La Sibiu, în 8 ianuarie 1892, a avut loc o conferinţă extraordinară a Partidului Naţional Român, care hotărăşte alcătuirea unui "Memorandum" către împăratul Franz Joseph I, ce cuprinde revendicările românilor din monarhia austro-ungară. Conferinţa alege preşedinte al partidului pe dr. Ioan Raţiu. După Ausgleich-ul din 1867, românii, deşi erau populaţie majoritară în Transilvania, nu aveau un statut oficial de etnici.
Memorandumul Transilvaniei a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român - Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii.
Românii din Imperiul austro-ungar solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.
Franz Joseph a trimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară la Cluj între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor. Cu această ocazie, Ioan Raţiu a rostit celebra frază: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”.
Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională, ce a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană. De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu