelor naţionale româneşti din Ungaria şi unirea acestora sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania şi Ungaria.

George Pop de Băsești a fost un nobil generos, ctitor de cultură, sprijinitor al ţărănimii, al orfanilor și văduvelor, un luptător neobosit pentru emancipare națională a românilor. El se contopea afectiv cu năzuințele consătenilor săi, susținând că țăranii sunt un puternic element de consolidare a unui popor, încât Nicolae Iorga, oaspete al lui badea George, în 1906, îl considera un “voievod de obști și oști tărănești”. Fiind un bun cunoscător al științei agricole, a împărtășit experiența în lucrarea “Economia cîmpului”. Mai-mult, în 1914, întemeiază prin testament “Fundația George Pop de Basești și fiica lui Elena”, care avea scopul de a înființa școli de agricultură pentru copiii de la sate, cei mai merituoși învățăcei urmând să primească animale și unelte de muncă, iar dascălii lor susținere materială.

George Pop a crezut, asemenea prietenului Kogălniceanu, că “țăranii sunt însăși țara”. El a fost și un slujitor al creștinismului. A înălțat biserica din satul său și din localitatea Băița de sub Codru și și-a lăsat prin testament toata averea Preaveneratului Capitlu Mitropolitan Greco-catolic de la Alba Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj.

Credința în Cel de Sus i-a dat înțelepciune și putere "patriarhului nației"; Sub protecția Ei, se lăsase stăpânit de un vis: cel de a face dreptate. Visul său arzător a devenit mai întâi o cauză, apoi o mișcare națională. Zi de zi își întărea credința, stârpind îndoiala ce încerca să-i împăienjenească, uneori, cugetul. El știa că educarea minții este esențială. Cunoștea că sufletul se lărgește prin rugăciune, iar mintea se subțiază prin învățătură, ajutându-l în pledoariile sale din Parlament, când acuza regimul opresiv: ”DACĂ E PĂCAT SĂ ATENTEZI LA VIAȚA UNUI OM, CU ATÂT MAI MARE PĂCAT E SĂ ATENTEZI-CA ÎN CAZUL DE FAȚĂ – LA VIAȚA UNUI NEAM, BA CHIAR A MAI MULTOR NEAMURI.” El era încredințat că “dreptul poate fi suprimat prin forță, niciodată nimicit.”

În 1887, are loc o Conferință Națională la Sibiu în legatură cu întocmirea unui “Memorand”, cu plângerile românilor împotriva situatiei lor grave din punct de vedere social și politic, care să fie prezentat împăratului la Viena.

George Pop de Băsești, condus de înflăcărare și principii, având o capacitate covârșitoare de înțelegere a realității, crezând în victoria dreptului asupra forței, își răscoli sufletul și-și stimula gândurile, având convingerea că întotdeauna conștiința dreptății îi întărește în putere și-I înalța în suflet. Idealul național așezat pe umanitarism, civilizație, libertate și independență îi clarifica obiectivele politice: lupta pentru recâștigarea autonomiei Transilvaniei, dreptul de a folosi limba română în administrație și justiție, revizuirea legii nationalităților și a legii electorale.

La 25-26 martie 1892, a fost definitivat conținutul Memorandumului de la Viena, “MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ȘI UNGARIA”, document istoric prin care Partidul Național Român protestează energic împotriva sistemului de guvernare impus de Budapesta, în care sunt consemnate toate silniciile și abuzurile la care erau supuși românii din Imperiul Austro – Ungar.

În 26 mai 1892, George Pop de Băsești face parte din delegaţia “celor 300″, iar în urma procesului intentat autorilor Memorandumului, tribunul de la Băsești va fi condamnat alături de alți conducători ai Partidului Național Român. El a urmat ”să-și ispășească păcatul dragostei de neam” în închisorile de la Seghedin și Vacz, locuri unde și-a întărit credința în idealul național:”Noi luptăm cu arme legale pentru o cauză mare.”

În timpul detenției sale, lui George Pop de Băseşti îi moare soția “de supărare”.

Deși avea 60 de ani la ieșirea din temniță, dispunea de resurse de energie și entuziasm.

Dotat cu tact politic, a contribuit la abolirea sciziunii și la refacerea Partidului Național Român, desființat în urma mișcării memorandiste. În 1902 este ales președinte al PNR, remarcându-se, în special, la 12 octombrie 1918 când a fost elaborată declarația de autodeterminare și despărțire a Transilvaniei de Ungaria, moment decisiv în pregătirea actului final al realizării statului național unitar român. Un moment impresionant prin amploarea și semnificația sa este actul de la 1 Decembrie 1918.

Printre cei 1228 delegați din toată țara a ținut să fie prezent și, bătrânul de vârsta patriarhală, George Pop de Băsești, care, deși bolnav, și-a purtat cu mândrie pe piept eșarfa tricoloră. Ajuns la Alba Iulia, pătruns de emoție, a zis: ”Am venit, chiar dacă această cale m-ar costa viața…”

La Alba Iulia, în istorica cetate a poporului român, la 1 Decembrie 1918, este ales în funcția de președinte al Marii Adunări, subliniind în cuvântul de deschidere “realizarea marelui vis”. La marele praznic național, George Pop de Băsești a avut un discurs memorabil:

«Prea iubiții mei! Onorată adunare a tuturor Românilor din Transilvania, Ungaria și Banat!

Națiunea Română la toate evenimentele mari istorice, în trecut și astfel și astăzi, s-a adunat pentru a decide asupra sorții sale.

În 1848, marele an al sguduirilor și prefacerilor sociale și al scuturării lanțurilor purtate de veacuri, neamul nostru s-a adunat pe Câmpul Libertății de lângă Blaj, ca să-și frângă cătușile iobăgiei.

Acolo, printr-o supraomenească încordare, acest neam a frânt cătușile cari îl țineau legat de glia oligarhilor străini.

Smuls din robia trupească a iobăgiei, poporul românesc din Ardeal și Ungaria a fost silit să continue a trăi într-o nouă iobăgie, cu mult mai dureroasă și mai umilitoare: iobăgia sufletească.

Dușmanii seculari, cari ne-au ținut veacuri de-a-rândul în lanțuri fizice, ne-au ținut, până ieri, înlănțuiți sufletește, înăbușind cu brutalitate toate manifestările sufletului românesc dornic de libertate și cultură națională.

Lanțurile acestei robii suntem chemați, fraților, să le sdrobim astăzi, în această mare adunare națională, a tuturor Românilor din Ungaria și Transilvania, aci, pe pământul stropit cu sângele martirilor Horea și Cloșca.

Vrem să sdrobim lanțurile robiei noastre sufletești, prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: unirea tuturor celor de o limbă și de o lege, într-un singur și nedespărțit Stat Românesc.

Lăsați-vă pătrunși, fraților, de fiorii sfinți ai acestui strălucit praznic național și în cea mai deplină și frățească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naționale viitoare!

Dumnezeu să binecuvânteze sfatul nostru și lucrările noastre!

Salutându-vă cu toată căldura inimei mele, declar Adunarea națională a tuturor Românilor din Ungaria și Transilvania deschisă!»

La 2 decembrie, în ședința ținută la Alba Iulia, a fost ales președinte al Marelui Sfat Național. La sfârșitul ședinței, George Pop de Băsești aduce mulțumiri fierbinți marelui Dumnezeu, apoi încheie cu cuvintele Scripturii: ”Iar acum slobozește, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu “, iar vocea bătrânului apostol, întretăiată tot mai mult de suspine, se stinse. Lacrimile-i curgeau din ochii lui înviorați de măreția momentului și plângând el, plângeau cu toții. Erau lacrimile curate ce curgeau din ochii care au avut fericirea să vadă dezrobirea neamului.

Personalități de elită ale vieții politice și culturale, precum: George Barițiu, Valeriu Braniște, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu, Ion Rațiu, Vaida-Voievod, Vasile Godiș l-au prețuit și i-au oferit iubirea lor prietenească și edificatoare. Adversarii politici, ca de exemplu,Tisza Kalman, primul–ministru al Ungariei, l-au respectat, gratulându-l: ”Strașnic om ești daco-roman fanatic! Între noi e depărtare ca între cer și pământ. Nu ne vom înțelege niciodată…Vino tu la noi și-ți garantez că nu există demnitate în Ungaria pe care să n-o poți dobândi”. George Pop de Băsești a răspuns: ” De mi-ați da toată Ungaria și tot n-aș trăda cauza cea dreaptă a sărmanului meu popor, care afară de Dumnezeu, de tovarășii mei și de mine , n-are alți apărători împotriva tendințelor voastre de cotropire.”

Conștient că și-a făcut datoria față de neam și mândru că a pecetluit un trecut de nădejdi și strădanii, părășeste cetatea Bălgradului, mulțumit, și se întoarce acasă. În drum spre satul său natal, răcind puternic, se îmbolnăvește, iar la 23 februarie 1919 viața i se stinge, moare de apoplexie.

La 26 februarie are loc slujba înmormântării. După primul dangăt al clopotului, hoardele lui Bela Kun trimit ploaie de gloanţe asupra casei eroului nostru. La îndemnul părintelui paroh, răposatul este dus la biserica satului, iar de acolo la cimitir, transportat pe un car țărănesc, împodobit cu cetini de brad și tras de șase boi, simbolizând simplitatea patriarhală și hărnicia neobosită a acestui mare gospodar.

El își doarme somnul de veci alături de țăranii în mijlocul cărora a trăit, rămânând astfel unit sufletește cu obștea românească din Băsești.

La 1 februarie 1976 a fost inaugurat Muzeul memorial “George Pop de Băsești”, în conacul ce a aparținut tribunului Unirii.

Pâna în 1940, casa a fost locuită de fiica sa Elena Pop Longin și sotul său, Francisc Hossu Longin. Naționalizată, în 1948, a servit ca sediu CAP și magazie de cereale.

Pe terenul donat de George Pop de Băseşti Bisericii Române Unite cu Roma, pe dealul Viei Doamnei, a fost înălțată mănăstirea greco-catolică din Băseşti, cu două hramuri “Sfântul Gheorghe”și "Adormirea Maicii Domnului", sfinţită în anul 2005.

Închei această evocare despre patriarhul cauzei românești, George Pop de Băsești, folosind cuvintele poetului pătimirii noastre, Octavian Goga: “Înfățișarea lui impunea un aspect de demnitate și curățenie morală, împrumutând frământărilor dimprejur o haină de vetustitate severă, legându-ne de continuitatea aspirațiilor din vechime și dându-ne tuturor senzația binefăcătoare că lupta pe care o ducem e perfect legitimă și credințele noastre vin de demult, de foarte departe… E un capitol de istorie în cripta de la Băsești. Epigoni ai țării mele, duceți-vă la ea să învățați dragostea de neam!”

Ionel Mesaroș, fiu al satului Băsești, creatorul și administratorul paginii de facebook și a blogului "George Pop de Băsești" 

Băseștiul, satul lui George Pop, a fost reprezentat la Centenarul Marii Uniri...

 

"La noi este locul în care «s-a copt» Unirea." -primarul com. Băsești, dr. Ioan Călăuz

Prenumele lui Pop de Băsești

În ceea ce priveşte grafierea prenumelui marelui tribun din Băseşti, Președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, situația e ambiguă, prenumele alternând între Gheorghe și George, sau între badea Gheorghe și badea George.

Lucrarea cu caracter biografic, scrisă de preotul profesor dr. Ioan Georgescu, intitulată “George Pop de Băseşti, 60 de ani de lupte naţionale ale românilor transilvăneni”, apărută la Oradea în Editura Culturală “Astra”, 1935, la care, pe lângă denumirea corectă din titlu, se fac referiri şi la genealogia familiei este clarificatoare. Mai mult, sub fotografia de la începutul cărţii se află semnătura olografă “George Pop de Băseşti”.

De asemenea, în lucrarea ce-i aparține, “Economia câmpului”, tipărită la Sibiu, în 1884, autorul se semnează George Pop de Băsești.

În concluzie, consider că prenumele corect al “Bătrânului Nației” este GEORGE! 

Ţara Codrului...

 "Zona Codrului circumscrie un teritoriu cu un destin propriu în istoria poporului nostru. Politic și administrativ, acesta s-a situat mereu la o răspântie, fiind menit să delimiteze realități diferite.

Încă din vechime, din perioada ce a urmat războaielor dintre daci și romani, Zona Codrului a rămas în afara hotarelor Imperiului Roman și a constituit terenul numeroaselor înfruntări dintre dacii liberi și învingătorii așezați și fortificați în apropiere de Porolissum, dar și terenul unei acțiuni prioritare în amplul proces de romanizare care avea să scoată la lumina istoriei un popor nou. În secolul al XI-lea, ținutul Codrului marca extremitatea nord-estică a ducatului lui Menumorut, constituind, împreună cu regiunea de la sud, până la poarta Meseșului, ținta atacurilor feudalilor unguri în expansiunea lor către răsărit .Vreme de 100 de ani (1378 -1470) regiunea Codrului este domeniu feudal al voievozilor maramureșeni Balc și Drag. Mai târziu, în veacul al XVI-lea și al XVII-lea, teritoriul acesta- care făcea parte din Partium, a aparținut când Principatului Autonom al Transilvaniei, când Austriei, nu o dată constituind teren de graniță între ele. Timp de un sfert de secol (1661-1685) a marcat hotarul dintre Transilvania și pașalâcul turcesc. Tot pe aici trecea, la sfârșitul anului 1599, granița stăpânirii lui Mihai Viteazul și tot pe aici avea să se statornicească pentru un timp, la sfârșitul Primului Război Mondial, așa zisa linie de demarcație, a cărei depășire prin luptă va duce la eliberarea neîntârziată a întregii Transilvanii de sub dominația străină."

Prof. dr. Dumitru Pop, fiu al satului Băsești

Foto: Marius Ionuțaș

Din ultimele patru luni din viaţa lui George Pop de Băseşti... (Mărturisirile avocatului Alexandru Kiș, cel care l-a însoțit în capitala Marii Uniri pe George Pop de Băseşti)

 

"Era în luna Noiembrie 1918, luna fatală a Împărăţiei Austro Ungare. Prăbuşirea ei era în plin curs. Armata ei fu distrusă şi potopul de ostaşi, cari o formase, se scurgea dinspre fronturi spre vetrele familiale… Urgia acestor oameni, deveniţi bestii în urma suferinţelor de patru ani, s-a îndreptat în primele zile în contra domnilor, pe cari îi învinuiau de război…

A fost un exemplu istoric clasic al statelor întemeiate numai pe armate, cari se desfiinţează odată cu armatele lor – dar totodată a fost şi un exemplu istoric clasic că la baza statelor şi peste tot a societăţii omeneşti operează puteri mai adânci ca armatele, între cari locul de frunte îl ţin naţiunile.

Problema formării statelor naţionale în locul Împărăţiei prăbuşite era deci deschisă după o domnie turco-germano-rusă de veacuri.

Fiecare român ardelean avea datoria a depune munca sa pentru formarea statului naţiunei române.

Eram în Odeşti în primele zile ale lui Noiembrie. Venisem în concediu ca locotenent de la frontul austro-român, concediu dobândit în urma unei telegrame a mamei mele că e bolnavă. Deja în cursul călătoriei spre Odeşti am întâlnit valurile revoluţiei. Sosind acasă, prima mea datorie a fost a potoli în Odeşti şi în comunele vecine spiritele şi a le organiza în consilii şi garde naţionale pentru marele ideal, ceea ce am şi izbutit, precum s-a şi izbutit peste tot Ardealul spre nepieritoarea mărire a neamului român, care din primele zile ale revoluţiei a apucat drumul înspre unirea tuturor românilor.

În cursul lunii am vizitat de mai multe ori în Băseşti pe marele veteran al cauzei naţionale române, George Pop de Băseşti, prezident al Partidului Naţional Român, căruia în această epocă istorică îi revenea rolul de căpetenie. În ciuda vârstei sale octogenare urmărea cu o atenţie şi însufleţire tinerească cursul evenimentelor şi aştepta cu nerăbdare momentul intrării sale în acţiune. Se impunea tot mai imperios ideea unei adunări naţionale pentru deciderea unirii cu Regatul de peste Carpaţi. Bineînţeles, adunarea trebuia să fie pregătită de elemente mai tinere ale partidului. De aceea aştepta nerăbdător ştirile. Acestea însă din motive necunoscute nu soseau precis. În sfârşit, s-a aflat din publicaţiile partidului despre faptul că adunarea naţională este fixată la 1 Decembrie 1918 în Alba Iulia, cetatea unde Mihai Viteazul cu 319 ani înainte înfăptuise pentru prima dată unirea tuturor românilor. Care cetate ar fi fost sortită mai mult pentru înfăptuirea unirii pe vecie? De aceea toată suflarea românească a primit cu însufleţire ştirea şi se pregăteau.

În una din ultimele zile ale lui Noiembrie primesc invitarea lui George Pop de Băseşti să-l însoţesc la Alba-Iulia. Nu m-am gândit nici o clipă, ci am plecat cu toate că numai cu câteva zile înainte suferisem o gripă grozavă şi o înmormântasem pe mama mea, care după o boală de mai multe săptămâni murise tocmai în zilele în care naţiunea îşi făurea viitorul. Călătoria ni-a fost lipsită de comoditate, dar fiind că trenurile nu erau încălzite, ferestrele erau sparte şi o îmbulzeală îngrozitoare paraliza orice mişcare. Cu toate acestea am călătorit fără accident până la gara Răsboieni. Aici s-a petrecut cazul trist că o gardă ungurească, din motiv mie necunoscut, a tras asupra trenului, în care călătoream şi a stins viaţa tânărului moţ, Ion Arion.

În ajunul adunării naţionale seara, am sosit la Alba Iulia. Acolo am găsit un serviciu de încartiruire destul de slab organizat. După mai multă răbdare am izbutit să ajungem de la stație în oraș. Acolo nu erau odăi disponibile în hotelul Dacia, unde am descălecat. În schimb o lume grozavă de oameni. După o așteptare de ore întregi și după intervenții mai multe am primit în sfârșit o mică odaie cu un pat și o canapea, neîncălzită. Dar ce jertfă ar fi putut fi mare, când e vorba de România Mare?

Organizatorii adunării naționale nu s-au prea îmbulzit în aceea seară în jurul Prezidentului adunării, sosit fără invitarea lor specială. Poate însă că nu au fost puși în cunoștință despre sosirea lui, sau că erau prea ocupați cu pregătirea programei zilei următoare. Ajunge că după impresiile mele, precum și după cele ale Prezidentului, comunicate mie confidențial, n-a fost așteptat.

Sfătuirile organizatorilor, după informațiile mele au urmat toată noaptea, noi însă ne-am culcat, având nevoie de repaos și de puteri noi pentru ziua de mâine. Drept tovarăș de noapte s-a atașat către noi și dl. Francisc Hossu Longhin advocat în Deva, ginerele Prezidentului, care încă atunci sosise din direcția opusă.

În dimineața de 1 Decembrie, îndată ce ne-am îmbrăcat a intrat în odaie dl. Iuliu Maniu care a îmbrățișat și sărutat pe George Pop de Băsești, într-un glas ușurat a declarat acestuia că Dumnezeu l-a adus, să-i scape de scandal! Pe urmă ne-a salutat și pe noi ceilalți doi și după ce s-a înțeles cu George Pop de Băsești asupra celor de făcut, a plecat.

Vorbele lui Iuliu Maniu pe mine m-au atins cu atât mai adânc, fiindcă nu știam de ce e vorba. De aceea, îndată după plecarea lui, m-am adresat cu o întrebare către Prezident asupra numitului scandal, la ceea ce Prezidentul nu mi-a răspuns atunci numai cu un gest de mână. Ulterior, călătorind spre casă, mi-a amintit scurt despre o rivalitate oarecare între unii organizatori ai adunării naționale pe chestia prezidenției, exprimându-și totodată și părerea că poate pentru acest motiv n-a fost așteptat.

Oricum ar fi fost însă premisele, ajunge că sosirea lui George Pop de Băsești la Alba-Iulia a tăiat orice rivalitate la prezidenția adunării naționale, recunoscându-i toată lumea chemarea sa la acest post atât ca prezident al partidului național român, cât și ca cel mai neobosit și cel mai în vârstă apostol al cauzei naționale române de dincoace de Carpați.

Această grea chestie fiind înlăturată, adunarea națională sub prezidenția lui George Pop de Băsești și-a putut urma liniștită lucrarea sa programată și a putut decreta unirea politică pentru vecie a tuturor românilor de dincoace de Carpați cu cei de dincolo după o viață separată de mai bine de o mie și jumătate de ani.

Felul cum adunarea națională a decurs, este al istoricilor, prin urmare n-are nevoie de descrierea mea, care nici nu ar putea fi exactă, dar fiindcă am jucat numai un rol de privitor. Din parte-mi iară numai două incidente personale țin să desvăluiesc, pe cari asemenea Prezidentul adunării mi le-a comunicat și anume că Ștefan Cicio Pop a fost acel care cu comoditatea sa a provocat întârzierea cu câteva ore a deschiderii adunării naționale și că tot acest domn a fost acel care fără să fi cerut și obținut de la Prezidentul George Pop de Băsești, a ținut o cuvântare de deschidere, stârnind indignarea Prezidentului și a celorlalți inițiați.

Durere, zace în firea românului sau peste tot a omului de a nu-și uita de micile sale ambițiuni nici când e vorba de acțiuni istorice. Încolo însă adunarea națională a fost atât de măreață încât aceste incidente neștiute de lumea mare dispar ca picături în ocean.

A doua zi a avut loc sub prezidenția lui George Pop de Băsești întrunirea Marelui Sfat Național, care a ales Consiliul Dirigent, guvernul națiunei române de dincoace de Carpați. Dânsul a fost acel care în numele națiunii i-a luat jurământul și i-a predat puterea executivă, încheindu-și istoricul rol cu acele cuvinte evanghelice: „și acum liberează Doamne pe robul Tău că văzură ochii mei mântuirea”!

Cine ar fi crezut în aceea clipă că prorocirea se va îndeplini așa curând?

De la Alba-Iulia, n-am plecat direct la Băsești, ci mai întâi la Deva la fiica sa și la ginerele său, unde am petrecut două zile neuitate în delirul general ce a urmat după marea unire. Cine n-a petrecut acele zile, acela nu este în stare să-și imagine simțămintele lumii românești de atunci. Generația noastră a simțit în aceea epocă bucuria celor 50 de generații ce s-au perindat în cursul robiei naționale de 1 ½ mie de ani, care s-a început cu retragerea legiunilor romane din Dacia.

Din Deva ne-am întors la Băsești prin Teiuș - Cluj. Călătoria înapoi însă asemenea n-a fost fără incidente. Sosind la Teiuș după amiază, am aflat că proximul tren către Cluj va pleca numai în ziua următoare la ora 10. Aveam deci de așteptat cca. 20 de ore. Era un ger aspru, stația ticsită de lume, așa că nici în restaurant n-am găsit vreo masă cu scaune, unde să ne așezăm. Atunci am făcut propunerea să mergem în comună în cartir. Fieertatul însă s-a opus, în schimb însă a dorit o cafea sau un ceai cald. Neservindu-se în restaurant nimic, am plecat în comună la preotul român, care în urma rugării mele a trimis la stație laptele și cafeaua dorită, restul l-a îndeplinit merindea dusă cu noi.

Întrebarea cea mai grea însă era, unde vom petrece noaptea? Pe aceea vreme funcționau încă și gardele naționale ungurești, ba la stație era de pază o trupă ungurească sub comanda unui sublocotenent. Necontenit intrau și ieșeau patrule ungurești, care controlau când una când alta. În stație staționa un detașament de săcui sub comanda faimosului locotenent săcui Ven Zoltan, care în război dobândise toate ordinele militare până la pintenii de aur. Acuma era vestit de abuzurile ce făcea pe unde trecea. Îmi era teamă să nu fim descoperiți, deoarece urmările puteau fi necalculabile. În această situație nu era altă dezlegare decât a recurge la ajutorul șefului de stație. Acesta însă asemenea era un mare ungur, după cum aflasem. Totuși m-am prezentat la el și în numele unui moșneag de 80 de ani – pe al cui nume nu voiam să-l spun, l-am rugat să ne dea un adăpost undeva peste noapte. Mi-a respins cererea. Atunci văzând că altfel nu merge, i-am descoperit cine este octogenarul, ceea ce a produs efectul dorit, și declarând că întrucât alt local nu are, ne pune la dispoziție chiar biroul său. A mai adăugat însă că deși el ca ungur ar avea destule motive a nu face serviciul marelui adversar al națiunii sale, totuși nu se lasă determinat de șovinism, la ceea ce eu i-am mulțumit, asigurându-l despre aceleași sentimente.

La adevăr însă spunând, toată noaptea am tremurat că va descoperi cuiva secretul biroului său și ne vom pomeni cu vre-o grozăvie. Cu noi se afla și Ion Moldoveanu din Dej.

Ca pe la miazănoapte, o ciocăneală energică la ușă. Nu răspund nimic. Ciocăneala se repetă și mai energic, totodată auz invitarea sinistră, în ungurește, „În numele legii, deschideți ușa!” Simțeam cum un zgârci mi se pornește din piept în sus și mă strânge de gât. Nu țin de oamenii care provoacă ușor și mi-e frică de răufăcători, dar cu cât primejdia se ridică mai amenințător în fața mea, cu atât mai calm și mai hotărât stau în fața ei. Așa a fost și în cazul acesta. Am descuiat ușa și au intrat 3 ostași înarmați să ne facă control. La întrebarea mea într-un glas ferm și poruncitor că cum cutează să ne tulbure noaptea, fiind și eu locotenent, s-au mulțumit să-mi ceară numai legitimația mea, dat fiindcă eram dezbrăcat și fără distincții. Totodată mi-au cerut să legitimez pe un oarecare sergent român, care petrecuse pe dr. Teodor Mihali la Alba-Iulia și acuma călătorea înapoi cu noi. Legitimarea mea însă nu i-a împiedicat să nu-i jefuiască blana zisului sergent.

Dimineața am aflat că patrula de noapte făcea parte din detașamentul locotenentului Ven Zoltan, care era încă tot în stație. La rugarea sergentului nostru, am intrat în vagonul lui Ven Zoltan, pe care l-am găsit culcat pe blana jefuită. L-am invitat să o libereze, dar m-a respins cavalerul pintenilor de aur. Astfel am fost nevoit să mă adresez comandantului stației, un sublocotenent asemenea ungur. La invitarea acestuia, Ven Zoltan s-a prezentat în fața lui și a mea, dar nici somațiile acestuia și nici morala ce i-am ținut eu nu l-au înduplecat să înapoieze blana. Ba când am ieșit din localul unde se petrecuse cazul am văzut o mitralieră îndreptată înspre local, așteptând ordinele cavalerului!

În sfârșit, am plecat din Teiuș și cu multă anevoie am sosit la Cluj. Aici am întrerupt călătoria până în altă zi. Noaptea am dormit-o în casa ospitalieră a prietenului meu Dr. Laurean German, atunci director al băncii Vatra. Vila și grădina drăguțe ale acestuia din str. Elisabeta i-au plăcut fieertatului bade George atât de mult, încât și-a exprimat dorința că ar vrea să aibă așa o vilă și grădină.

Ziua următoare am plecat spre Băsești, unde fără deosebite incidente am sosit seara. În tot cursul călătoriei a fost frig, dar în aceea seară s-a lăsat un ger crâncen. Acestui ger i se datorește răceala pe care a căpătat-o de la stație și până la Băsești și care prin urmările ei funeste, după două luni i-a stins viața.

Din clipa ce a reintrat în castelul său de la Băsești n-a mai ieșit din el, decât numai ca marele mort al națiunii, ca să-și ocupe locul de vecie alături de străbunii săi în cimitirul smerit al comunei Băsești, unde și-a trăit toată viața și pe care a trecut-o în paginile istoriei odată cu numele său.

Lunile decembrie și ianuarie au trecut destul de liniștit, dar către sfârșitul lui Ianuarie s-au ivit trupele ungare reorganizate, ocupând linia demarcațională Seini – culmea Codrului – Hodod. De la această dată încolo s-a terminat cu liniștea. Trupele ungare treceau zilnic linia lor și intrau în zona românească, făcând prăzi și brutalizând populația română. La începutul lui februarie 1919 a trebuit să dezorganizez garda națională din Odești, neavând arme și muniție și să mă retrag la Băsești, care zăcea înăuntrul zonei armatei române. Aici am stat împreună cu soția mea ca oaspeți a lui Badea George până în ziua morții sale.

În acest timp, cu puținele arme aduse de la Odești și cu cele ce se găseau în Băsești, am organizat cu ajutorul preotului și amicului meu Alexandru Achim garda națională comunală, totodată la cererea fieertatului Bade George compania română din Ceul Sălajului a așezat un pluton în Băsești spre paza liniei demarcaționale. Cu toate acestea, invaziunile trupelor ungurești curgeau gârlă. În primele zile ale lui februarie au jefuit comuna Odești, mai bine zis casa mea părintească și pe aceea a preotului comunei Vasiliu Gavriș, noi fiind ațâțătorii poporului. Peste câteva zile s-a așezat o ceată de cca. 12 ostași în comuna Stremți, de unde zilnic invadau în Săliște și Băsești. Cu garda și cu plutonul eram ziua – noaptea în tălpi. Starea aceasta încă neliniștea din cale afară pe bolnavul care (nu) avea voie să iasă nici din odaie.

Pentru a scăpa comuna Băsești cel puțin de lupii așezați la Stremți, m-am decis să-i atac. Am organizat din 10 gardiști și 10 ostași români un detașament și în noaptea premergătoare morții fieertatului Bade George am executat atacul. Am ținut împresurată casa, unde erau, până în zori, am deschis un foc asupra ei și am aruncat câteva bombe înăuntru. N-am permis însă să intre nimeni, voind să înconjor vreun măcel, în urma căruia ar fi suferit și de-ai mei. Înspre zori însă a trebuit să mă retrag, dat fiindcă trupa ungurească de cca. un pluton, care staționa în Oarța de Sus putea să ne atace în flanc, ceea ce ne-ar fi fost fatal, neavând mai multă muniție. Atacul însă totuși a avut rezultatul că trupa din Stremț a plecat și precum am auzit ulterior cu câțiva răniți.

Dimineața pe la ora 5-6 am ajuns în Băsești, rupt de oboseală. Nici nu intrasem în odaie, când mi s-a adus vestea că iubitul nostru Bade George agonizează. Știrea m-a consternat cu atât mai mult, cu cât nici chiar în ajun nu observasem semne de grele urmări. Când am intrat în odaia sa, l-am găsit culcat în pat, în neștire, iar lângă el păzea preotul din Băița ... Maior care de altfel tot timpul cât am stat în Băsești și el stătuse acolo. Am stat amândoi câteva clipe și ne-am sfătuit, ce e de făcut? Respirația bolnavului devenea tot mai rară și mai grea. Ni-a răsărit ideea că eventual șezând i s-ar mai ușura respirația. L-am ridicat între noi în pat în stare de ședere. Mișcarea aceasta i-a înviorat respirația, dar durere, numai pentru câteva clipe, după care iarăși a căzut în starea anterioară. Văzând asta l-am culcat din nou și l-am privit neputincioși, cum se stinge fără o vorbă, fără o mișcare, ca o adiere ...

Moartea lui a însemnat o întorsătură și pentru rămânerea mea în Băsești. Simțeam datoria de a mă pune și eu la dispoziția noii organizații de stat, dar cât timp a trăit El, a trebuit să-mi fac datoria lângă El, a cărui afecțiune părintească față de mine m-a făcut totdeauna mândru.

Cele necesare pentru înmormântare trebuiau procurate fără întârziere. Nefiind altul, mie mi-a revenit rolul acesta. Încă în aceiași zi am plecat cu soția mea cu un car de povară la Baia Mare, unde am procurat și expediat cele necesare. Durere însă, la înmormântare nu m-am mai putut întoarce din pricina soției mele, care de mai mult timp era bolnavă și care după călătoria cu carul căzuse pe pat în Baia Mare, loc străin pentru ea cu desăvârșire.

Astfel, numai în gând am petrecut la mormânt cu pietate fiiască pe Acel care a prezidat unirea Ardealului cu Patria Mamă și a cărui gură a rostit acel istoric cuvânt pentru vecie.

Colinele din Băsești, atât de iubite de El, îi îmbrățișează azi cu dragoste și mândrie osemintele spre veșnic repaos!

Cluj, 28 decembrie 1927.

Dr. Alexandru Kiș, advocat."

P.S.

Menționez că aceste însemnări au constituit principala sursă documentară pentru Ioan Georgescu, în reliefarea ultimelor luni din viaţa marelui bărbat al naţiunii române, el fiind autorul celei mai complete monografii despre George Pop de Băseşti.

Precizez că autorul acestor însemnări, Alexandru Kiş s-a născut în localitatea Odeşti, în anul 1883, pe data de 12 octombrie, din părinţii Gregoriu şi Anisia, născută Tămăianu, în registrul botezaților fiind înregistrat cu numele de familie Chișiu6.

În anul 1918 era locotenent în armata austro-ungară, pe frontul austro-român. În primele zile din noiembrie 1918 venise acasă în concediu, chemat de mama sa, grav bolnavă. Se implică în evenimentele din toamna anului 1918, fiind cel care organizează şi conduce Garda naţională română din Odeşti, înfiinţată la 10 noiembrie 1918, formată din 39 de membri.

La invitaţia lui George Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania, îl însoţeşte pe acesta la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.

Revenit acasă de la marele praznic naţional, participă la luptele cu secuii din zona demarcaţională, iar după decesul lui „Badea George” călătorește la Baia Mare pentru a procura cele necesare înmormântării „bătrânului naţiei”, cum spune marele istoric Nicolae Iorga atunci când află trista veste. Ulterior, la alegerile din toamna anului 1919, Alexandru Kiş va fi unul din candidaţii Partidului Naţional Român pentru Camera Deputaţilor în cercul electoral Cehu Silvaniei, după care a devenit un remarcabil avocat, doctor în drept, stabilindu-se la Cluj, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. A decedat pe data de 10 aprilie 1958, la vârsta de 75 de ani

MAREA UNIRE de la Alba Iulia

 

1 Decembrie 1918 a rămas un simbol al afirmării hotărâtoare a poporului de a-şi decide singur soarta. Cei mai mulţi dintre cei care au văzut cu ochii lor înfăptuirea acestui vis de veacuri au pierit purtând în inimi fiorul libertărţii, iar, pentru generaţia tânără, Unirea de la 1918 a devenit doar o frumoasă lecţie de istorie.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ținut într-o atmosferă de sărbătoare. Aici au venit 1.228 de delegați oficiali, din toate cele 130 de cercuri electorale și din toate cele 27 de comitate românești, episcopi, oameni de cultură, care au proclamat, la unison, „deplina libertate națională”, „votul obștesc, direct și egal”, „libertatea presei” dar și reforme în mai multe domenii ale vieții.

Pe lângă oficialități, la Alba Iulia au venit, români de peste tot, de peste Carpaţi, cu trenul, cu căruţele, călare, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor de unde proveneau, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor.

Marea Unire a tuturor românilor a fost împlinită în miezul zilei de 1 decembrie 1918, când cele 1.228 de semnături s-au așternut pe Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia.

Alegerea oraşului Alba Iulia ca loc al desfăşurării Marii Adunări de la 1 Decembrie nu s-a făcut întâmplător. Mai fuseseră luate în discuţie Sibiul, văzut drept capitală culturală a românilor ardeleni şi chiar Blajul, pentru rolul lui în revoluţia de la 1848-1849. În cele din urmă, s-a decis pentru Alba Iulia, prima capitală a românilor atunci când Mihai Viteazul reuşea în 1600 să unească pentru prima dată în istorie cele trei ţări române, Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.

La 1 decembrie 1918, şedinţa în care cei 1228 de delegaţi au hotărât unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România s-a ţinut într-un cazino militar, care după această dată s-a numit "Sala Unirii".

Articolele Rezoluţiei pentru Unire au fost „negociate“ la Alba Iulia în preziua Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918. Membrii Consiliului Naţional Român Central, organ cu rol politic şi administrativ, în jurul cărora s-au grupat şi alţi fruntaşi ardeleni, au avut mai multe consfătuiri succesive, în cursul zilei de 30 noiembrie 1918. Dezbaterile au avut loc în Hotelul „Hungaria“ din Alba Iulia, la acea vreme cel mai luxos local din Alba Iulia.

Deşi extrem de importantă, adunarea care a început la ora 10.30 nu a fost imortalizată în nicio fotografie. Explicaţia este una extrem de simplă. Fotograful Bach care fusese angajat de autorităţile române să fotografieze nu şi-a respectat contractul. Speriat probabil de evenimentele tumultoase ale acelor clipe, să nu uităm că în acel moment armata germană se afla la Oarda, Bach nu a venit la Alba Iulia.

Totuşi, avem 5 poze din 1 decembrie 1918, dar ele au fost realizate în afara Sălii Unirii, în zona unde se găsea mulţimea. Ele au fost realizate de Samoilă Mârza,“fotograful Unirii” din întâmplare. Avea 32 de ani, iar cu patru zile înainte se întorsese din război. Ca să ajungă la Alba a mers 11 kilometri, cărând aparatul pe bicicletă. care a reuşit să imortalizeze 3 imagini cu mulţimea şi 2 cu tribuna oficială.

Acte de filantropie realizate de "patriarhul" cauzei românești...

 

George Pop de Băsești s-a contopit afectiv cu năzuințele românilor, activitatea lui fiind sinonimă cu felul de a fi, de a gândi și a simți a poporului român.

Câteva dintre actele de caritate înfăptuite de George Pop de Băsești:

- fiind din 1869 membru fondator al ASTREI, a fost cel mai însemnat donator al acesteia;

- ajutorarea familiilor țăranilor răsculați în 1907- 1000 coroane;

- organizarea orfelinatului românilor uniți de la Blaj- 10.000 coroane;

- zidirea și împodobirea bisericilor aflate pe moșia sa;

- donează pentru întreținerea liceului de la Blaj 40.000 coroane;

- în fiecare an, de Crăciun, dăruia elevilor săraci din Băsești: 24 sumane, 24 pălării, 10 perechi încălțăminte, 40 năframi și fructe pentru toți consătenii;

- anual a acordat premii învățătorilor harnici;

- a dăruit 2000 coroane "Uniunii femeilor române" din Brașov;

- pentru susținerea internatului din Șimleu a dat 50.000 coroane;

- pentru fondul ziariștilor a donat 10.000 coroane;

- a sprijinit societatea "Iulia";

- a contribuit la strângerea de fonduri necesare "Societății pentru crearea unui fond de teatru român în Ardeal";

- a plătit învățătorul satului cu 50 coroane pentru a nu rămâne copiii fără dascăl;

- a abonat zece școli din părțile chiorene la ziarul "Gutinul";

- a participat cu 10 acțiuni la Institutul de credit "Aurora";

- a subscris o sumă importantă pentru tinerii ce umblă la gimnaziul din Baia Mare;

În 1906, înființează în comuna natală banca cu numele "Codreana";

În anul 1914 întemeiază prin testament "Fundația George Pop de Băsești și fiica sa Elena", cu scopul de a realiza școli agricole pentru copiii de la sate. Cei mai sârguincioși primeau animale și unelte de muncă agricolă. Elevii mai dotați erau sprijiniți să își completeze studiile în țară și străinătate pentru a ridica astfel nivelul cultural al românilor asupriți și opriți de a ieși la "lumină".

George Pop de Băsești a donat toată averea sa Bisericii Unite cu Roma, “Capitlului Mitropolitan Greco-Catolic de la Alba Iulia și Făgăraș”, cu sediul în Blaj.

De asemenea, din veniturile “Fundației George Pop de Băsești și fiica sa Elena" urmau a se înființa și susține o “școală poporală agricolă”, cu o fermă model la Băsești, institute culturale românești, susținerea materială a internatelor din universități și academii, acordarea unor stipendii tinerilor de naționalitate română cu purtare morală excepțională.

George Pop de Băsești, colecționar de artă...

 Susținător al Românismului, George Pop de Băsești, pe lângă sprijinul financiar acordat culturii naționale, a fost și colecționar de artă.

În 1906, George Pop a achiziționat de la Sibiu tabloul aparținând pictorului Octavian Smigelschi (1866-1912), „Tripticul Național”, pictură ce a obținut locul secund la concursul de artă plastică, organizat de ASTRA, în contextul manifestărilor prilejuite de împlinirea 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani.

Sursă: https://www.mvu.ro/index.php/product/tripticul-national-tablou-autor-octavian-smigelschi-1866-1912-care-a-apartinut-lui-george-pop-de-basesti/?fbclid=IwAR1KDjmbm34yHJzaTimzhX8jG3ACSEzUiMjUvVzP23lfhuM4wd-YJWxOxcs

S-a întâmplat la 19 noiembrie 1918( pe stil vechi)...

 

La 19 noiembrie/2 decembrie 1918, a doua zi după Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a avut loc întrunirea Marelui Sfat Naţional, în sala Tribunalului din Alba Iulia.

''La 2 decembrie, în timp ce mulţimile se întorceau victorioase spre vetrele lor, în sala tribunalului din Alba Iulia se întruneau, în conformitate cu convocarea din ajun, toţi membrii Marelui Sfat Naţional aflaţi în oraş pentru a alege biroul Sfatului, Consiliul Dirigent şi delegaţia ce urma să plece la Bucureşti spre a prezenta regelui Ferdinand şi guvernului hotărârile adunării. Urmărind procesul-verbal al şedinţei, constatăm că, după salutul de deschidere rostit de preşedinte, a luat cuvântul Iuliu Maniu, care a cerut Marelui Sfat să aleagă o comisie de candidare care să facă propunerile necesare pentru alegerea celor chemaţi să alcătuiască forurile şi delegaţia menţionată mai sus'.

Comisia de candidare a propus ca preşedinte al Marelui Sfat Naţional pe George Pop de Băseşti, pe episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, pe Teodor Mihali şi Andrei Bârseanu, ca vicepreşedinţi, pe Silviu Dragomir, Caius Brediceanu, Mihai Popovici, Gheorghe Crişan, Ghiţă Pop şi Traian Novac, ca notari.

Totodată, Comisia a propus guvernul provizoriu, care se va numi Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri (zece membri ai Partidului Naţional Român, doi ai Partidului Social-Democrat şi trei independenţi), între care se aflau: Iuliu Maniu (preşedinte şi ministru de Interne), Vasile Lucaciu (fără portofoliu, cu misiuni în străinătate), Vasile Goldiş (Culte şi Instrucţiune Publică), Alexandru Vaida-Voevod (Externe şi Presă), Ştefan Cicio-Pop (Armată şi Siguranţă Publică), Aurel Vlad (Finanţe), Aurel Lazăr (Justiţie), Ioan Flueraş (Sănătate şi Ocrotiri Sociale), Victor Bontescu (Agricultură şi Comerţ), Iosif Jumanca (Industrie), Octavian Goga (fără portofoliu).

Pentru delegaţia ce trebuia să plece la Bucureşti au fost desemnaţi Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida-Voevod.

Propunerile făcute au fost acceptate în unanimitate, iar membrii Consiliului Dirigent au fost invitaţi să depună îndată jurământul. Dintre aceştia lipseau Vasile Lucaciu şi Octavian Goga, aflaţi încă la Paris. De asemenea, în după-amiaza zilei de 19 noiembrie/2 decembrie 1918 s-a ţinut prima şedinţă a Consiliului Dirigent.

Marele Sfat Naţional şi Consiliul Dirigent şi-au stabilit sediul la Sibiu.

La 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent întocmește la Sibiu manifestul intitulat "Către națiunea română din Transilvania, Banat și Țara Ungurească", publicat în nr. 1 din 14 decembrie 1918 al "Gazetei Oficiale", în care se aducea la cunoștință tuturor constituirea sa în vederea conducerii „provizorii a Transilvaniei până la întrunirea Constituantei” și se angaja să-și conducă activitatea după principiile democratice proclamate la Alba Iulia.

Una dintre primele acțiuni ale Consiliului Dirigent a fost comunicarea către guvernul a hotărârii de unire a Transilvaniei cu România și constituirea sa. Rezoluția Adunării de la Alba Iulia, tradusă de Emil Hațieganu a fost transmisă de către Alexandru Vaida-Voevod prin intermediul lui Ioan Erdelyi, aflat la Budapesta.

În ziua de 14 decembrie Vasile Goldiș, în numele delegației transilvănene a Marelui Sfat Național, a predat regelui Ferdinand I Rezoluția votată de Adunarea Națională de la Alba Iulia.

George Pop de Băsești– EROU al NEAMULUI şi SFÂNT în ALTAR

 Elena Hossu Longin, a continuat măreaţa operă a părintelui său, George Pop de Băsești. Ea se afla întotdeauna în fruntea tuturor acţiunilor şi activa cu fermitate în domeniul cultural, social şi filantropic, arătându-şi înaltele virtuţi faţă de oropsitul şi subjugatul neam românesc. Împreună cu preotul Ilie Călăuz, protopop al districtului Silvania, a cumpărat un teren în centrul localităţii Cehu Silvaniei, pentru ridicarea unui lăcaş de cult românesc. În 1937 este înălţată biserica, în stil neobizantin-brâncovenesc. Ea a primit hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, în semn de pioasă recunoştinţă marelui tribun.

La dorinţa Elenei Hossu Longin, pe uşa din dreapta, uşa diaconilor, a iconostasului, care-l reprezintă pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, călare pe cal alb, ucigând balaurul cu suliţa, i s-a pictat chipul din tinereţe al bunului său tată, George Pop.

Din documentele arhivistice ale Parohiei mai aflăm că preotul Ilie Călăuz s-a adresat Ministerului Cultelor, în 1937, arătând printre altele: „ S-a zidit acest Sion a Domnului pe locul istoric unde marele luptător şi apărător al drepturilor românilor, Gheorghe Pop de Băseşti a fost crunt bătut şi sângele lui a sigilat acest loc”… „Temelia acestui sfânt lăcaş s-a aşezat chiar la o sută de ani de la naşterea vajnicului luptător şi Preşedinte al Adunării Naţionale de la Alba Iulia”.

Sursa: Traian Oros

Pe urmele lui George Pop de Băsești

Amenajată în conacul construit în perioada 1885-1890, reședința familiei Președintelui Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, George Pop de Băsești, Casa Memorială "George Pop de Băsești", recent restaurată, este o bijuterie arhitecturală care are o simbolistică deosebită în sufletul românilor.

Casa Memorială "George Pop de Băsești" este organizată în casa care a aparţinut marelui om politic, în localitatea Băsești, nr. 124, (pe drumul ce duce spre satul Odești) jud. Maramureș. Persoană de contact: Pop Corina, nr. telefon: 0740 961488.

Casa lui George Pop de Băsești a fost timp de trei decenii un punct de referință și de întâlnire a multor personalități istorice. Casa familiei Pop de Băseşti se află în mijlocul unui parc. Arbori bătrâni o împresoară şi-i dau o măreţie naturală. Între copaci se află o masă din piatră la care se adunau corifeii Unirii la poveşti. Cei mai bătrâni arbori poartă fiecare câte o plăcuţă cu numele colaboratorilor apropiaţi, care au trecut pragul casei. Trec, aşadar, pe lângă stejarul "Iuliu Maniu", care are crengile aplecate mult peste iarba din curte, depăşesc arborele "Vasile Lucaciu", ocolesc trunchiul îmbătrânit, cu coaja scorojită, al lui "Ioan Raţiu", vecin cu copacul "Dimitrie Comşa" şi mă trezesc în mijlocul lor, înconjurată de trunchiurile lor maiestuoase, care înalţă spre cer ramuri puternice. Din capătul pâlcului de copaci bătrâni se deschide o alee mărginită de copaci mai tineri, în pantă, pe unde, pe vremuri, intrau cociile şi trăsurile ce-i aduceau la întruniri pe bravii luptători ardeleni. La capătul ei se află casa, care nu este o clădire luxoasă, ci una încăpătoare, bine şi judicios împărţită, în şase camere mari, înalte şi luminoase. N-are nimic de-a face cu stilul castelelor şi conacelor nobiliare ungureşti, risipite pe întreg cuprinsul Transilvaniei. E o casă "mai răsărită", ospitalieră, primitoare, care a adăpostit "praznice naţionale" şi, de bună seamă, şi cântecele corurilor ardeleneşti venite la tot felul de ocazii să-şi salute Tribunul. În casa de la Băseşti, George Pop a trăit clipe zbuciumate, cauzate de tristele realităţi politice şi istorice, dar şi momente de tihnă, în mijlocul familiei şi al prietenilor numeroşi care-i treceau pragul. Nu întâmplător, Nicolae Iorga a spus că "În casa de la Băseşti era nu de puţine ori Guvernul Provizoriu al Ardealului asuprit", condus de "Bătrânul naţiei", pentru a pune la cale lupta românilor împotriva maghiarizării forţate. "Câte clipe fericite am petrecut în casa ospitalieră a lui George Pop de Băsești! Câte sfaturi mari și luminate, câte porunci răsunătoare, câte fapte mari realizate s-au împlinit aici! Veneam ca la Mecca română, veneam emoționat, căci aici era comandamentul suprem al neamului asuprit" a spus Iuliu Maniu.

Până în 1940 casa a fost locuită de fiica sa, Elena Pop Longin, împreună soțul ei, Francisc Hossu Longin. Naționalizată, în 1948, casa lui George de Băsești a fost locul în care s-au elaborat liniile de forță ale Partidului Național Român, casa din care decenii la rând au pornit îndemnuri și soluții în lupta consacrată izbăvirii poporului român, casa prin care s-au perindat unele dintre cele mai strălucite personalități ale unor vremi de glorie, a ajuns, din păcate, sediu C.A.P. și magazie de cereale, depozit de îngrășăminte și fierărie, până în 1976, când a fost restaurată. La 1 februarie 1976 a fost inaugurat Muzeul Memorial “George Pop de Băsești”, în casa ce a aparținut tribunului Marii Uniri.

George Pop de Băsești a fost vizitat de marile personalități ale vremii, ocazie cu care gazda avea obiceiul să-i ducă la iarbă verde, în grădină, în Via Doamnei, sub tei. Aici, s-au luat cele mai importante decizii privind Unirea, teiul bătrân de peste 200 de ani fiind martor la cele plănuite de fruntașii mișcării naționale, el a devenind un simbol pe stema Băseştiului, cunoscut azi ca "Teiul Unirii".

George Pop de Băsești și-a donat întreaga sa avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului "cu acel scop și acel mandat ca, din această avere, să se înființeze spre mărirea Atotputernicului Dumnezeu și în favorul dezvoltării culturale a poporului român o fundație perpetuă și neschimbată", iar "scopul fundației va fi promovarea culturii poporului românesc".

Pe terenul donat de George Pop de Băseşti Bisericii Române Unite cu Roma, pe dealul Viei Doamnei, a fost înălțată Mănăstirea Greco-Catolică Sfântul Anton, cu două hramuri “Sfântul Gheorghe”și "Adormirea Maicii Domnului", sfinţită în anul 2005. Locul pe care astăzi prinde contur complexul mănăstirii, având o suprafaţă de 15 ha, a fost cândva gradina lui George Pop de Băseşti. De mănăstire va aparţine o pădure întinsă pe o suprafaţă de peste 400 ha, până la hotarul cu judeţul Satu Mare. În vecinătatea mănăstirii se va construi un centru cultural cuprinzând biblioteca şi sală de conferinţe, chilii, centru pentru bătrâni şi copii orfani. Aceasta e păstorită, cu evlavie, de preotul Gabriel Beşkid.

Fundaţia “George Pop de Băseşti”, condusă de primarul Ioan Călăuz, organizează manifestări culturale, lansări de carte, întâlniri cu ziarişti, scriitori, oameni de cultură. Tot la Băseşti, fiinţează Festivalul de Literatură şi Colocviile de Istorie “George Pop de Băseşti”. Încet , Băseşti-ul redevine un important centru de religie, cultură, spiritualitate, oferind celor ce calcă pe urmele lui “Badea” George sentimentul că raiul poate fi pe pământ, făptuind binele!

Ionel Mesaroș 

Noua stemă a localității Băsești

 Având ca și componente portretul lui George Pop de Băsești, crucea, teiul (codrul) și cetatea, în opinia mea, noua stemă oglindește "crucea" dusă de "Patriarhul cauzei românești", ca Simon din Cirene, pentru realizarea Marii Uniri (simbolizata de tei) spre fericirea Nației (simbolizată de cetate).

De asemenea, noua stemă oglindește continuitatea localității în Zona Codrului datorită lui George Pop de Băsești și credinței.

GEORGE POP DE BĂSEȘTI (1 august 1835– 23 februarie 1919)

 

Provenind dintr-o veche familie românească, atestată cu titluri nobiliare încă din secolul XVII, George Pop s-a născut la 1 august 1835 în localitatea Băseşti. Şcoala primară a urmat-o în localitatea natală, iar următoarele 6 clase, la gimnaziul din Baia Mare. Au urmat ultimii doi ani la Liceul cezaro-crăiesc din Oradea, susţinerea bacalaureatului şi studiile la Academia de Drept din Oradea. În anul 1859, a fost mobilizat în timpul războiului dintre Austria şi Regatul Sardiniei, un an mai târziu începându-şi cariera juridică şi administrativă, remarcându-se ca judecător şi administrator cercual, consilier la Episcopia judeţeană a orfanilor sau prim-pretor.

În 1872, beneficiind de încrederea cetăţenilor români şi maghiari, a fost ales deputat în Cercul Cehu-Silvaniei. A mai obţinut două mandate de parlamentar, în anii 1875 şi 1878, în pofida unei legi electorale cenzitare şi extrem de restrictive pentru naţiunile nemaghiare care făceau parte atunci din Monarhia austro-ungară.

În Parlamentul de la Budapesta, s-a remarcat prin discursurile la baza cărora aşeza întotdeauna o argumentaţie logică. În intervenţia din 17 februarie 1873, a combătut proiectul de lege al ministrului comunicaţiilor de favorizare a căilor ferate în detrimentul şoselelor, subliniind impracticabilitatea drumurilor existente în comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc. Relevant este şi discursul rostit în Adunarea Deputaţilor la 2 mai 1879, în chestiunea proiectului de lege care introducea obligativitatea limbii maghiare în toate şcolile primare şi confesionale. Este considerat cel mai important discurs parlamentar al lui George Pop de Băseşti, care a reuşit să realizeze o analiză pertinentă a sistemului constituţional introdus în anul 1867 , a legii electorale, a fiscalităţii exagerate. Atacând proiectul de lege, parlamentarul român a declarat că „nu după 4, dar nici după 1.000 de ani şi nici în vecii vecilor, noi şi naţiunea noastră nu vom putea fi obligaţi prin lege la ceea ce e o primejdie pentru moralitatea şi religia noastră, iar pentru naţie ar fi ruină şi pieire”.

George Pop de Băseşti a devenit factorul coagulant al mişcării naţionale a românilor, reprezentată atunci de Partidul Naţional Român (PNR) din Banat şi Ungaria şi de Partidul Naţional Român din Transilvania. Personalitatea sa se manifestă din 1880 şi până în 1918 în evenimentele importante din evoluţia mişcării naţionale.

Cu puțin înainte de startul Primului Război Mondial, George Pop de Băsești face parte dintre cei 10 reprezentați ai partidului care intră în tratative cu contele Tisza în problema drepturilor naționale ale românilor din Transilvania.

La sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu dezintegrarea Monarhiei bicefale, i-a fost dat „bătrânului naţiei”- George Pop de Băseşti să-şi vadă împlinit visul unirii românilor. Mai mult, a prezidat Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918. Simţea că Dumnezeu l-a învrednicit în acest sens şi, nu întâmplător, a doua zi, la încheierea şedinţei Marelui Sfat Naţional, apelează la Sfânta Scriptură: „Iar acum slobozeşte, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu”.

Peste puţin timp, la 23 februarie 1919, destinul pământesc al lui George Pop de Băseşti se încheia.

Alexandru Achim şi Garda Naţională Română din Băseşti

 Vatră de istorie, cultură şi spiritualitate a Ţării Codrului, localitatea Băseşti a constituit o prezenţă importantă în lupta poporului nostru împotriva dominaţiei străine, pentru libertate, unitate şi suveranitate naţională. Prezenta lucrare are drept scop să înfăţişeze contribuţia Gărzii Naţionale Române din Băseşti la opera de edificare a României Mari, rolul acestei unităţi militare în cadrul luptelor naţionale de la sfârşitul Primului Război Mondial.

Despre evenimentele politico-militare din plasa Cehu Silvaniei, din care făcea parte şi localitatea Băseşti, s-a scris relativ puţin. Primele consemnări au apărut în presa interbelică, aparţinând protopopului Alexandru Achim, în săptămânalul „Sălajul” (1924), care a publicat relatări despre evenimentele din nord-estul Sălajului, de la disoluţia dublei monarhii până la eliberarea teritoriului naţional. Cea mai importantă contribuţie referitoare la aceste evenimente şi-a adus-o reputatul profesor universitar Ioan Georgescu prin monumentala monografie dedicată marelui bărbat al neamului, „George Pop de Băseşti, 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni”, care cuprinde date despre situaţia de la sfârşitul Primului Război Mondial din localitatea natală a preşedintelui Partidului Naţional Român şi din comunele din zona Codrului, arondate atunci Sălajului. Printre cei mai cunoscuţi istorici şi nu numai, care au semnat mai recent articole, studii sau cărţi care surprind aspecte ale subiectului tratat în lucrarea de faţă îi amintim pe Lucia Pop, Marin Pop, Irineu Pop-Bistriţeanul, Traian Rus şi Laura Temian.

Am apelat şi la un număr mare de lucrări şi izvoare editate în legătură cu lupta românilor pentru făurirea statului naţional unitar, iar pe de altă parte am introdus surse arhivistice inedite în măsură să ofere conţinut istoric şi valoare ştiinţifică prezentei lucrări. Două documente nevalorificate până în prezent, au fost identificate în colecţiile speciale ale Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Fondul Francisc Hossu-Longin. Primul document reprezintă Conspectul Garzii Naţionale Române din localitatea Băseşti, redactat odată cu înfiinţarea acestui organism în 10 noiembrie 1918. Al doilea document reprezintă însemnările protopopului Alexandru Achim din Băseşti privind evenimentele politico-militare din plasa Cehu-Silvaniei, în perioada noiembrie 1918 – aprilie 1919. Achim a scris despre înfiinţarea consiliului şi a gărzi naţionale din Băseşti, înzestrarea cu arme a uneia dintre cele mai active gărzii sălăjene, nelegiuirile secuilor, înmormântarea lui Gheorghe Pop de Băseşti, eliberarea plasei de sub teroarea bolşevică, luptele de la mijlocul lunii aprilie 1919 şi despre ofiţerii români prezenţi la Băseşti.

În toamna anului 1918, pe fondul dezintegrării monarhiei austro-ungare, au crescut brusc mişcările revoluţionare ale naţiunilor asuprite din întreg imperiul. În Transilvania, reîntoarcerile soldaţilor români acasă de pe fronturile Marelui Război au însemnat încleştări şi confruntări între cei care vreme îndelungată au fost oprimaţi şi exploataţi şi între asupritori. Slujbaşii administraţiei de stat, baronii şi arendaşii au fost alungaţi sau au fugit din calea insurgenţilor, temându-se de judecata poporului. Revoltele îndreptate împotriva autorităţilor imperiale s-au propagat şi în comitatul Sălaj. În cea mai mare parte a Transilvaniei, revoltele au dus la îndepărtarea vechilor organe de stat şi la crearea condiţiilor pentru înfiinţarea consiliilor şi a gărzilor naţionale române, sub îndrumarea Consiliului Naţional Român Central din Arad, singurul organ îndreptăţit să trateze şi să hotărească în numele naţiunii române din Transilvania. Constituite pe baza dreptului de autodeterminare, consiliile şi gărzile naţionale româneşti şi-au asumat rolul de organisme politice locale, exprimând voinţa de unitate naţională a românilor din Transilvania. Au fost elemente de echilibru, au refăcut şi menţinut ordinea, au oprit abuzurile şi jafurile, au sprijinit idealurile naţionale, au trecut la conducerea vieţii economice, politice şi administrative, şi au creat un climat favorabil mişcării naţionale.

În 7 noiembrie 1918, la îndemnul marelui conducător politic, Gheorghe Pop de Băseşti s-a înfiinţat Consiliul Naţional Român din Băseşti, cel dintâi consiliu comunal din comitatul Sălaj. În fruntea organismului a fost desemnat preotul Alexandru Achim. Parohul din Băseşti, a scris în 1924, cu entuziasm despre înfiinţarea Consiliului Naţional Român în localitatea de origine a preşedintelui Partidului Naţional Român: „Eram în curtea Dânsului pentru a forma consiliul naţional comunal cu o mulţime de oameni şi cu lacrimi în ochi ne spunea: A sosit ceasul dezrobiei, pregătiţi-vă pentru zile mari şi frumoase! Înlemniţi priveam cu toţii la marele Patriarh, fruntea-i era senină, faţa plină de glorie”.

În Băseşti a fost creată şi o puternică Gardă Naţională Română locală, în data de 10 noiembrie 1918, cu scopul apărării localităţii. Tot atunci s-a redactat conspectul gardiştilor, ce cuprinde numele, rangul, anul şi locul naşterii, regimentul la care a servit şi ziua intrării în gardă, pentru foştii soldaţi înrolaţi în acest organism. Garda Naţională Română era compusă din 76 de gardişti: un preot militar, un plutonier, doi sergenţi, doi caporali şi 70 de soldaţi şi îi avea ca comandanţi pe parohul Alexandru Achim şi pe plutonierul Dumitru Gros, născut în anul 1887, care a activat în cadrul Batalionului 23 Vânători. Până în prezent s-a considerat că doar preotul a fost comandantul gărzii, dar acest document relevă că la conducerea organismului subordonat Consiliului Naţional Român local exista o dublă comandă. În conspect se mai arată înzestrarea cu armament: 76 de arme şi o mitralieră.

Componenţa Gărzii Naţionale Române era următoarea: Achim Alexandru, Beneş Tanasăe, Blidar Ioan, Bogdan Zaharie, Bohăţiel Alexandru, Ciciş Tanasâe, Crişan Alexandru, Crişan Dumitru, Crişan Petru, Dragoş Petre, Farcaş Dumitru, Farcaş Ioan, Farcaş Ioan, Farcaş Mihaiu, Glodan Ioan, Gros Dumitru, Gros Ioan, Gros Nichita, Huţ Ioan, Ianaş Costante, Ianaş Dumitru, Iancău Ioan, Iluţ Mihaiu, Iluţ Petru lui Ştefan, Lemeni Aurel, Marieş Ambrosie, Marieş Flore, Marieş Ş. Gheorghe, Marieş Trăian l. Ioan, Marieş Vasile, Marinca Flore, Marinca Ioan, Marinca Teodor, Mariş Emeric, Merce Ilie, Merce Ilie, Merce Ioan, Mureşan Alexă, Mureşan Constante, Mureşan Gheorghe, Mureşan Simion l. Gheorghe, Mureşan T. Alexandru, Petian Gligor, Petri Gheorghe, Pop A. Constante, Pop Alexandru Paraschi, Pop Cornel, Pop Dimitrie a Gheorghe, Pop Filip, Pop Flore l. Izidor, Pop Flore a Arii, Pop Florea Costanti, Pop G. Alexandru, Pop G. Ioan, Pop Găvrilă l. Ioachim, Pop Gherghe l. Ioan, Pop I. Gheorghe, Pop Iacob l. Ioan, Pop Ilie l. August, Pop l. Elec., Pop Longhin, Pop M. Zaharie, Pop Mihai a Florii, Pop Mihaiu l. Gavril, Pop Timofie, Pop Vasile a Marii, Pratiş Lazăr, Pratiş Miron, Pratiş Zaharie, Remeş Dumitru, Remeş Gavril, Rişcou Nicolae, Siladi Gligor, Siladi Teodor, Strica Dumitru, Vaşvari Daniel. Cel mai în vârstă dintre gardişti era caporalul Pop Mihai a Florii, născut în anul 1869 (49 ani), iar cel mai tânăr era Pop Mihaiu l. Gavril, născut în 1902 (17 ani). Media de vârstă a gardiştilor din Băseşti era de 28 de ani. 71 dintre membrii Gărzii erau de origine din Băseşti, iar 5 erau născuţi în alte localităţi: Bohăţiel Alexandru în Supuru de Sus, Glodan Ioan în Mânău, Iancău Ioan în Sălişte, Petri Gheorghe în Oarţa de Sus şi Pop l. Elec. în Mineu. Din punct de vedere numeric, Garda Naţională Română din Băseşti avea cei mai mulţi membri dintre organismele constituite la nivelul plasei Cehu Silvaniei, iar la nivelul întregului comitat Sălaj, se situa pe locul trei, doar gărzile din Jibou şi Buciumi aveau mai mulţi membri.

Grabnica constituire a Gărzii şi Consiliului Naţional Român este o dovadă clară că românii din Băseşti au acţionat cu tărie pentru realizarea idealului naţional încă din primele zile ale revoluţiei. Constituirea organelor politico-administrative româneşti din localitatea Băseşti a fost un exemplu pentru satele din zona Codrului. Astfel s-au înfiinţat consilii naţionale române în Corund şi Nadiş; gărzi naţionale române în Asuaju de Jos, Babţa, Băiţa, Bicaz, Gârdani, Giurtelecu Hododului, Oarţa de Jos, Urmeniş; şi ambele organisme în Ariniş, Asuajul de Sus, Bârsău de Jos, Bârsău de Sus, Benesat, Biuşa, Bulgari, Corni, Ciuta, Horoatu Cehului, Mânău, Mineu, Motiş, Noţig, Odeşti, Sălăţig, Sălişte, Sălsig, Şilimeghiu, Tohat, Ţicău, Uileac-Someş, Ulciug.

Activitatea Gărzii Naţionale Române din Băseşti este prezentată în însemnările parohului Alexandru Achim. În ziua următoare constituirii, Achim şi opt gardişti s-au prezentat la banca Economul din Cluj „cartierul general al Românilor […] în faţa ultimului tribun al Ardealului, Dr. Amos Frâncu”, conducătorul Senatului Naţional Român din Cluj, pentru achiziţionarea armamentului. Revenit la Băseşti, preotul a luat jurământul gardiştilor, a dat instrucţiuni precise privind apărarea comunei: „Casa Domnului Gheorghe Pop de Băseşti, poşta, telefonul şi străzile principale ale comunei erau păzite de posturi de gardişti ziua-noaptea, iar periferiile unde era linia de demarcaţie, erau păzite de patrule în toată regula”. Datorită patrulei permanente şi înarmate, opozanţii intereselor naţiunii române nu au avut curaj să atace satul, decât o singură dată, la sfârşitul lunii februarie 1919.

La 1 Decembrie 1918, în Cetatea Bălgradului, s-a hotărât unirea pentru eternitate a Transilvaniei cu România. Desfăşurarea şi organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia şi rolul lui Gheorghe Pop de Băseşti în lucrările marelui forum al naţiunii române, au fost minuţios analizate în mai multe lucrări. Hotărârile de la Marea Adunare din 1 Decembrie 1918 nu au putut fi puse imediat în aplicare, în nord-vestul Transilvaniei, care a rămas sub controlul guvernului maghiar până la sfârşitul lunii aprilie. Această situaţie s-a datorat convenţiei de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, care în necunoştinţă a situaţiei din Transilvania, fixase cursul Mureşului ca linie de delimitare între armatele aliate şi armata maghiară. Astfel lăsa în afara administraţiei româneşti un însemnat teritoriu etnic românesc. Linia demarcaţională mutată pe traseul Sighet – Baia Mare – Zalău – Ciucea – vârful Găina – Zam în ianuarie 1919, trecea chiar pe la Băseşti. Deşi reprezenta un pas înainte, noua linie, ignora realităţile entice şi politico-istorice din părţile vestice, izolând de teritoriul naţional comitatele Arad şi Bihor, în întregime, şi Sălaj şi Satu Mare, parţial.

Teritoriul de dincolo de linia demarcaţională a fost invadat de trupe regulate, voluntari, trupe formate din veterani, foste regimente austro-ungare, ce s-au constituit într-o divizie secuiască sub conducerea colonelului Kratokvil, a căror scop era menţinera liniei demarcaţionale pe poziţii cât mai avansate. Aceste forţe i-au atacat pe români sub pretextul că vor să restabilească şi să menţină ordinea împotriva exceselor revoluţionare, erijându-se în detaşamente de pacificare. Încurajaţi de liniştea în care armata română păzea linia demarcaţională, trupele ungureşti au început agresiunile împotriva posturilor româneşti.

Nelegiuirile secuilor din partea de nord a plasei Cehu Silvaniei, din satele de dincolo de linia demarcaţională, sunt descrise în consemnările lui Alexandru Achim. În Odeşti, săcuii au jefuit casa locotenentului Alexandru Kiss (comandantul Gărzii Naţionale Române locale) şi cea a preotului Vasile Gavriş (preşedintele Consiliului Naţional Român local), ambii participanţi la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918. Preotul, pentru a scăpa de secuii ce se îndreptau spre casa lui, „a sărit prin o fereastră din dosul casei şi într-o fugă nebună a alergat spre pădure care nu era departe, această fugă supraomenească până la Băseşti, l-a distrus pe bietul preot bătrân cu desăvârşire”, încât „a primit o boală de cord, incurabilă”. „În comunele Oarţa de Jos, Băiţa, Asuaju de Jos, Asuaju de Sus, Bârsău de Jos, Bârsău de Sus au jefuit bolşevicii pe preoţi şi ţărani. Le-au dus slăninile, mieii, scroafele, purceii, hainele din casă şi bucatele. Cine se împotrivea, împuşcat sau aprins”.

Presa din Transilvania din anul 1919 cuprinde numeroase rapoarte despre atrocităţile maghiare şi cheamă la acţiune militară. „Să se ocupe ce-i românesc”, scrisoare publicată într-un ziar regional, constituie ultimul act oficios al marelui bărbat al neamului, Gheorghe Pop de Băseşti, în care sublinia necesitatea eliberării teritoriului naţional: „Pe teritoriul neocupat şi cel mai preţios, bande nenumărate ungureşti alungă pe fruntaşii satului: preoţi şi învăţători care şi-au părăsit locurile, demoralizează poporul cu bolşevism şi rupere de către România, ajungând până în proxima apropriere de Băseşti. Gărzile sunt desfiinţate, jandarmeriile neînfiinţate încă ocuparaţiunea trebuie executată fără amânare, ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a se lua măsuri necesare la ceea ce mă simt îndreptăţit pe baza luptelor mele de 60 de ani”.

Un alt incident s-a produs în comuna Băseşti. La 26 februarie 1919 cortegiul funerar al lui Gheorghe Pop de Băseşti a fost atacat de secui cu focuri de mitraliere. Pentru gonirea bandelor secuieşti, a trebuit să intervină garda română locală şi trupele române din apropiere, ce făceau de strajă liniei de demarcaţie. „Înmormântarea a decurs între ropote de puşti şi mitraliere. Bolşevicii au deschis focul cu scopul de a pătrunde în comună, pentru a se răzbuna asupra coşciugului şi asupra aceluia care zăcea în el. Bolşevicii au fost alungaţi şi armata română, cu salve şi onoare, i-a dat cinstea din urmă a Aceluia, care viaţa întreagă a luptat pentru dezrobirea neamului său”, îşi amintea preotul din Băseşti.

La eliberarea localităţii Cehu Silvaniei de sub teroarea bandelor maghiare, de către armata română a contribuit şi Garda Naţională Română din Băseşti. Operaţiunea de preluare a centrului de plasă a fost descrisă de preotul Achim: „Într-o zi am primit aviz-scris de la un ofiţer român, că cu toată garda din Băseşti să mă duc pe căi lăturalnice, noaptea până la Benesat, ca în cealaltă zi, împreună cu armata română să ocupăm orăşelul Cehu Silvaniei. La ora două după miezul nopţii eram cu garda împreună la Benesat. La ora şase dimineaţa am pornit spre Cehu Silvaniei în linii de bătaie. În vârful dealului de lângă castelul baronului Bornemisza ne aştepta Dr. Mihai Pop, advocat român, şi Nicolajevits Laszlo, primpretor, care în numele comunei au spus ofiţerului român, că ungurii înarmaţi au fugit din Cehu Silvaniei, deci nu avem de ce ne teme. După ce am sosit în piaţa orăşelului, ofiţerul a luat în stăpânire primăria, poşta şi şcoala, azi de arte şi meserii, aşezând posturi şi patrule prin oraş. Imediat s-au strâns toate armele şi muniţiile militare şi civile”.

În luna martie 1919 în Ungaria s-a impus regimul comunist a lui Béla Kun, ce a coincis cu sporirea propagandei anti-româneşti şi cultivarea ideei depăşirii liniei demarcaţionale. După câteva zile, pe frontul român, atacurile unor grupări regulate ungare se intensifică, devenind deosebit de ameninţătoare în zona Hodod – Zalău. Ele au continuat să se repete, până în 16 aprilie, când armata română a trecut la contraofensivă. Alexandru Achim, preotul din Băseşti exprima entuziasmul românilor la sosirea armatei regale: „Fii binecuvântată zi măreaţă în care s-a împlinit visul părinţilor noştri. Nu este condei, care să poată descrie însufleţirea ce am simţit-o cu toţii, când am văzut primul soldat român. Sufletele ne tremurau de emoţie, şi roate de lacrimi curgeau din ochii tuturor de bucurie… Ca un fulger a străbătut în inimele noastre vestea trecerii Armatei Române în Ardeal pentru a-l lua pe vecie. Ne adunam seara, cu un elan de însufleţire cântam, acompanind clavirul: Sosit-a ceasul eliberării!”

La campania armatei române de eliberare a teritoriului etnic românesc, a participat şi Garda Naţională Română din Băseşti. Contribuţia acestui organism este prezentată în însemnările preotului Alexandru Achim, care după cum Gheorghe Pop îl recomandase „şi-a greşit cariera, nu s-a născut de popă,ci de militar”. Armata regală de pe linia demarcaţională din zona Băseşti „a fost găzduită cu tot ce a fost mai bun şi mai ales” în perioada ianuarie-aprilie 1919, în casa preşedintelui Partidului Naţional Român iar după moartea lui de către fiica sa, Elena Pop Hossu-Longin. În 16 aprilie 1919, Garda Naţională Română din comuna Băseşti, după o crâncenă luptă, a oprit „pe culmea dealului Bobota din hotarul Oarţei de Sus” atacatorii şi a rupt legătura acestora cu bolşevicii din Bicaz.

Acţiunea contraofensivă a armatei române a fost răspunsul la ofensiva armatei roşii maghiare, ce nu a avut ca scop anexarea unor teritorii în detrimentul Ungariei, ci aplicarea hotărârilor de la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918, precum şi protejarea populaţiei transilvănene. Rolul armatei române în înfăptuirea idealului naţional este subliniat de Alexandru Achim: „Dezrobirea a făcut-o armata din regat. Cine a văzut dorobanţul în lupte nu poate uita niciodată marele dar prin care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Fără Ei nu era dezrobirea niciodată. Pentru aceasta s-au născut şi la acesta au fost crescuţi. Jertfa adusă de ei nu are seamăn în Europa. Au făcut totul nu pentru Ei, ci pentru noi şi pentru Neam. Nu negăm, şi noi am ajutat armata română dându-ne totul pentru Ea, însă jertfa Lor, dovadă cele 17 morminte din Hodod şi cei 40-50 grav răniţi pe când noi n-am avut nici unul… Nu-i uitaţi, căci pământul României Mari numai în urma jertfei Lor îl stăpâniţi. Recunostinţa noastră şi al Neamului întreg să vegheze asupra mormintelor Lor scumpe şi sfinte”.

Unirea Transilvaniei cu România a fost înfăptuită prin contribuţia întregului popor. Gardiştii din Băseşti au jucat un rol important în realizarea desăvârşirii unităţii naţionale, prin participarea la campania de eliberare a teritoriului românesc. Deşi a întâmpinat greutăţi organizatorice la început, Garda Naţională Română din Băseşti a depus o activitate uriaşă în slujba cauzei naţiunii, a secondat bine Consiliul Naţional Român, a desfăşurat o muncă laborioasă în menţinerea şi apărarea ordinii şi în combaterea oricăror încercări destabilizatoare.

Garda Naţională Română din Băseşti s-a desfiinţat la sfârşitul lunii aprilie după „preluarea Imperiului” după cum se vorbea atunci în limbajul oficial, adică după preluarea puterii de stat de către autorităţile române. Ca şi toate celelalte gărzi naţionale din Transilvania, şi-a făcut pe deplin datoria sfântă de a fi fost scutul armat al noii vieţi româneşti din această localitate şi din împrejurimi. Acest rol istoric a încetat odată cu introducerea vieţii publice româneşti de către Consiliul Dirigent şi în acest teritoriu românesc.

Atitudinea de înalt patriotism a lui Alexandru Achim şi a gardiştilor din Băseşti va rămâne înscrisă în paginile istoriei şi se cuvine să ne-o amintim totdeauna cu recunoştinţă şi veneraţie.

Alexandru Bogdan Kürti

(Articol apărut în revista Caiete Silvane)