Gânduri la vreme de restriște...

Ioan Aurel Pop, președintele Academiei, a adresat, prin intermediul rețelelor sociale, un cuvând de încurajare pentru societatea românească aflată, ca întreaga planetă, într-un moment de răscruce datorat pandemiei provocate de noul coronavirus.

„A venit nenorocirea aceasta peste noi și nu știm ce să facem. Unii ne lamentăm și ne gândim la sfârșitul lumii și la prezicerile lui Nostradamus. Alții ne dăm viteji în vorbe și declarăm ritos că nu ne temem de nimic, dar în adâncul nostru numai noi știm ce este. Cei mai mulți tăcem, privim în jur și nu ne vine să credem. Știu că nu există cineva cu vreo soluție miraculoasă pentru a ne face optimiști în aceste zile. Ne gândim la ce este mai rău, ne uităm la cei care sunt (deocamdată!) mai loviți decât noi, ne cufundăm în gânduri sumbre.

Evident, avem și câteva remedii, unele doar paliative. Râdem la primirea unor glume și filmulețe pe mail sau pe WhatsApp și mai ieșim din încordare. Râdem, dar nu e întotdeauna râsul nostru. Totuși, râsul ține de esența umană, este tipic omenesc și a salvat lumea de la multe rele. Se spune că Aristotel a avut un tratat despre râs, pe care biserica occidentală ar fi încercat să-l oculteze și să-l condamne, fără să reușească. Apoi, ne gândim că nu este prima catastrofă planetară prin care trece omenirea. Au fost răciri sau încălziri bruște de climă, au fost molime ucigătoare, de la Ciuma Neagră care a omorât, pe la jumătatea secolului al XIV-lea, între 30-60% din populația Europei până la Gripa Spaniolă de la finele Primului Război Mondial, care a ucis mai mulți oameni decât însuși războiul. Și, de fiecare dată, viața a învins. Sigur că a învins pentru cei rămași și nu i-a mai putut învia pe cei duși dintre noi, pe cei dragi ai noștri, lăsându-ne cu speranța în obșteasca înviere…

Dar ne mai gândim, în aceste zile, și la altele și ne încurajăm cu vorba noastră, salvatoare de multe ori, că în tot răul este și un bine. De când oare nu am mai respirat, mai ales în marile orașe, un aer mai curat? Deocamdată ne putem plimba pe jos – fiindcă Dumnezeu ne-a dat picioare ca să umblăm cu ele și nu să le punem doar pe pedala de accelerație a mașinii ori să le îndreptăm obligatoriu spre ascensoare – prin locuri mai ferite, pe cărări demult uitate și ocolite. Am trecut mereu grăbiți pe lângă edificii și nu am văzut un detaliu arhitectonic original, nu am avut vreme să prețuim un colț de stradă, o statuie sau un bust al unui om odinioară faimos și azi uitat. De când nu am mai avut răgazul să privim o gâză care învie după iarnă, de când nu am mai conștientizat versurile lui Topârceanu cu puiul de muscă ieșit „ca să-și usuce labele”? Poate că în serile lungi, vom reuși și noi, ca Blaga, să auzim (din nou ori pentru prima dată) „cum bat în geamuri razele de lună”.

Poate că nu i-am mai ascultat demult pe părinții și bunicii noștri, cu durerile lor, cu poveștile lor de demult, cu obsesiile lor de oameni bătrâni și bolnavi. S-ar putea ca ideile lor fixe, sâcâielile lor, sfaturile lor și chiar amintirile lor, gândurile nostalgice din viața lor trecută să ne ni se pară dintr-o dată pline de farmec și de miez. De când nu ne-am mai jucat în chip serios cu nepoții ori copiii noștri, fără grabă, în tihnă, cu sufletul deschis? Iată că avem acum timp să ne punem în pielea lor și să înțelegem că „bucuria și iubirea lor este jocul”, că au nevoie și ei de copilărie și că este așa de simplu, de necesar să ne copilărim și noi câteodată.

Unii dintre noi ne mirăm că vin românii acasă din depărtări și ne gândim că ar trebui să rămână unde se află. Da, comod și sigur pentru noi și, poate, chiar pentru ei, așa ar fi, numai că firea omenească nu se ghidează întotdeauna după regulile rațiunii. Pe lângă minte, avem și inimă, iar inima ne trage la casa noastră, lângă ai noștri, lână aceia care ne pot înțelege „bucuria și amarul”, dorul și durerea. Acum se vede că globalizarea nu ne poate despărți de „locul nașterii noastre”, că ne exprimăm grijile mai bine în românește, chiar dacă vorbim și engleză, franceză ori germană. Inochentie Micu, trecut în lumea drepților în 1768, la Roma, după aproape un sfert de veac de exil, a cerut să fie îngropat acasă, la Blaj, în așteptarea obșteștii învieri, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”. Mulți au privit cu nepăsare această dorință testamentară și au pus-o pe seama unui om amărât, a unui om de demult, care gândea după tiparele vieții lui. Iată că acele tipare se potrivesc și astăzi, pentru că, în anumite privințe, „nimic nu este nou sub soare” (nihil novi sub sole). Trudiți de viața trepidantă, vlăguiți de alergătura zilnică, dați afară de prin trecătoarele slujbe, umiliți câteodată pentru banul câștigat greu, speriați de primejdia stingerii printre străini, românii iau calea țării. Unii își dau seama abia acum că odinioară, când ispita câștigului substanțial i-a putut orbi, au hulit țara, în loc să se supere doar pe oamenii nemernici, pe instituții nevolnice, pe împrejurări nefaste. De câte ori nu am auzit persoane (de succes sau nu) care spuneau că nu mai au nevoie de România, că s-au săturat de România ori că nu vor mai reveni în România! Sufletul nu se pliază, însă, după rațiunea rece, după orgolii de moment și nici după venitul material copios. Mulți ascultă acum imnul național cu alte urechi, iar unora „Balada” lui Ciprian Porumbescu le dă altfel de fiori. Casa de acasă, oricât de umilă ar fi, prețuiește acum mai mult decât toți banii din lume. Vorba „să ne ținem de neamuri” are, parcă, acum alt înțeles. Iar asta se întâmplă – culmea! – în mijlocul izolării la domiciliu spre care suntem îndemnați. Ne izolăm desigur, dar ne izolăm întru unitate, iar această unitate constă și din familia cea mare care este neamul nostru.

Ne socotim adesea mai proști decât alții, mai necivilizați, mai inculți. Dăm buzna în magazine, ne aprovizionăm peste măsură, dăm din coate și zbierăm, mințim că nu suntem infectați și că nu am fost în zone de risc, ne purtăm iresponsabil. Dar oare alții – puși în fața acestei situații-limită – cum fac? Oare sunt mult mai buni, mai umani, mai solidari? Nu sunt astfel întotdeauna și nu toți! Am văzut cozi imense la Londra sau la Los Angeles, am văzut îmbrânceli, insolențe și prefăcătorii la Paris ori la Madrid. Oamenii sunt oameni peste tot, cu bune și cu rele. Popoarele nu sunt, însă, bune sau rele, morale ori imorale, egoiste sau generoase, ci numai oamenii sunt așa. Nu este momentul să ne lamentăm, ci trebuie să ne adaptăm cât mai bine împrejurărilor și să mergem înainte.

Haideți să considerăm că, în mijlocul acestui rău imens, am câștigat în comunicare, în dialog și în omenie. Văd zilnic români care se duc să hrănească alți români, care împart hrană și măști, care duc vitamine pentru întărirea imunității organismului, care au grijă de animalele de companie rămase singure. Aceștia trebuie prețuiți și încurajați. Văd și români nepăsători, egoiști, sperjuri sau cinici, iresponsabili sau răi. Aceștia trebuie veștejiți și pedepsiți. Legile curente și cele excepționale, regulile de viețuire și de conviețuire nu se discută, ci se aplică. Nu este acum momentul să fim originali, să ne exhibăm orgoliile și inițiativele, să încercăm să ne „descurcăm”. E drept că „românul s-a născut poet”, dar acum, în viața publică, trebuie să domnească legea și ordinea, nu „poezia”. Pe de altă parte, românii (ca și italienii) nu sunt nemți ori elvețieni și nu au în spate o istorie întreagă de civism și democrație liber consimțită. Aș vrea să văd oameni politici care să explice starea aceasta de urgență pe înțelesul tuturor, să nu vorbească doar în sentințe, de la înălțimea podiumului lor de șefi, să nu se sfiască să pună și o lacrimă între slove (cum ar fi zis Goga), să nu-și ascundă vorba tremurată, să ne arate că trăiesc drama noastră și că împărtășesc speranța noastră. Vorba dulce, dar fermă poate muta munții din loc. Să fim blânzi, buni cu medicii (și personalul medical) și cu învățătorii (de toate gradele). Primii ne vindecă trupurile vlăguite de boală, iar ceilalți ne vindecă sufletele, duc educația mai departe, cultivă încrederea în om și umanitate.

Am vrea (mai ales acum) să-i simțim și pe politicieni ca fiind de-ai noștri, cu spaimele și cu credințele noastre, cu vorbele noastre simple. Dar, în plus, dincolo de toate aceste naivități ale mele, ei mai au o datorie: să ia măsuri bune, să aibă alura de lideri, să-și conștientizeze rolul de elite, ca să ne poată insufla încredere și speranță. Dacă nu pot sau nu știu să facă acest lucru, atunci este grav, căci poporul acesta are nevoie de ghidaj bun, de călăuze potrivite.

Altminteri, „bucuroși le-om duce toate”, pentru că ne știm trecători și vulnerabili. Suntem trestii gânditoare, cum zicea Blaise Pascal și ne purtăm ca atare, cu umilință și cu semeție în același timp, în căutarea echilibrului. Dacă nu o facem mereu, înseamnă că avem mari carențe în educație, că nu am făcut școală cum se cade, că am rămas la un stadiu de ființă inferioară.

Criza aceasta neașteptată ne-a învățat ce să prețuim în viață, cum să separăm valorile de nimicuri, ce mare avere este bogăția sufletească. Alergăm clipă de clipă după slujbe bănoase, căutăm să trăim în mare confort material, ne ascundem adesea adevăratele sentimente și acum ne dăm seama ce bogăție avem în noi și cum am putea să revărsăm această bogăție spre semenii noștri. Poate că, după această grea încercare, ne vom rândui altminteri viața individuală și socială, ne vom trezi să fim mai buni și mai drepți, ne vom revărsa preaplinul sufletului spre lume și spre țară, adică spre colțul nostru de lume, pe care nu-l iubim pentru că este perfect (nu este!), ci pentru că este (încă) al nostru.”

Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, Cetățean de Onoare al Comunei Băsești

Sursă informativă: https://www.formula-as.ro/…/ganduri-la-vreme-de-restriste-…/

Sursă foto: https://www.flickr.com/photos/basesteanu

Gânduri de încurajare...

"În aceste zile, noi, românii, ca şi atâtea persoane de pe întregul glob pământesc, trecem printr-o mare încercare cauzată de noul Coronavirus care, extinzându-se rapid, afectează vieţile unora şi limitează libertatea de mişcare şi de acţiune a altora. Dar, în pofida răului teribil care ne împresoară, este bine să ne păstrăm calmul şi să avem sentimente pozitive. De asemenea, trebuie să respectăm măsurile de prevenire a epidemiei şi să manifestăm solidaritate iubitoare cu semenii noştri, oferindu-le balsamul mângâierii şi ajutorul nostru.

De-a lungul veacurilor, peste plaiul românesc s-au abătut vitregii multiple, precum: inamici cotropitori, epidemii ucigătoare, calamităţi devastatoare şi asupriri nedrepte. Însă, bunii noştri înaintaşi le-au depăşit şi le-au biruit cu demnitate creştină, dând dovadă de curaj, răbdare şi încredere în pronia dumnezeiască. Se cuvine, aşadar, să ne abandonăm total, prin rugăciune, în braţele viguroase ale Tatălui ceresc, unde avem, întotdeauna, siguranţă, căci – precum afirmă profetul David – „nu va lepăda Domnul pe poporul Său şi moştenirea Sa nu o va părăsi” (Ps. 93, 14)."- Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, fiu al satului Băsești.

Sursa foto: https://www.flickr.com/photos/basesteanu

Casa Memorială "George Pop de Băsești" va fi redată circuitului turistic...

Vești bune din comuna Băsești. Casa memorială a Președintelui Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, George Pop de Băsești, va fi redată circuitului turistic în această primăvară.

“Lucrările sunt pe final, mai sunt câteva retușuri și finisaje. Pot să spun că s-a făcut cam 95% până în prezent. Estimez că în aproximativ o lună, lucrările vor fi gata. Valoarea totală a proiectului a fost de aproximativ 2,6 milioane de lei, bani veniți de la guvern. Sperăm să putem reintroduce cât de curând casa memorială în circuitul turistic și să putem organiza activități culturale aici” – a declarat Ioan Călăuz, primarul comunei Băsești.

Sursă foto: Marian Ilea

Ionel Mesaroș

S-a întâmplat în 13 martie 1892...

Conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român definitivează textul Memorandumului.

Memorandumul a reprezentat o petiţie semnată de liderii românilor din Transilvania şi adresată în 1892 împăratului austro-ungar Franz Joseph. Acesta prezenta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar şi cuprindea principalele revendicări ale românilor transilvăneni, printre care se număra recunoaşterea drepturilor politice şi confesionale. Totodată, memorandumul se dorea a fi un semn de protest faţă politica de maghiarizare practicată de autorităţi împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia, cuprinzând o analiză bine documentată a situaţiei economice, politice, sociale şi culturale a românilor transilvăneni de la formarea dualismului austro-ungar în februarie 1867.

A fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de tendinţele evidente de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) şi Pronunciamentul de la Blaj din mai 1868. Memorandumul a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană.

Între 12 şi 14 mai 1881 la Sibiu a avut loc conferinţa de unificare a Partidului Naţional Român din Transilvania, prilej cu care liderii noului partid au hotărât trimiterea unui memoriu Curţii de la Viena, care să aducă problema românilor transilvăneni în atenţia opiniei publice europene.

Memorandumul a fost redactat de Iuliu Coroianu şi elaborat la Sibiu în prezenţa lui Ioan Raţiu, preşedintele PNR, Vasile Lucaciu, George Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini. Textul petiţiei a fost definitivat la 13 martie, aprobat la 25 martie 1892 şi prezentat la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători.

La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a dorit să primească delegaţia, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, apoi l-a trimis autorităţilor maghiare. Acest fapt a nemulţumit profund pe români, care au considerat că împăratul nu doreşte rezolvarea problemelor naţionalităţilor din Imperiu.

Autorităţile maghiare au trimis petiţia prefectului de la Turda cu specificaţia de a fi returnat lui Ioan Raţiu. Motivaţia invocată a fost că Ministerul de Interne nu este dispus a înainta împăratului „memorii ale unor indivizi” pe care nu-i socoteşte îndreptăţiţi a reprezenta poporul român.

Memorandumul face o analiză a sistemului legislativ ungar (legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei etc.), evidenţiind faptul că românii erau discriminaţi, neavând nici un drept politic. Documentul contestă şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor majoritari în Transilvania.

De asemenea, este combătută declararea statului maghiar ca „stat naţional”, în care elementul maghiar a avut puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare. Autorii Memorandumului subliniază faptul că ei nu şi-au propus schimbarea regimului politic, ci doar îmbunătăţirea situaţiei românilor, prin desfiinţarea dualismului austro-ungar şi revenirea la autonomia Transilvaniei.

Memorandiştii au pornit în revendicările lor de la afirmarea drepturilor istorice ale românilor bazată pe importanţa lor etnică din Transilvania (aprox. 65% din populaţia Transilvaniei), numerică (3 milioane de români la totalul de 13 milioane al Regatului Maghiar) şi economică (în aproximativ 65% din totalul teritoriului românii stăpâneau proprietate privată, pentru care plăteau dări la stat). Totodată, se pune accent pe „jertfa de sânge” pe care au dat-o românii pentru apărarea ţării, precum şi pe aspiraţiile culturale.

Prin acestă petiţie s-a criticat foarte aspru sistemul legislativ al Ungariei, în special legea de deznaţionalizare şi legea electorală, precum şi aşa-numita „lege pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, care afirma existenţa unei singure naţiuni, cea maghiară.

Se arată că în cei 25 de ani de dualism, autorităţile maghiare au adus grave prejudicii atât românilor, cât şi celorlalte naţiuni din Imperiu. În concluzie, memorandiştii solicită ca „în formă egală legală şi prin concursul factorilor competenţi sistemul de guvernare să fie reformat în patria noastră, astfel ca să asigure drepturile odată câştigate şi să ţină seama de interesele legitime ale tuturor popoarelor care compun statul maghiar”.

Iniţial, guvernul de la Budapesta nu a luat nici o măsură împotriva memorandiştilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă din 1883. În toată acestă perioadă are loc o amplă acţiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate şi din prisma faptului că autorii au tradus documentul în limbile de circulaţie internaţională, făcându-l cunoscut peste hotare.

După ce Tratatul secret cu Austro-Ungaria este prelungit pe 13 iulie 1892, autorităţile maghiare deschid acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare.

Acest rezultat a stârnit imediat protestul oamenilor politici din Vechiul Regat, dar şi ale unor personalităţi din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemeanceau, Emile Zola, Lev Tolstoi etc. Guvernul maghiar nu îşi revizuieşte decizia în pofida tuturor protestelor, iar pe 16 iulie 1894 interzice activitatea PNR.

În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena.

Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană.