Călușarul de Băsești...

 

Dansul tradițional popular, Călușarul, este de o mare concentrație spirituală, fiind specific ca formă și conținut băseștenilor și vetrei lor de obârșie, având un pronunțat rol spiritual, fiindcă împletește armonios muzica cu datina, cu portul și dansul.

Pentru a conserva elementul cultural românesc, George Pop de Băsești și-a dorit un dans autentic românesc, cu care să se prezinte la manifestările Astrei, dar și la alte întruniri și sărbători cu caracter național care aveau rolul de culturalizare și de trezire a conștiinței naționale la poporul românesc din Ardeal.

Călușarul a fost înființat la Băsești în 1905, la inițiativa lui badea George. El aduce la Băsești un instructor din zona Alba-Sibiu, care a fost oaspetele lui George Pop, vreme de trei luni, pentru a-i învăța pe băseșteni Călușarul...

În anul 1906, dansul a fost reprezentat pentru prima dată în public de ziua lui George Pop de Băsești, fiind condus de dr. Iustin C.Iuga din Cluj.

Primul vătaf a fost Dumitru Pop, apoi Pop Silaghi, ambii cantori la biserică. Un alt vătaf vestit a fost Pop Andrei, zis Andriș, ce a fost și muzeograful Casei Memoriale "George Pop de Băsești", un om deosebit pe care am avut onoarea să-l cunosc. De la dânsul am aflat multe lucruri interesante despre trecutul famililiei Pop de Băsești.

Costumele purtate de călușari au fost făcute în atelierul de la Orăștie de către Elena Hossu Longin, fiica lui George Pop.

E de menționat că în timpul vieții lui George Pop, Călușarul se juca la diferite întâlniri pe care le avea cu oamenii de seamă ai epocii, care îl vizitau.

Dansul Călușarilor are șapte figuri și durează 7 minute. Ele sunt: Bătuta, Rărita, Ciulita, Bota sub picior, Crucea, Ștearsa și Bătuta de două ori cu piciorul drept și de două ori cu dreptul și cu stângul. Pe melodia a doua se fac cinci figuri: dreptul pe stângul și întoarcerea pe dreapta, foarfeca în față, Rărita și Bătuta.

Vătaful poartă diagonală tricoloră, ceilalți călușari poartă eșarfe albastre, cămăși brodate, brâu, pantaloni albi, ciorapi albi, opinci cu nojițe roșii și trei”boroaște”(clopoței) ,căciuli negre și bastoane. Vătaful are căciulă albă. Numărul dansatorilor este impar 7,9,11,13,etc.

Călușarul încetățenit la Băsești a devenit tradiție și poartă pseudonimul de "Călușarii de Băsești".

Formația de călușari din Băsești a participat la diferite concursuri și festivaluri cum ar fi la Cehu-Silvaniei, Deva(1980), Călușarul Ardelenesc, Târgul de cepe de la Asuaj, Festivalul de la Oțeloaia(1991), fiind apreciat și aplaudat pe toate scenele unde a participat în cadrul solemnelor festivități cu caracter artistic, istoric sau cultural.

Sursa: "Băseștiul și ilustrul său bărbat George Pop"(pag.92-93), de dr. Irineu Pop-Bistrițeanul.

Menționez că am identificat în această fotografie pe următorii componenți: Pop Andrei (Andriș), Pop Săndel (fiul învățătorului Pop Dumitru), Dinu Sabadâș, Dinu Remeș, Pop Ioan Ovidiu (colegul meu de clasă, fiul fostului primar Pop Mihai), Pop Traian, Sabadâș Ioan, Sabadâș Dumitru (poștaș), Moldovan Ioan Gabriel (actualmente preot, fiul preotului Moldovan Vasile), Mărieș Longin și Roatiș Traian.

Să vă fie ziua o binecuvântare !

 

Buna Vestire este cunoscută în popor şi ca Blagoştevenia și este praznicul în amintirea zilei în care Sfântul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare că va naște pe Fiul lui Dumnezeu...

,,Buna Vestire, care este şi Ziua Mamei Creştine, le pune în faţă tuturor celor care au darul vieţii pe Maica Domnului – ocrotitoarea, dar şi modelul lor. Zi în care femeia este chemată să îşi aducă aminte de darurile speciale primite de la Dumnezeu, aceste calităţi care pot face universul din jurul lor să înflorească, aceşti talanţi primiţi împreună cu chemarea de a-i folosi şi a-i înmulţi. Frumuseţea şi minunăţia femeii care îşi împlineşte chemarea și care este femeie și mamă crestina ."

Povestea lui Vasile Blidar, haiducul din satul Odești, comuna Băsești, coşmarul comuniştilor...

 Luptător de frontul din Răsărit în cel de-al Doilea Război Mondial, fost armurier în Armata Regală, instruit la o şcoală de spionaj din Italia, Vasile Blidar – „Blidaru” a luptat aproape un deceniu împotriva regimului comunist.

"S-a născut la 14 decembrie 1911, în localitatea Odeşti, din părinţii Gheorghe şi Floare, fiind cunoscut în satul natal sub numele de Văsălica Marişchii. La vârsta de 6 ani a rămas orfan de tată, acesta căzând mort pe fronturile Primului Război Mondial. A făcut patru clase primare în satul natal. Încă din tinereţe a dovedit înclinaţii spre activităţile manufacturiere, devenind un adevărat as în domeniile olăritului, tâmplăriei, dogăritului şi fierăriei. În timpul stagiului militar a dobândit şi meseria de armurier. Era în acelaşi timp un destoinic agricultor şi un vânător pasionat. Hărnicia şi spiritul său creativ i-au asigurat în comunitate statutul de gospodar mijlocaş, familia sa ducând un trai decent, îndestulător. În 1937 s-a căsătorit cu Floare Neamţ, o fată frumoasă şi harnică din Odeşti. Împreună au avut trei copii. O familie frumoasă şi fericită. Nimic nu prevestea cumplita furtună care se va abate asupra ei în perioada 1949-1958 şi în toţi anii următori. În anii 1941-1942 este concentrat în armata maghiară şi trimis pe front. Există mărturii că şi în război şi-a dat măsura valorii, acoperindu-se de glorie. Se vorbeşte chiar despre o armă cu lunetă, câştigată ca premiu la un concurs internaţional de tir care ar fi avut loc la Berlin. Era, într-adevăr un ţintaş care nu greşea niciodată.

Vasile Blidaru era şi un cetăţean activ al comunităţii. Din punct de vedere politic a fost apropiat de Partidul Naţional Ţărănesc, aşa cum au fost toţi codrenii, şi de liderul acestuia, Iuliu Maniu. Era normal să fie aşa, „maniştii” fiind cei care au preluat moştenirea politică a Partidului Naţional Român şi a lui George Pop de Băseşti. În 1945 s-a înscris în Partidul Social Democrat, iar în 1946 în Frontul Plugarilor.

O trăsătură de caracter care i-a marcat lui Vasile Blidar destinul a fost spiritul de dreptate. Se pare că dintre codreni, băiţenilor şi odeştenilor, sângele pur şi simplu le clocoteşte în faţa nedreptăţii. Nu se pot abţine să nu ia atitudine. Să treacă la fapte, să apere dreptatea, indiferent de consecinţe. Se pot face multe comentarii pe această temă. Din perspectivă istorică nu dispunem de suficiente documente care să-i prezinte pe codreni atât de înverşunaţi împotriva nedreptăţii. Eventual, de prin 1848 încoace, îi găsim prezenţi în iureşul bătăliilor pentru dreptate socială şi naţională, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la 1 Decembrie 1918 lupta lor atinge apogeul.

Asta nu înseamnă că în decursul veacurilor nu s-au răzvrătit, mai ales că această cumplită nonvaloare socială, nedreptatea, a fost o permanenţă a istoriei noastre. O consemnează folclorul, tradiţia orală, care îi menţionează pe aşa-numiţii „dilcoşi”, un fel de hoţi ai Codrului, dar şi posibili haiduci:

"Doamne, dă-mi zâle ca az

Să le pui belţu-n grumaz

La jude şi la primar,

La popă şi la jutar.

Că popa m-afuriseşte,

Jutaru darea-mi sporeşte,

Primaru mă jumuleşte,

Cu scorbanciu mă loveşte.

Că mă lasă-n drum închis

Şi de necazuri aprins.

Că decât în iobăgie

Mai bine-i în haiducie

Că-mi fac patu pă frunziş,

Ceru mi-i acoperiş,

Stelile, lompaş aprins,

Soarile mi-i vatră-ncins,

Luna, limpede izvor,

Iară codru frăţior. "-(din repertoriul lui Radu Ciordaş, „Doamne, dă-mi zâle ca azi”)

În Odeşti cumplita nedreptate s-a insinuat prin noile autorităţi impuse de comunişti în fruntea Primăriei şi a Cooperaţiei de Consum. Păduchi flămânzi, capabili să sugă ori de unde se putea suge, pentru a se îngrăşa. S-a întors lumea pe dos. Cele mai declasate elemente din comunitate, cei proşti, leneşi, împătimiţi ai crâşmelor, au ajuns la putere. Ce norme morale, ce valori sociale să respecte aceste lepre? S-au dedat la toate relele din lume, la abuzuri şi ilegalităţi legate în special de împărţirea ajutoarelor de stat trimise în comună pentru bieţii oameni sărmani. Lui Vasile Blidar, aflat la început în mijlocul lor, al noilor autorităţi, nu i-a venit să creadă că este posibil să fure cu atâta neruşinare din ajutoarele săracilor. A luat atitudine împotriva lor „cu treabă bună”, dar fără niciun rezultat. A solicitat apoi sprijinul autorităţilor de la Pretura din Cehu Silvaniei, pentru a îndrepta lucrurile. Nici aşa n-a reuşit. Prim-pretorul nu s-a sinchisit să ia măsuri, mai ales că cei reclamaţi erau oamenii lui. Mai mult decât atât, a devenit indezirabil pentru toţi aceşti noi potentaţi ai satului şi apoi ai comunei Băiţa de sub Codru. I-au ticluit o reclamaţie prin care îl denunţau că deţine armă, că a răspândit manifeste anticomuniste, că ar fi ameninţat că o să-i spânzure de limbă pe comunişti. În noaptea de 15-16 august 1949 a fost arestat şi bătut crunt de securişti. Pe drum a reuşit să fugă, începându-şi lungul calvar al haiduciei, care a durat până în 23 mai 1958.

Aproape zece ani a reuşit să reziste în pădurile Codrului. Treptat i s-au alăturat şi alţi codreni nemulţumiţi de noua ordine politică, economică şi socială instaurată în ţară, dar niciunul nu a avut puterea şi priceperea să facă faţă condiţiilor extrem de dificile în care se putea duce lupta cu noul regim. El însuşi a ajuns într-o uriaşă dilemă, fiind pus să opteze între familia pe care o iubea foarte mult şi jertfa pentru ideea dreptăţii. A ales-o pe cea de a doua, cea care l-a dus la moarte, asigurându-i nemurirea în acelaşi timp. Faptele lui, lupta lui, au fost prezentate în lucrări pe care le recomand cititorilor mei (raţiunile de spaţiu nu-mi îngăduie să o fac în acest material): Bellu, Ştefan, Pădurea răzvrătită, Baia Mare, Ed. Gutinul, 1993; Ţiproc, Iosif, Vasile Blidaru – omul şi legenda, Satu Mare, Ed. Solstiţiu, 2006; Ardelean, Teodor, dr. ; Bancoş, Marin, Un om, o viaţă, o legendă, Arad, Ed. Centrul Media West, 2014. Ultima dintre ele a fost imboldul acestui demers al meu şi, pentru că mi-a facilitat accesul la ea, aduc mulţumiri pe această cale d-lui prof. dr. Teodor Ardelean. Un loc aparte în literatura despre Vasile Blidaru îl ocupă studiile publicate în revista „Acolada” de către prof. univ. Viorel Rogoz, cercetător de prim rang al Ţării Codrului, care au meritul de a prezenta personalitatea haiducului în contextul universului antropocultural creat aici.

În încheiere, nu mă pot abţine să nu prezint dilema la care am ajuns în urma informaţiilor adunate în decursul anilor de la codrenii mei şi care se bazează exclusiv pe memoria lor orală, pe de o parte, şi pe informaţiile găsite în literatura scrisă despre Vasile Blidaru. Sper că nu voi zgândări, după atâţia ani, niciun fel de sentimente. Dilema mea se referă la adevăratele sentimente dintre eroul nostru şi cea care l-a trădat, Floare Rogoz, din Băiţa de sub Codru. Memoria orală mă asigură de o frumoasă şi tragică poveste de dragoste trăită de cei doi. Florica a fost o femeie extrem de frumoasă, plină de nuri, căreia nici un bărbat nu i-ar fi putut rezista, cum nici Văsălica Blidaru n-a avut puterea necesară. La rândul său, era un bărbat foarte prezentabil. Amândoi erau în plină putere şi lipsiţi de confortul erotic normal. Documentele Securităţii ne-o prezintă pe Florica ca pe o informatoare de cea mai joasă speţă, hotărâtă de dragul banilor şi a altor avantaje să vândă pe oricine, o adevărată fiică a lui Iuda. Era tot atât de inteligentă pe cât era de frumoasă. Împreună cu Securitatea a pus la cale planuri diabolice de prindere a lui Blidaru, între regulile de conduită care i-au fost impuse fiind şi aceea „de a adopta o atitudine cât mai binevoitoare, de simpatie, lăsând să înţeleagă că ar fi dispusă să aibă relaţii sentimentale cu el, dată fiind absenţa atât de îndelungată, 8 ani, a soţului său” (dr. Teodor Ardelean, Marin Bancoş, op. cit. p. 140). După prima lor întâlnire de dragoste, Blidaru a fost pierdut. Nu i-a mai putut rezista, şi toată precauţia pe care şi-a impus-o zece ani de zile s-a dus pe apa sâmbetei. Se pare că totuşi l-a şi iubit, avertizându-l să n-o mai caute. Cu toate acestea, în noaptea de 23 mai 1958 a reuşit să-l atragă în casă, a încercat într-o primă fază să-l adoarmă, propunându-i să consume un pahar de vin în care pusese un puternic sedativ, apoi, fiind refuzată, fără să ezite, a apăsat butonul aparatului de semnalizare pe care securiştii îl instalaseră pentru a anunţa că „banditul” se află în casă. Ca să câştige timpul necesar pentru venirea militarilor, i-a propus o partidă de amor, pe care Văsălica, subjugat de farmecul ei, a acceptat-o. A fost sfârşitul lui. Ce dramă! Ce poveste de dragoste! Cu nimic mai prejos decât toate dramele celebre ale literaturii universale. Îl las pe cititorul meu să judece, să-i judece. Eu aştept doar scriitorul sau scenograful care să o valorifice."

Sursa: https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2014/12/13/in-memoriam-vasile-blidaru/?fbclid=IwAR2SSaNFBdZ-VPrd__8YRbrY0WR20ayu26ZWx1d0J3uXqYqdWKIXtO9POio

P.S.

Ca fapt divers, menționez că fiul lui Blidaru, Valer Blidar este om de afaceri, proprietarul Astra Vagoane Călători din Arad.

Până în 1990, Valer Blidar a deţinut diferite funcţii, iar după Revoluţie şi-a început activitatea în sectorul privat. La scurtă vreme după Revoluţie, Valer Blidar a achiziţionat Fabrica de Reparaţii Vagoane de la Titu, Fabrica de Marmură Bucureşti şi a luat parte la privatizarea societăţii Astra Vagoane Călători, unde a devenit acţionar majoritar.

In memoriam Decebal Traian Remeș (1949-14 februarie 2020)

 

Decebal Traian Remeș s-a născut la data de 26 iunie 1949 în comuna Băsești. A absolvit în anul 1971 cursurile Facultății de Științe Economice din cadrul Universității "Al. I. Cuza" din Iași.

După absolvirea facultății, a lucrat ca economist, șef birou, șef serviciu la Electroprecizia Săcele (1971-1978), în paralel fiind și asistent la Universitatea Brașov (1973-1978). În anul 1978 este numit în funcția de inspector la D.P.M.S. Maramureș, apoi din anul 1980 lucrează în funcția de contabil șef la I.P.I.C.C.F. Maramureș.

În anul 1990 devine director economic și apoi director general la SC "RAMIRA" Baia Mare. După ce în perioada 1992-1995 a îndeplinit funcțiile de vicepreședinte și apoi președinte al Consiliului Județean Maramureș, Decebal Traian Remeș va conduce sucursală bancară Credit Bank din Baia Mare, în calitate de director al acesteia (1995-1996).

La data de 23 septembrie 1998, președintele Emil Constantinescu îl numește pe Decebal Traian Remeș în funcția de ministru al finanțelor. Acesta va conduce portofoliul de ministru al finanțelor în perioada 23 septembrie 1998 - 28 decembrie 2000.

La data de 5 aprilie 2007, Decebal Traian Remeș este numit în funcția de ministru al agriculturii și dezvoltării rurale, devenind responsabil cu implementarea politicilor agricole și de dezvoltare rurală în conformitate cu strategia guvernamentală.

Decebal Traian Remeș a publicat 11 articole în "Revista economică", pe teme de finanțe-contabilitate.

Menţionez că 1993, Consiliul Județean Maramureș, condus de Decebal Traian Remeș, a publicat o carte dedicată lui George Pop de Băseşti, "1 decembrie 1918 MAREA UNIRE şi GEORGE POP de BĂSEŞTI", un omagiu la împlinirea a 75 de ani de la Marea Unire şi 75 de ani de la moartea lui George Pop de Băseşti, la 23 februarie 1919.

Decebal Traian Remeș a trecut la cele veșnice la 14 februarie 2020.

In memoriam prof. univ. dr. Dumitru Pop(1927-2006), fiu al satului Băsești…

 Dumitru Pop s-a născut la 18 martie 1927, în localitatea Băseşti, judeţul Maramureş, fiind fiul lui Alexandru Pop și al Anei, născută Vălean, amândoi țărani.

Studiile elementare le face în satul natal, Băsești, iar cele secundare şi liceale la Iaşi (1939–1945) şi Carei (1945–1947). Pe cele universitare le finalizează la Cluj, încheindu-le strălucit în 1951, avându-i profesori, printre alţii, pe Dumitru Popovici, Ion Breazu, Ştefan Paşca şi Iosif Pervain. După absolvirea facultăţii, Dumitru Pop este reţinut în învăţământul superior. Va parcurge cu deosebit succes toate treptele carierei universitare, fiind, pe rând, asistent (1951–1952), lector (1952–1962), conferenţiar (1962–1970), profesor (1970–1992) şi profesor consultant (1992–2006) la Catedra de literatură română comparată şi teoria literaturii a Facultăţii de Litere de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Şi-a luat doctoratul în ştiinţe filologice, în anul 1969, la Universitatea din Bucureşti (conducător ştiinţific: Mihai Pop), cu teza “Folcloristica Maramureşului”, iar la scurt timp devine conducător de doctorat, contribuind şi în această postură la pregătirea a numeroşi specialişti în domeniile folcloristicii şi etnologiei. Încercând să relevăm şi alte dimensiuni ale bogatei activităţi a lui Dumitru Pop, vom menţiona că a fost decan al Facultăţii de Filologie clujene (1968–1976), cercetător ştiinţific principal (1957–1959) şi diriguitor al Institutului de Folclor al Academiei Române, Filiala Cluj (1966–1969). În anii 1974–1976 a funcţionat şi ca director al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj-Napoca, după ce, cu câţiva ani înainte, a fost lector de limbă şi cultură românească la Universitatea din Montpellier (Franţa). Activitatea sa a fost recunoscută pe plan naţional şi internaţional, fiind consemnată elogios în câteva lucrări de sinteză, precum: “Dicţionarul folcloriştilor”, “Dicţionarul etnologilor români”, “Dicţionarul general al literaturii române” etc.

Pe lângă cele amintite, se cuvine a fi arătat că regretatul profesor a fost membru în comitetele de redacţie ale unor publicaţii de specialitate prestigioase, precum „Studia U.B.B.”, Series Philologia; „Revista de etnografie şi folclor” şi „Anuarul Arhivei de Folclor” din Cluj-Napoca. El a fost, de asemenea, colaborator constant al unor reviste ştiinţifice, culturale şi literare, dintre care mai importante sunt „Anuarul Arhivei de Folclor”, serie nouă; „Revista de etnografie şi folclor”, „Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, „Dacoromania” (Freiburg – Germania), „Folclor literar”, „Limbă şi literatură”, „Studii şi comunicări de etnologie”, „Steaua”, „Tribuna”, „Cronica”, „Familia”, „Demos” (Berlin – Germania), „Etnographia” (Ungaria), „Marisia” etc.

Toate cele menţionate până aici au fost redate admirabil de către cel pe care îl evocăm acum, în ultima carte, publicată cu un an înaintea trecerii sale la cele veşnice şi intitulată “Martor atent şi modest părtaş la istorie” (Cluj-Napoca, Editura Todesco, 2005). Cititorul acestei cărţi realizează încă o dată că avem de a face, în cazul lui Dumitru Pop, cu o personalitate complexă a învăţământului românesc, a culturii şi ştiinţei româneşti, cu un destin exemplar, pus cu generozitate în slujba unor cauze nobile, a unor idealuri înalte. Avem de-a face cu un om dedicat profesiei celor apropiaţi lui, cetăţii (a fost şi cetăţean de onoare a municipiului Cluj Napoca), poporului său, pe care îl preţuia şi-l dorea definitiv angajat şi angrenat pe orbita civilizaţiei moderne. Căci, să nu ne sfiim a o spune, Dumitru Pop a fost un patriot, în sensul cel mai luminos al termenului, cum, din păcate, puţini mai avem în zilele noastre.

Activitatea de cercetător a lui Dumitru Pop este bogată şi diversificată. Ea are atingere cu majoritatea aspectelor culturii populare (tradiţionale) şi poate fi ordonată în câteva secţiuni mai cuprinzătoare, printre care teoria generală a folclorului, metodologia cercetării etnologice, categorii şi motive folclorice, istoria folcloristicii, relaţia literatură orală–literatură scrisă (savantă) etc. Trecem, pe scurt, în revistă aceste secţiuni.

Dumitru Pop a fost un pasionat culegător de folclor. Din câteva mii de piese colecţionate a publicat o parte în volume colective (“Poezii populare din Sălaj “), ori de sine-stătătoare (“Folclor din Bihor”, 1969 ; “Folclor din zona Codrului”, 1978).

Culegerile sale se remarcă printr-o deosebită acurateţe ştiinţifică, prin respectarea metodologiei de înregistrare şi a criteriilor de selecţie a textelor. Criteriile estetic şi documentar sunt cele care decid, în principal, antologarea materialelor. Ele sunt subordonate principiului reprezentativităţii, aşa încât culegerile sale oferă o imagine reală a repertoriului folcloric din zonele cercetate. O atenţie deosebită este acordată variantelor. O pondere însemnată o au în culegerile lui Dumitru Pop textele legate de obiceiuri. Studiile care preced culegerile amintite ating statutul unor micromonografii etnofolclorice bine informate şi atent concepute, capabile să reţină specificul zonei şi să-i fixeze acestuia locul în contextul creaţiei populare .

“Folcloristica Maramureşului” (Bucureşti, Editura Minerva, 1971) este primul studiu de anvergură al lui Dumitru Pop. Volumul este alcătuit din două secţiuni. În prima, sunt trecute în revistă preocupările pentru folclorul maramureşean (culegeri, deschideri teoretice şi metodologice, direcţii, etape etc.). Cea de-a doua ordonează textele publicate în reviste şi ziare mai puţin accesibile cititorului. Volumul reprezintă o contribuţie remarcabilă de istorie a folcloristicii, Dumitru Pop fiind convins că asemenea cercetări sunt necesare şi utile pentru realizarea unor sinteze viitoare, cu adevărat ştiinţifice, referitoare la preocupările legate de studiul culturii noastre populare.

Următorul volum, intitulat “Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească” (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989), înmănunchează şase studii distincte: "Între obiceiurile calendaristice şi cele legate de vârsta omului", "Pluguşorul – sinteză folclorică românească", "Paparuda", "Caloianul", "Drăgaica", "Imagini de colindă în cântecul ceremonial de secere". Pe lângă obiectivele ştiinţifice urmărite, Dumitru Pop îşi propune să demonstreze vechimea agriculturii ca ocupaţie principală la români, precum şi permanenţa satului românesc, înţelese ambele ca însemne ale continuităţii de ordin etnic. Fiecare studiu reprezintă o contribuţie importantă la elucidarea fenomenelor etnoculturale urmărite. Întemeindu-se pe o solidă bibliografie, pe întregul corpus de variante, pe informaţii şi documente de teren relevante, Dumitru Pop procedează la examinarea minuţioasă a faptelor supuse observaţiei. Intenţia sa este de a propune puncte de vedere noi, bazate pe o lectură adâncită a realităţii folclorice, diferită de cea a cercetării anterioare. În cazul Drăgaicei, de exemplu, autorul realizează prima încercare de monografiere a obiceiului din literatura românească de specialitate.

Cât priveşte metodologia utilizată, Dumitru Pop este interesat, ca pretutindeni în scrierile sale, de „originile”, de „formele primare”, de geneza fenomenelor abordate. Acestea sunt raportate la alte „rituri arhaice”, la nivelurile de mentalitate care le-au generat etc. Sunt urmărite stadiile de evoluţie a ritului ori a întregului obicei, seriile tipologice, recuzita rituală şi ceremonială, textele de ilustrare, mutaţiile intervenite în mentalul colectivităţilor folcloric-tradiţionale. Nu lipseşte nici perspectiva comparativă (context sud-est european etc.), pentru a semnala elementele de poligeneză ori de conculturaţie .

Studiile din volumele publicate relativ recent (“Cercetări de folclor românesc”, “Studii de istoria folcloristicii româneşti”, ca şi altele câteva încă necuprinse între coperţile unei cărţi), se caracterizează printr-o extraordinar de amplă paletă tematică, evidenţiind şi ele varietatea preocupărilor ştiinţifice ale lui Dumitru Pop. Dintre acestea sunt de consemnat câteva, în care autorul discută, nu o dată polemic, chestiuni esenţiale ale culturii şi literaturii noastre orale, venind, de fiecare dată, cu perspective interpretative interesante, cu puncte de vedere incitante. Aşa sunt: "Codrul, motiv poetic fundamental în folclorul şi literatura noastră naţională", "Temeiuri creştine în geneza şi evoluţia culturii populare româneşti", "Mioriţa şi filosofia morţii", "Mit, istoric şi sentiment în balada „Meşterul Manole” ". Dumitru Pop se simţea implicat în tot ceea ce ţinea de soarta disciplinelor etnologico-antropologice în actualitate. “Coordonate ale culturii populare româneşti“ (Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004) exprimă clar o asemenea atitudine. Regretatul profesor insistă aici asupra câtorva dintre rosturile etnologiei în contemporaneitatea modernă, având certitudinea că acestea sunt şi vor fi reale chiar şi în condiţiile globalizării de ordin cultural. Misiunea etnologiei, crede Dumitru Pop, nu s-a încheiat, ci, dimpotrivă, ea devine tot mai importantă. Căci, pe fondul discuţiilor referitoare la definirea conceptelor de identitate şi/sau alteritate, etnologia este „singura în stare să deschidă larg porţile înţelegerii şi împăcării dintre oameni, promovând un spirit, acela al unităţii şi echilibrului dintre diversitate şi universalitate.

Prof. univ. dr. Pop Dumitru a fost primul care a predat folclorul la Facultatea de Litere din Cluj, disciplină introdusă din anul academic 1952-1953 și, împreună cu Nicolae Bot și Ion Șeulean, au format Colectivul de Folclor al Catedrei de Literatura română. A înființat în anul 1955 Cercul de Etnologie, ce funcționează și sub denumirea de Cerc de Folclor și Etnologie (astfel numit din 1956). Cu acest cerc studențesc, a pus bazele unei arhive de folclor. A înființat, de asemenea, pentru studenții de la Filologie, un grup vocal folcloric pentru interpretarea cântecelor tradiționale. S-a remarcat prin activitatea de cercetare a domeniului său și a fost creatorul școlii de folcloristică de la Cluj. A fost de asemenea un pasionat culegător de folclor. Opera sa: „Folcloristica Maramureșului” (1970), „Folclor din zona Codrului” (1978), „Obiceiuri agrare în tradiția populară românească” (1989), „Studii de istoria folcloristicii românești” (1997).

Profesorul universitar dr. Dumitru Pop a încetat din viaţă (la 11 decembrie, 2006), spre marele şi sincerul regret al tuturor celor ce l-au cunoscut şi stimat. Nefericitul eveniment s-a întâmplat cu doar câteva luni înainte de a fi împlinit optzeci de ani, o vârstă de o frumuseţe aparte, de importante realizări şi pe care, din câte ştim, profesorul şi-ar fi dorit s-o atingă. Oricum, Dumitru Pop a fost şi va rămâne una dintre cele mai marcante personalităţi ale folcloristicii şi etnologiei româneşti contemporane, ştiinţe pe care le-a servit cu totală devoţiune de-a lungul câtorva decenii. Dedicându-se disciplinelor respective, Dumitru Pop şi-a închinat, de fapt, activitatea studierii culturii noastre populare şi, în plan mai larg, spiritualităţii româneşti, contribuind, în felul acesta, la mai buna şi mai dreapta recunoaştere a poporului român. A făcut-o, indirect oarecum, şi prin cele patruzeci de generaţii de studenţi ai săi (câţiva devenind ei înşişi cercetători ai fenomenului folcloric), pe care le-a format în spiritul efortului creator, al muncii oneste, al corectitudinii şi responsabilităţii, al implicării cu toate forţele în promovarea Binelui şi Frumosului.

Prof. univ. dr. Pop Dumitru a fost un admirabil dascăl şi cercetător într-ale folcloristicii şi etnologiei, în sensul cel mai generos al cuvântului, de un om înzestrat cu ceea ce numim în mod curent simţ de răspundere, care şi-a făcut din plin, de-a lungul întregii sale vieţi, datoria. Prin dispariţia profesorului Dumitru Pop, învăţământul universitar, ştiinţa românească a suferit o mare şi grea pierdere.

Băseșteanul Pop Dumitru(1927-2006) nu a uitat niciodată de locurile natale. De remarcat e atitudinea domniei sale când conducerea comunistă a hotărât să demoleze casa lui George Pop de Băsești și să schimbe denumirea localității natale, pentru a șterge din memoria colectivă tot ce era în legătură cu președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, acesta reușind să zădărnicească planurile autorităților de atunci.

Datorită lui George Pop, Băseştiul a devenit centrul spiritual al judeţului, dar, tot din cauza lui, în perioada comunismului, comuna era cât pe ce să dispară de pe hartă, în 1967, pentru ca nimic să nu mai aducă în conștiința viitorimii despre luptele și idealurile acestui nobil și generos om, ce s-a contopit afectiv cu năzuințele consătenilor și al Neamului Românesc. Lui George Pop i s-au pus trei capete de acuzare: că era moşier, catolic şi preşedinte al Partidului Naţional Român. Pentru asta s-a încercat să fie scos din istorie. Comuniştii nu s-au mulţumit însă cu atât, au încercat să schimbe numele localităţii în Livada, dar oamenii n-au acceptat schimbarea. Comuniștii au stabilit inclusiv ziua când să înceapă demolarea casei, însă prin intervenţia lui Dumitru Pop, marele folclorist, originar din Băsești, s-a reuşit salvarea casei şi transformarea ei în “Muzeu Etnografic al Zonei Codru”.

Sursa: http://asociatiaculturaladobreanu.blogspot.com/2014/12/in-memoriam-prof-univ-dr-dumitru-pop.html

Povestea avocatului George Pop de Băsești

 

Descendent al a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț, George își începe cariera juridică ca prim pretor în județul Sălaj. Se remarcă printr-o nespusă iubire de țară, iar în 1880 după o conferință la Turda, propune unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național. Însă curajul de a cere dreptate l-a costat scump. Semnează fără nicio reținere Memorandul și-l prezintă în fața împăratul Francisc Iosif, care îi condamnă pe memorandiști la închisoare. De numele său se leagă sprijinirea necondiționată a presei românești din Transilvania și a școlilor din Blaj, Oradea, Baia Mare, Cehu Silvaniei. Cu ceva ani înainte de a pleca la cer, își alcătuiește testamentul prin care donează întreaga avere  Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, pentru a înființa o fundație care să contribuie la promovarea culturii românești.

 

Un destin în slujba cauzei naționale

Vine pe lume la 1 august 1835, în comuna Băsești, ca fiu al lui Petru Pop și al Susanei Pop, membră a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț. La vremea cuvenită, junele este dat la carte, mai întâi la gimnaziul din Baia Mare, apoi Liceul Premonstratens din Oradea. După bacalaureat, se înscrie la cursurile Academiei de Drept din Oradea pe care o absolvă în anul 1860. Debutează în cariera juridică ca prim pretor în plasa Hodod din județul Sălaj, iar în 1872 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta. Tot acum pune umărul la înființarea institutului de credit ”Albina” din Sibiu, urmând ca  din 1887 să participe la constituirea băncilor ”Silvana” din Șimleu, ”Sătmăreana” din Seini, “Sălăgiana” din Jibou și “Chioreana” din Somcuta.

 

De o bună bucată de vreme gândurile unioniste nu-i dau pace. În 1880, după o conferință la Turda, avocatul George Pop de Băsești, propune unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria sub stindardul unui singur partid național. Ideea nu-i deloc rea, iar la un an distanță, se organizează o conferință națională la Sibiu, unde i-a naștere Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria. Pe lângă statutul de membru, este uns vicepreședinte și face parte din delegația care a dus Memorandul românilor ardeleni în fața împăratul Francisc Iosif. Acțiunea politică nu se încheie așa cum era de așteptat. Împăratul nesocotește documentul și-l trimite mai departe în parlamentul de la Budapesta. Nici aici nu i se dă vreo atenție și este restituit în mâinile conducătorului delegației. Curajul de a-și cere drepturile i-a costat mult pe memorandiști care au fost condamnați la închisoare de la doi până la cinci ani.

În mijlocul tumultului politic

Între 1902-1919, suplinește funcția de președinte al partidului, iar în ciuda celor pătimite continuă să lupte pentru respectarea drepturilor conaționalilor. În toată această perioadă, George Pop de Băsești a reușit să câștige de partea sa mulți tineri care au dat un suflu nou acțiunilor politice. De numele său se leagă și sprijinirea necondiționată a presei românești din Transilvania și a școlilor din Blaj, Oradea, Baia Mare, Cehu Silvaniei, etc.  La finalul primei conflagrații mondiale, îl găsim implicat în acțiunile premergătoare Marii Uniri. Sosește la Alba Iulia pe 30 noiembrie 1918, fiind cel care deschide lucrările printr-o cuvântare de zile mari. La o zi după realizarea marelui ideal național, în cadrul discuțiilor referitoare la componența comisiei care va înmâna actele unirii regelui Ferdinand I, avocatul Gheorghe Pop de Băsești, îl propune pe Iuliu Maniu, însă acesta refuză motivând că trebuie să se ocupe urgent de organizarea vieții de stat în Ardeal.

În plan familial, a fost căsătorit cu Maria Loșonți, care i-a dăruit două fiice, dintre care una va deceda. Prin 1882, Elena Pop de Băsești, se căsătorește cu avocatul Francis Hossu-Longin. Din nefericire, viața avea să-mi mai scoată în cale încă o încercare, iar în primăvara lui 1895, rămâne văduv.

Și-a pus întreaga avere la dispoziția  statului

Moștenirea identitară și social-culturală pe care George Pop de Băsești a lăsat-o românilor continuă să dăinuie până în zilele noastre. Pe lângă Casa Memorială “Gheorghe Pop de Băsești”, marele patriot și-a donat întreaga avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, menționând că ea trebuie întrebuințată spre înființarea unei fundații care să contribuie la promovarea culturii românești. Tot din moștenirea sa, la Băsești a fost ridicată o biserică cu  hramul ”Sfântul Gheorghe”. Se stinge la 23 februarie 1919, lăsând în urma lui o națiune unită prin cuget, grai și simțire.

 

 

Sursa: https://matricea.ro/povestea-avocatului-gheorghe-pop-de-basesti-a-fost-inchis-pentru-ca-a-cerut-respectarea-drepturilor-conationalilor-iar-pe-final-de-viata-si-a-donat-intreaga-avere-statului/?fbclid=IwAR2Tj-j6rXPIT9_hP1itfKcHrdiPQibjgTCCxU8LcCgoU2I8qEXgEZ0Iwh4

 

De Ziua Internațională a Poeziei...

George Pop de Băsești a fost un sprijinitor al culturii și un apropiat al unor scriitori din secolele XIX-lea și XX.

Începând cu 1866, George Pop de Băsești participa la diferite manifestări și acțiuni organizate de “ASTRA”-Asociațiune înființată pentru ridicarea conștiinței naționale, prin culturalizarea românilor, convins fiind că dezideratele naționale pot fi înfăptuite prin acțiunile de luminare ale poporului.

În condițiile legii școlare din 1879, Legea Trefort, ce prevedea introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile poporale şi confesionale, George Pop a creat școli în limba română, demonstrând rolul decisiv al limbii naționale în supraviețuirea poporului român, subliniind preeminența factorului lingvistic în fața celui etnic, arătând că limba este un giuvaer mai prețios decât viața însăși.

"Badea" George a devenit unul din marii sprijinitori ai societăților culturale ale românilor din Transilvania, începând cu cele studențești “Iulia”, “Junimea” şi terminând cu “reuniunile” femeilor de la Brașov și Sălaj, colaborând cu ziariști și oameni de cultură de la publicații de prestigiu cum ar fi: ”Tribuna”, ”Gazeta Transilvaniei” și ”Observatorul”.

Dintre oamenii de cultură apropiați de "patriarhul" cauzei românești menționez pe Iosif Vulcan, dr. Vasile Braniște, Virgil Onițiu, Elie Daianu, Nicolae Iorga, Petre Dulfu și Octavian Goga etc.

Fiind o sărbătoare a poeților, Ziua Internațională a Poeziei, închei cu versurile lui Petre Dulfu, rostite la mormântul lui George Pop de Băsești, în 1923.

"Ca un stejar ce veacuri cu vifore-a luptat

Pe-o culme sus...şi-o dată, de-un vifor e culcat:

În ţărnă zaci azi şi tu, culcat de-a morţii coasă,

Dup-o viaţă lungă şi-atât de viforoasă!

O, Scumpe „bade George” ! o muncă ne-ntreruptă

Ţi-a fost pe lume viaţa! Şi-o necurmată luptă!

Lucrai cu hărnicie a ta moşie-ntinsă,

Scoţând din bulgări aur ... Nu pentru tine însă!

Ci ca să ai de unde să faci la alţii bine,

S-alini - măcar în parte – a Neamului suspine...

Durerea celor care în lanţ părea că mor,

Era şi-a ta durere ... mai mult decât a lor!

Urmaşii mândrei Rome ...încununaţi cu spini?

Încătuşaţi să fie de-o mână de străini?

Şi-n loc ţinuţi din drumul spre culmile visate?

Tu nu puteai să suferi această nedreptate!

Un vis hrăniai doar: lanţul, să vezi cum se destramă;

Să-ţi vezi unită ţara, pe veci, cu „Ţara mamă”!

Şi visu-acesta falnic te stăpânia mereu,

Pe câmp la lucru, ziua ... şi noaptea-n cuibul tău

Ori când suna chemarea, căminul îţi lăsai ;

Şi, pentru Neam, la luptă înflăcărat porniai.

Erai mereu în fruntea falangei ce lupta

Şi da la toţi tărie înflăcărarea ta!

Tu n-ai gustat odihnă şi pace-o zi, sub soare!

Tu n-ai vrut, pentru tine, măriri amăgitoare!

Doar pentru Neam trăit-ai ... Şi chiar când presimţişi;

Că ai să-ţi dai suflarea: la neam doar te gândişi!

Voind să-i fii un sprijin puternic, în vecie,

Lui, danie făcut-ai întreaga-ţi avuţie.

Acum,al tău trup doarme jos, somnul veşniciei,

Şi sufletul, la Domnul, ţi-e-n culmea bucuriei!

Că n-ai luptat zadarnic, atâta pe pământ,

Şi nu-n zadar hrănit-ai un vis atât de sfânt!

Norocul cel mai mare ţi-a fost pe lume scris:

Să-ţi vezi, în clipa morţii, cu ochii scumpul vis!

Te-ai dus ! ... dar amintirea-ţi, cât lumea va trăi!

Românii, toţi cu cinste, în veci te-or pomeni!

Şi-n veci din slăvi albastre, vedea-vei fericit:

Cum Neamul – pentru care atât te-ai străduit -

Mereu 'nainte merge, de steaua lui condus,

Se – nalţă, printre neamuri mai sus! ... şi tot mai sus!" 

Ziua Fericirii Naționale...

 La Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie 1918, George Pop de Băsești, Președintele Marii Adunări Naționale, prin cuvinte simple, dar categorice, cerea „Unirea tuturor celor de o limbă şi o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc.”

„Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor – îndemna patriarhul neamului – de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi firească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naţionale.” Cu aceste cuvinte care au electrizat întreaga sală s-a deschis adunarea ce avea să-şi lege numele de desăvârşirea unităţii politice a poporului român.

După adoptarea de către Marea Adunare Naţională a istoricei „Rezoluţii” prezentate de Vasile Goldiş, prezidiul Adunării, în frunte cu preşedintele ei, George Pop de Băseşti, prezenta această hotărâre celor peste 100 000 de persoane adunate pe Câmpul lui Horea, primită cu aclamaţii şi urale de bucurie. Toţi cei prezenţi aveau convingerea că trăiau un moment istoric fără seamăn, hotărâtor pentru destinele neamului românesc şi ale celor ce trăiesc alături de el, o adevărată zi a fericirii naționale.