Despre evenimentele politico-militare din plasa Cehu-Silvaniei, din care făcea parte şi localitatea Băseşti, s-a scris relativ puţin. Primele consemnări au apărut în presa interbelică, aparţinând protopopului Alexandru Achim, în săptămânalul „Sălajul” (1924), care a publicat relatări despre evenimentele din nord-estul Sălajului, de la disoluţia dublei monarhii până la eliberarea teritoriului naţional. După moartea lui George Pop de Băseşti, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (la 23 februarie 1919), Alexandru Achim, preot şi protopop în Băseşti, preşedinte al despărţământului local al Astrei, participant activ la luptele naţionale din anii dualismului, la înfăptuirea Marii Uniri şi la consolidarea ţării după unificare, participă la luptele de la Hodod din 16 aprilie 1919 și se implică în viaţa politică din România întregită și îşi şi aşterne pe hârtie amintirile acelor memorabile zile, unele publicate, altele nu, dar și ultimile momente din viața lui badea George.
Două documente nevalorificate până în prezent, au fost identificate în colecţiile speciale ale Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, Fondul Francisc Hossu-Longin. Primul document reprezintă Conspectul Garzii Naţionale Române din localitatea Băseşti, redactat odată cu înfiinţarea acestui organism în 10 noiembrie 1918. Al doilea document reprezintă însemnările protopopului Alexandru Achim din Băseşti privind evenimentele politico-militare din plasa Cehu-Silvaniei, în perioada noiembrie 1918 – aprilie 1919. Achim a scris despre înfiinţarea consiliului şi a gărzii naţionale din Băseşti, înzestrarea cu arme a uneia dintre cele mai active gărzii sălăjene, nelegiuirile secuilor, înmormântarea lui George Pop de Băseşti, eliberarea plasei de sub teroarea bolşevică, luptele de la mijlocul lunii aprilie 1919 şi despre ofiţerii români prezenţi la Băseşti.
În toamna anului 1918, pe fondul dezintegrării monarhiei austro-ungare, au crescut brusc mişcările revoluţionare ale naţiunilor asuprite din întreg imperiul. În Transilvania, reîntoarcerile soldaţilor români acasă de pe fronturile Marelui Război au însemnat încleştări şi confruntări între cei care vreme îndelungată au fost oprimaţi şi exploataţi şi între asupritori. Slujbaşii administraţiei de stat, baronii şi arendaşii au fost alungaţi sau au fugit din calea insurgenţilor, temându-se de judecata poporului. Revoltele îndreptate împotriva autorităţilor imperiale s-au propagat şi în comitatul Sălaj. În cea mai mare parte a Transilvaniei, revoltele au dus la îndepărtarea vechilor organe de stat şi la crearea condiţiilor pentru înfiinţarea consiliilor şi a gărzilor naţionale române, sub îndrumarea Consiliului Naţional Român Central din Arad, singurul organ îndreptăţit să trateze şi să hotărească în numele naţiunii române din Transilvania. Constituite pe baza dreptului de autodeterminare, consiliile şi gărzile naţionale româneşti şi-au asumat rolul de organisme politice locale, exprimând voinţa de unitate naţională a românilor din Transilvania. Au fost elemente de echilibru, au refăcut şi menţinut ordinea, au oprit abuzurile şi jafurile, au sprijinit idealurile naţionale, au trecut la conducerea vieţii economice, politice şi administrative, şi au creat un climat favorabil mişcării naţionale.
În 7 noiembrie 1918, la îndemnul marelui conducător politic, George Pop de Băseşti s-a înfiinţat Consiliul Naţional Român din Băseşti, cel dintâi consiliu comunal din comitatul Sălaj. În fruntea organismului a fost desemnat preotul Alexandru Achim. Parohul din Băseşti, a scris în 1924, cu entuziasm despre înfiinţarea Consiliului Naţional Român în localitatea de origine a preşedintelui Partidului Naţional Român: „Eram în curtea Dânsului pentru a forma consiliul naţional comunal cu o mulţime de oameni şi cu lacrimi în ochi ne spunea: A sosit ceasul dezrobiei, pregătiţi-vă pentru zile mari şi frumoase! Înlemniţi priveam cu toţii la marele Patriarh, fruntea-i era senină, faţa plină de glorie”.
În Băseşti a fost creată şi o puternică Gardă Naţională Română locală, în data de 10 noiembrie 1918, cu scopul apărării localităţii. Tot atunci s-a redactat conspectul gardiştilor, ce cuprinde numele, rangul, anul şi locul naşterii, regimentul la care a servit şi ziua intrării în gardă, pentru foştii soldaţi înrolaţi în acest organism. Garda Naţională Română era compusă din 76 de gardişti: un preot militar, un plutonier, doi sergenţi, doi caporali şi 70 de soldaţi şi îi avea ca comandanţi pe parohul Alexandru Achim şi pe plutonierul Dumitru Gros, născut în anul 1887, care a activat în cadrul Batalionului 23 Vânători. Până în prezent s-a considerat că doar preotul a fost comandantul gărzii, dar acest document relevă că la conducerea organismului subordonat Consiliului Naţional Român local exista o dublă comandă. În conspect se mai arată înzestrarea cu armament: 76 de arme şi o mitralieră.
Componenţa Gărzii Naţionale Române era următoarea: Achim Alexandru, Beneş Tanasăe, Blidar Ioan, Bogdan Zaharie, Bohăţiel Alexandru, Ciciş Tanasâe, Crişan Alexandru, Crişan Dumitru, Crişan Petru, Dragoş Petre, Farcaş Dumitru, Farcaş Ioan, Farcaş Ioan, Farcaş Mihaiu, Glodan Ioan, Gros Dumitru, Gros Ioan, Gros Nichita, Huţ Ioan, Ianaş Costante, Ianaş Dumitru, Iancău Ioan, Iluţ Mihaiu, Iluţ Petru lui Ştefan, Lemeni Aurel, Marieş Ambrosie, Marieş Flore, Marieş Ş. Gheorghe, Marieş Trăian l. Ioan, Marieş Vasile, Marinca Flore, Marinca Ioan, Marinca Teodor, Mariş Emeric, Merce Ilie, Merce Ilie, Merce Ioan, Mureşan Alexă, Mureşan Constante, Mureşan Gheorghe, Mureşan Simion l. Gheorghe, Mureşan T. Alexandru, Petian Gligor, Petri Gheorghe, Pop A. Constante, Pop Alexandru Paraschi, Pop Cornel, Pop Dimitrie a Gheorghe, Pop Filip, Pop Flore l. Izidor, Pop Flore a Arii, Pop Florea Costanti, Pop G. Alexandru, Pop G. Ioan, Pop Găvrilă l. Ioachim, Pop Gherghe l. Ioan, Pop I. Gheorghe, Pop Iacob l. Ioan, Pop Ilie l. August, Pop l. Elec., Pop Longhin, Pop M. Zaharie, Pop Mihai a Florii, Pop Mihaiu l. Gavril, Pop Timofie, Pop Vasile a Marii, Pratiş Lazăr, Pratiş Miron, Pratiş Zaharie, Remeş Dumitru, Remeş Gavril, Rişcou Nicolae, Siladi Gligor, Siladi Teodor, Strica Dumitru, Vaşvari Daniel. Cel mai în vârstă dintre gardişti era caporalul Pop Mihai a Florii, născut în anul 1869 (49 ani), iar cel mai tânăr era Pop Mihaiu l. Gavril, născut în 1902 (17 ani). Media de vârstă a gardiştilor din Băseşti era de 28 de ani. 71 dintre membrii Gărzii erau de origine din Băseşti, iar 5 erau născuţi în alte localităţi: Bohăţiel Alexandru în Supuru de Sus, Glodan Ioan în Mânău, Iancău Ioan în Sălişte, Petri Gheorghe în Oarţa de Sus şi Pop l. Elec. în Mineu. Din punct de vedere numeric, Garda Naţională Română din Băseşti avea cei mai mulţi membri dintre organismele constituite la nivelul plasei Cehu Silvaniei, iar la nivelul întregului comitat Sălaj, se situa pe locul trei, doar gărzile din Jibou şi Buciumi aveau mai mulţi membri.
Grabnica constituire a Gărzii şi Consiliului Naţional Român este o dovadă clară că românii din Băseşti au acţionat cu tărie pentru realizarea idealului naţional încă din primele zile ale revoluţiei. Constituirea organelor politico-administrative româneşti din localitatea Băseşti a fost un exemplu pentru satele din zona Codrului. Astfel s-au înfiinţat consilii naţionale române în Corund şi Nadiş; gărzi naţionale române în Asuaju de Jos, Babţa, Băiţa, Bicaz, Gârdani, Giurtelecu Hododului, Oarţa de Jos, Urmeniş; şi ambele organisme în Ariniş, Asuajul de Sus, Bârsău de Jos, Bârsău de Sus, Benesat, Biuşa, Bulgari, Corni, Ciuta, Horoatu Cehului, Mânău, Mineu, Motiş, Noţig, Odeşti, Sălăţig, Sălişte, Sălsig, Şilimeghiu, Tohat, Ţicău, Uileac-Someş, Ulciug.
Activitatea Gărzii Naţionale Române din Băseşti este prezentată în însemnările parohului Alexandru Achim. În ziua următoare constituirii, Achim şi opt gardişti s-au prezentat la banca Economul din Cluj „cartierul general al Românilor […] în faţa ultimului tribun al Ardealului, Dr. Amos Frâncu”, conducătorul Senatului Naţional Român din Cluj, pentru achiziţionarea armamentului. Revenit la Băseşti, preotul a luat jurământul gardiştilor, a dat instrucţiuni precise privind apărarea comunei: „Casa lui George Pop de Băseşti, poşta, telefonul şi străzile principale ale comunei erau păzite de posturi de gardişti ziua-noaptea, iar periferiile unde era linia de demarcaţie, erau păzite de patrule în toată regula”. Datorită patrulei permanente şi înarmate, opozanţii intereselor naţiunii române nu au avut curaj să atace satul, decât o singură dată, la sfârşitul lunii februarie 1919.
La 1 Decembrie 1918, în Cetatea Bălgradului, s-a hotărât unirea pentru eternitate a Transilvaniei cu România. Desfăşurarea şi organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia şi rolul lui George Pop de Băseşti în lucrările marelui forum al naţiunii române, au fost minuţios analizate în mai multe lucrări. Hotărârile de la Marea Adunare din 1 Decembrie 1918 nu au putut fi puse imediat în aplicare, în nord-vestul Transilvaniei, care a rămas sub controlul guvernului maghiar până la sfârşitul lunii aprilie. Această situaţie s-a datorat convenţiei de la Belgrad din 13 noiembrie 1918, care în necunoştinţă a situaţiei din Transilvania, fixase cursul Mureşului ca linie de delimitare între armatele aliate şi armata maghiară. Astfel lăsa în afara administraţiei româneşti un însemnat teritoriu etnic românesc. Linia demarcaţională mutată pe traseul Sighet – Baia Mare – Zalău – Ciucea – vârful Găina – Zam în ianuarie 1919, trecea chiar pe la Băseşti. Deşi reprezenta un pas înainte, noua linie, ignora realităţile entice şi politico-istorice din părţile vestice, izolând de teritoriul naţional comitatele Arad şi Bihor, în întregime, şi Sălaj şi Satu Mare, parţial.
Teritoriul de dincolo de linia demarcaţională a fost invadat de trupe regulate, voluntari, trupe formate din veterani, foste regimente austro-ungare, ce s-au constituit într-o divizie secuiască sub conducerea colonelului Kratokvil, a căror scop era menţinera liniei demarcaţionale pe poziţii cât mai avansate. Aceste forţe i-au atacat pe români sub pretextul că vor să restabilească şi să menţină ordinea împotriva exceselor revoluţionare, erijându-se în detaşamente de pacificare. Încurajaţi de liniştea în care armata română păzea linia demarcaţională, trupele ungureşti au început agresiunile împotriva posturilor româneşti.
Nelegiuirile secuilor din partea de nord a plasei Cehu-Silvaniei, din satele de dincolo de linia demarcaţională, sunt descrise în consemnările lui Alexandru Achim. În Odeşti, săcuii au jefuit casa locotenentului Alexandru Kiss (comandantul Gărzii Naţionale Române locale) şi cea a preotului Vasile Gavriş (preşedintele Consiliului Naţional Român local), ambii participanţi la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918. Preotul, pentru a scăpa de secuii ce se îndreptau spre casa lui, „a sărit prin o fereastră din dosul casei şi într-o fugă nebună a alergat spre pădure care nu era departe, această fugă supraomenească până la Băseşti, l-a distrus pe bietul preot bătrân cu desăvârşire”, încât „a primit o boală de cord, incurabilă”. „În comunele Oarţa de Jos, Băiţa, Asuaju de Jos, Asuaju de Sus, Bârsău de Jos, Bârsău de Sus au jefuit bolşevicii pe preoţi şi ţărani. Le-au dus slăninile, mieii, scroafele, purceii, hainele din casă şi bucatele. Cine se împotrivea, împuşcat sau aprins”.
Presa din Transilvania din anul 1919 cuprinde numeroase rapoarte despre atrocităţile maghiare şi cheamă la acţiune militară. „Să se ocupe ce-i românesc”, scrisoare publicată într-un ziar regional, constituie ultimul act oficios al marelui bărbat al neamului, George Pop de Băseşti, în care sublinia necesitatea eliberării teritoriului naţional: „Pe teritoriul neocupat şi cel mai preţios, bande nenumărate ungureşti alungă pe fruntaşii satului: preoţi şi învăţători care şi-au părăsit locurile, demoralizează poporul cu bolşevism şi rupere de către România, ajungând până în proxima apropriere de Băseşti. Gărzile sunt desfiinţate, jandarmeriile neînfiinţate încă ocuparaţiunea trebuie executată fără amânare, ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a se lua măsuri necesare la ceea ce mă simt îndreptăţit pe baza luptelor mele de 60 de ani”.
Un alt incident s-a produs în comuna Băseşti. La 26 februarie 1919 cortegiul funerar al lui George Pop de Băseşti a fost atacat de secui cu focuri de mitraliere. Pentru gonirea bandelor secuieşti, a trebuit să intervină garda română locală şi trupele române din apropiere, ce făceau de strajă liniei de demarcaţie. „Înmormântarea a decurs între ropote de puşti şi mitraliere. Bolşevicii au deschis focul cu scopul de a pătrunde în comună, pentru a se răzbuna asupra coşciugului şi asupra aceluia care zăcea în el. Bolşevicii au fost alungaţi şi armata română, cu salve şi onoare, i-a dat cinstea din urmă a Aceluia, care viaţa întreagă a luptat pentru dezrobirea neamului său”, îşi amintea preotul din Băseşti.
La eliberarea localităţii Cehu-Silvaniei de sub teroarea bandelor maghiare, de către armata română a contribuit şi Garda Naţională Română din Băseşti. Operaţiunea de preluare a centrului de plasă a fost descrisă de preotul Achim: „Într-o zi am primit aviz-scris de la un ofiţer român, că cu toată garda din Băseşti să mă duc pe căi lăturalnice, noaptea până la Benesat, ca în cealaltă zi, împreună cu armata română să ocupăm orăşelul Cehu Silvaniei. La ora două după miezul nopţii eram cu garda împreună la Benesat. La ora şase dimineaţa am pornit spre Cehu Silvaniei în linii de bătaie. În vârful dealului de lângă castelul baronului Bornemisza ne aştepta Dr. Mihai Pop, advocat român, şi Nicolajevits Laszlo, primpretor, care în numele comunei au spus ofiţerului român, că ungurii înarmaţi au fugit din Cehu Silvaniei, deci nu avem de ce ne teme. După ce am sosit în piaţa orăşelului, ofiţerul a luat în stăpânire primăria, poşta şi şcoala, azi de arte şi meserii, aşezând posturi şi patrule prin oraş. Imediat s-au strâns toate armele şi muniţiile militare şi civile”.
În luna martie 1919 în Ungaria s-a impus regimul comunist a lui Béla Kun, ce a coincis cu sporirea propagandei anti-româneşti şi cultivarea ideei depăşirii liniei demarcaţionale. După câteva zile, pe frontul român, atacurile unor grupări regulate ungare se intensifică, devenind deosebit de ameninţătoare în zona Hodod – Zalău. Ele au continuat să se repete, până în 16 aprilie, când armata română a trecut la contraofensivă. Alexandru Achim, preotul din Băseşti exprima entuziasmul românilor la sosirea armatei regale: „Fii binecuvântată zi măreaţă în care s-a împlinit visul părinţilor noştri. Nu este condei, care să poată descrie însufleţirea ce am simţit-o cu toţii, când am văzut primul soldat român. Sufletele ne tremurau de emoţie, şi roate de lacrimi curgeau din ochii tuturor de bucurie… Ca un fulger a străbătut în inimele noastre vestea trecerii Armatei Române în Ardeal pentru a-l lua pe vecie. Ne adunam seara, cu un elan de însufleţire cântam, acompanind clavirul: Sosit-a ceasul eliberării!”
La campania armatei române de eliberare a teritoriului etnic românesc, a participat şi Garda Naţională Română din Băseşti. Contribuţia acestui organism este prezentată în însemnările preotului Alexandru Achim, care după cum George Pop îl recomandase „şi-a greşit cariera, nu s-a născut de popă,ci de militar”. Armata regală de pe linia demarcaţională din zona Băseşti „a fost găzduită cu tot ce a fost mai bun şi mai ales” în perioada ianuarie-aprilie 1919, în casa preşedintelui Partidului Naţional Român iar după moartea lui de către fiica sa, Elena Pop Hossu-Longin. În 16 aprilie 1919, Garda Naţională Română din comuna Băseşti, după o crâncenă luptă, a oprit „pe culmea dealului Bobota din hotarul Oarţei de Sus” atacatorii şi a rupt legătura acestora cu bolşevicii din Bicaz.
Acţiunea contraofensivă a armatei române a fost răspunsul la ofensiva armatei roşii maghiare, ce nu a avut ca scop anexarea unor teritorii în detrimentul Ungariei, ci aplicarea hotărârilor de la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918, precum şi protejarea populaţiei transilvănene. Rolul armatei române în înfăptuirea idealului naţional este subliniat de Alexandru Achim: „Dezrobirea a făcut-o armata din regat. Cine a văzut dorobanţul în lupte nu poate uita niciodată marele dar prin care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Fără Ei nu era dezrobirea niciodată. Pentru aceasta s-au născut şi la acesta au fost crescuţi. Jertfa adusă de ei nu are seamăn în Europa. Au făcut totul nu pentru Ei, ci pentru noi şi pentru Neam. Nu negăm, şi noi am ajutat armata română dându-ne totul pentru Ea, însă jertfa Lor, dovadă cele 17 morminte din Hodod şi cei 40-50 grav răniţi pe când noi n-am avut nici unul… Nu-i uitaţi, căci pământul României Mari numai în urma jertfei Lor îl stăpâniţi. Recunostinţa noastră şi al Neamului întreg să vegheze asupra mormintelor Lor scumpe şi sfinte”.
Unirea Transilvaniei cu România a fost înfăptuită prin contribuţia întregului popor. Gardiştii din Băseşti au jucat un rol important în realizarea desăvârşirii unităţii naţionale, prin participarea la campania de eliberare a teritoriului românesc. Deşi a întâmpinat greutăţi organizatorice la început, Garda Naţională Română din Băseşti a depus o activitate uriaşă în slujba cauzei naţiunii, a secondat bine Consiliul Naţional Român, a desfăşurat o muncă laborioasă în menţinerea şi apărarea ordinii şi în combaterea oricăror încercări destabilizatoare.
Garda Naţională Română din Băseşti s-a desfiinţat la sfârşitul lunii aprilie după „preluarea Imperiului” după cum se vorbea atunci în limbajul oficial, adică după preluarea puterii de stat de către autorităţile române. Ca şi toate celelalte gărzi naţionale din Transilvania, şi-a făcut pe deplin datoria sfântă de a fi fost scutul armat al noii vieţi româneşti din această localitate şi din împrejurimi. Acest rol istoric a încetat odată cu introducerea vieţii publice româneşti de către Consiliul Dirigent şi în acest teritoriu românesc.
Atitudinea de înalt patriotism a lui Alexandru Achim şi a gardiştilor din Băseşti va rămâne înscrisă în paginile istoriei şi se cuvine să ne-o amintim totdeauna cu recunoştinţă şi veneraţie.
Prima veste despre prăbuşirea frontului a puterilor centrale aliate, mărturisea Ptotopoul Alexandru Achim, am primit-o de la fostul notar din Băseşti, Ternák, pe carele până acoalea îl ţineam de mare ungur. Eram la casa comunală, unde era de faţă şi pretorul din Ceul Silvaniei Ujhelyi. Acesta spunea cu voce tremurândă, că la Budapesta a erupt revoluţia.
Am luat masa împreună la notarul Ternák. După ce s-a depărtat Ujhely, spre marea mea surprindere şi notarul Ternák şi soţia d-Sale au erupt în strigăte: «Jivio sârbski, jivio hârvat‑ sca! »
Întrebându-l că ce e cauza de este aşa de exaltat, mi-a răspuns: «Eu sunt sârb, muierea mea e croată, suntem veseli că va fi o Sârbie mare, mi-eşti drag părinte că cu aşa mare căldură îţi iubeşti Neamul».
Revoluţia în Băseşti a erupt la 5 Noemvrie 1918. Eram la înmormântarea verişoarei mele în Oarţa de Jos, când pe neaşteptate au venit la mine băseştenii Rus Petre şi Pop Demetriu, spunându-mi că în Băseşti poporul împreună cu soldaţii din Băseşti veniţi de pe fronturi jefuiesc prăvăliile jidanilor, iar turmele de oi şi vite ale Domnului George Pop de Băseşti le-au mânat băiţenii şi băseştenii să le împărţească între ei. Am plecat imediat la Băseşti şi am văzut cu ochii jaful. În cealaltă zi câţiva dintre băseştenii mai cinstiţi, înarmaţi cu puşti au plecat la Băiţa şi pe la căşile din Băseşti, scoţând turmele dela jefuitori şi mânându-le la fermele unde le era locul. La 7 Noemvrie 1918 George Pop de Băseşti a chemat oamenii din comună la sine şi m-a chemat şi pe mine. S-a format Consiliul Naţional, iar în cealaltă dimineaţă, cu o epistolă adresată către Dl. Dr. Amos Frâncu, împreună cu 8 Băseşteni am plecat la Cluj după arme şi muniţie.După ce am sosit acasă dela Cluj s-a format garda naţională din 146 gardişti, cari au pus jurământul pe steagul românesc de mătasă.. La Alba Iulia n-am fost, pentru că am devenit grav bolnav de gripă. După sosirea acasă la George Pop de Băseşti, ne-a venit şi vestea că Armata din Regat a trecut Carpaţii şi că ocupă Ardealul.
George Pop de Băseşti a venit vesel acasă de la Alba Iulia şi în primele zile nu se observa pe El că doară ar fi bolnav. În fiecare zi eram la Dânsul la masă; nu voi uita niciodată cuvintele pe care mi le-a rostit: «Acuma se va face România mare, voi cari veţi trăi, trebue să lucraţi din toate puterile pentru consolidarea ei.
Hoardele bolşevice mahiare si rusesti atăcau mereu satele româneşti jefuind pe bieţii români. Le luau banii, vitele, oile, porcii, necinsteau fetele şi femeile, aprindeau casele. Spionii noştri ne aduceau informaţiuni exacte despre numărul trupelor şi scopul lor. La sosirea primilor soldaţi români din Regat s-a dat un prânz bogat la curtea lui George Pop de Băseşti. Când a intrat primul ofiţer român în curte, George Pop de Băseşti l-a îmbrăţoşat şi l-a sărutat.
Din momentul acela, până în 16 Aprilie 1919 – ziua înaintării Armatei Române spre Tisa şi Budapesta, toţi soldaţii români şi refugiaţii din satele de dincolo de linia demarcaţională, erau oaspeţii lui George Pop de Băseşti. Scopul bolşevicilor era ocuparea şi devastarea comunei Băseşti. Veştile alarmante venite de peste Codru, nelinişteau mult pe George Pop de Băseşti.
Într-o zi, la ora 3 după masă, m-a chemat la sine şi mi-a spus ca să… baricadez camera în care dormea cu dulapuri şi scaune, ca să nu poată intra bolşevicii la El, în cazul că ar năvăli asupra Băseştilor. I-am răspuns că e lucru zădarnic, pentru că o bombă…si toate măsurile de apărare le nimiceşte.
Mi-a zis: «Omule, pe mine ungurii nu mă vor omorî repede, ci mă vor chinui şi nu vreau să ajung viu în mâinile lor!» După ce i-am spus că-L voi apăra şi nu mă voi depărta viu de lângă Dânsul, s-a mai liniştit. Morbul bolii, pe zi ce merge, însă i se agrava, pe picioare umbla puţin legănându-se, însă până în momentul din urmă era în picioare şi nu era masă ca să nu fie între noi. Nu se observa pe El supărare, discuta mereu şi ne da sfaturi şi îndrumări. În starea aceasta gravă, cu inima slăbită făcea şi glume. Mi-aduc aminte, cum mă prezenta ofiţerilor români cari nu mă cunoşteau încă: «Acesta e părintele din Băseşti, care din popă s-a făcut cătană şi care şi-a greşit cariera». Era foarte pedant şi cu mare atenţiune! Mă punea totdeauna în fruntea mesei, în locul care-i competea Lui şi ca fruntaş şi ca om bătrân de 84 ani. Mă măgulea în semn de recunoştinţă.
În fiecare zi George Pop cerea raport verbal de la mine despre veştile primite de la spionii noştri. Era necăjit, că Consiliul dela Sibiu nu a trimis armată mai mare pentru apărarea Lui. Despre Alba Iulia numai atâta mi-a spus: «Adunarea a fost măreaţă, românii noştri însă nu prea ştiu cei bunacuviinţă». Cuvinte pe cari atunci nu le-am priceput, azi însă le înţeleg. În noaptea din urmă a vieţii Sale, lângă patul Lui erau părintele din Băiţa, Gheorghe Maior şi Dr. Alexandru Kiş, advocat. După ce a băut un păhar cu lapte, fără nici o durere şi-a plecat capul pe perne pentru vecie. La o jumătate de oră după decedarea Lui am sosit şi eu de la front, i-am pieptănat barba şi i-am închis pleoapele. Ne-am retras cu toţii cu lacrimi în ochi în camera vecină, pentru a lua măsuri pentru înmormântarea Lui. Aşa s-a sfârşit vajnicul luptător al Neamului Românesc. S-a dus pe plaiurile nemurirei bătrânul prezident al Partidului Naţional Român. S-a dus după ce a luptat o viaţă întreagă pentru ajungerea idealului sfânt, de a vedea unitatea naţională a Neamului Românesc. Mândru şi radios a plecat la sfatul mare eliberator al Naţiunii Sale, la Alba Iulia să-şi vadă plinirea visului Său şi a toată suflarea Românească. Om de o superioară concepţie şi pururea la postul de datorie, când îl chema glasul Naţiunei Sale adorate. Nu era chip să-l abaţi de la plinirea datorinţei. Să-l fi costat orice jertfă, orice sacrificiu. S-a dus la Alba Iulia să-şi mai vadă o dată fraţii, la cea mai mare adunare ce a fost vreodată în viaţa Neamului Românesc. S-a dus şi i-a văzut şi a anunţat El vechiul luptător, că s-a prăbuşit sclăvia milenară şi Neamul Românesc din Ardeal şi Transilvania se uneşte pe vecie cu fraţii Săi de un sânge. Deliriul sfânt ce a străbătut sufletele româneşti în aceia zi de o vecinică amintire L-a înălţat şi electrizat pe octogenarul venerabil şi l-a umplut de o nespusă fericire. Vesel şi stăpânit de o adâncă mulţumire sufletească s-a reîntors la Băseşti. Ororile săvârşite de hoardele sălbatice săcueşti, emoţiile zilelor agitate, veştile alarmante, cari soseau zilnic din toate părţile Sălajului, inima Lui nobilă nu le-a putut suporta. În dimineaţa zilei de 23 Februarie 1919, o apoplexie de inimă, a pus sfârşit vieţii Sale spre nemărginita durere a familiei şi a întreg Neamului românesc. Moartea i-a fost ca a unui brad de munte în mijlocul unei furtuni năpraznice. În 26 Februarie a urmat înmormântarea. Bandiţii roşii şi-au plinit promisiunea: «Pap gyuri temetèsèn mi is òtt leszünk!». Au conceput un plan infernal şi au voit ca în ziua înmormântării să deie năvală asupra Băseştilor, ca să se răzbune asupra mortului Erou, care de atâtea ori a contrapus energia sufletului Său, planurilor diabolice, ce le urzeau duşmanii seculari ai Neamului Românesc spre nimicirea şi stârpirea lui. Voiau aceşti huni fărădelege să se răzbune asupra mortului, cari îşi urma calea spre nemurire. Voiau să facă un canibalism fără păreche asupra aceluia, care a anunţat la Alba Iulia independenţa noastră naţională. S-au luat măsuri de apărare! Am cerut întărirea armatei prin telefon. Imediat s-a trimis o companie de soldaţi sub comanda căpitanului Alexandru Costescu, care încă în noaptea în care a sosit, a făcut cu mine dinpreună, planul de apărare. Miercuri dimineaţa (26 Febr. ziua fixată pentru înmormântare) îndată după primul dângăt a clopotului, săcuii au început să trimită ploaie de gloanţe din ascunzişurile lor. Când s-a început prohodul, fereştile salonului unde s-a ridicat catafalcul să cutremurau de ropotul puştilor şi mitralierelor. Când s-a dus sicriul afară, în grădină, şuerau gloanţele în toate părţile şi o adevărată minune a fost că n-a căzut nimeni jertfă din mulţimea mare, ce încunjura sicriul. Preoţii înspâimântaţi şi grijoraţi de soartea Celui ce avea să-şi urmeze calea spre vecinicie şi a celor cari , cu nemărginită dragoste încunjurau moaştele scumpe, au scurtat prohodul, au dispus ridicarea sicriului şi ducerea lui la Sfânta Biserică. Plugarii fruntaşi ai satului, l-au dus pe braţe în Casa Domnului, scutul secular al Românilor necăjiţi, să afle adăpostire şi pentru Marele Mort până i se va putea săvârşi prohodul. De la curte până la biserică, 16 soldaţi ,cu doi plutonieri în frunte, s-au înşiruit unul lângă altul cu întreaga armătură, să apere cu trupurile lor tinere pe acela, care era atacat hoţeşte în calea sa din urmă. Era nespus de pătrunzător, să vezi pe vitejii de la Mărăşeşti şi Oituz în jurul sicriului. De la biserică până la cimitirul familiar, sicriul a fost dus pe un car ţărănesc împodobit cu cetini de brad şi zăbrănic tras de 6 boi, simbolizând în chipul acesta pe harnicul şi neobositul Erou. Lumea întreagă plângea! Soldaţii fac salut militar. Între salutul de onoare, sicriul se aşează lin în mormânt. Cutremuraţi în toată fiinţa noastră, rosteam ultimul salut de adio celui mai mare român din partidul nostru naţional, mărturisea protopopul Alexandru Achim.
P.S.
LECȚIA DE ISTORIE – 16 aprilie – Contraofensiva armatei române din războiul româno-maghiar din anul 1919.
Poate că prea puțin s-a spus și s-a scris despre una dintre cele mai importante campanii militare românești din istoria recentă, cea referitoare la războiul româno-ungar desfășurat în anul 1919. Însă dacă înainte de 1989 această „lacună” din istoria noastră părea oarecum explicabilă prin prisma istoriografiei comuniste care nu dorea evidențierea rolului României în stârpirea unui focar comunist apărut pe harta Europei Centrale, acum avem datoria de a reda istoria adevărata, istoria așa cum s-a desfășurat ea. Trebuie amintit faptul că după terminarea Primului Război Mondial ,Ungaria a hotărât desprinderea ei de Austria, dar fără să recunoască şi independența celorlalte provincii aflate în componența fostului Imperiu Austro-Ungar . Altfel spus, Ungaria dorea să se desprindă de Austria, dar dorea să păstreze și restul teritoriilor locuite majoritar de celelalte popoare din vechiul imperiu. Bineînțeles că membrilor guvernului de la Budapesta nici prin gând nu le trecea să recunoască Unirea de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, atunci când reprezentanții națiunii române din Transilvania au spus răspicat întregii lumi că doresc să se unească cu România. Ba, mai mult în luna martie a anului 1919, puterea în Ungaria a fost preluată de comuniștii conduși de Bela Kun, iar în scurt timp forțele comuniste maghiare au atacat noul stat Cehoslovacia și au început pregătirile pentru confruntarea cu trupele române din Transilvania, în speranța de alipirii acesteia la Ungaria. Astfel, după aproape o lună de pregătiri, la începutul lui aprilie 1919 Ungaria, care încheiase o alianță cu bolșevicii lui Lenin, era pregătită pentru a porni ofensiva militară în Transilvania, prin această urmărindu-se anihilarea armatei române printr-un atac combinat, respectiv a ungurilor dinspre vest, prin Transilvania, și a rușilor dinspre est, prin Basarabia. Așa se face că în baza înțelegerii amintite, armatele celor două regimuri comuniste ar fi urmat să facă joncțiunea pe crestele Carpaților Orientali, munți care at fi devenit astfel, granița între Rusia bolșevică a lui Lenin și Ungaria comunistă a lui Bela Kun. Confruntată cu noile realități, România se va pregăti de ripostă, iar în situația creata decizia Marelui Stat Major a fost de a porni ofensiva pe frontul de vest și a aștepta în defensiva pe frontul de est. Era deci necesară anihilarea amenințării de la vest, cea mai presantă, înainte ca cea de la est să devină prea puternică. S-a considerat că această decizie este cea mai avantajoasă, atât din punct de vedere militar, cât şi strategic, deoarece așteptarea nu ar fi făcut altceva decât să întărească inamicul din vest, iar între timp, pericolul din est ar fi devenit din ce în ce mai mare, punând România în situația de a duce un război pe două fronturi , ca în timpul Primului Război Mondial, când armata română a luptat pe două fronturi întinse cuprinse între Carpați și Dunăre, alături de aliatul rus nesigur, care și-a dat și până la urmă „arama pe față”. Numai că armata maghiară a atacat violent trupele române din Transilvania în noaptea de 15-16 aprilie 1919, acțiune urmată imediat de contraofensiva armatei române, armată ce cuprindea 6 divizii de infanterie și 3 brigăzi de cavalerie, în total circa 64.000 de ostași. În doar cinci zile de operațiuni, armata română a pus stăpânire pe o zonă ce se întindea de la Satu Mare , până la Carei ,Oradea, Salonta și Arad . În următoarea lună Marele Cartier General a decis să declanșeze o nouă ofensiva prin trecerea râului Tisa și ruperea apărării maghiare de pe malul drept al râului și înaintarea pentru lovitura principală pe direcția Szolnok-Budapesta. La începutul lunii iunie a anului 1919, trupe române au trecut Tisa și au realizat mai multe capete de pod ce au făcut ca în luna august 1919, apărarea forțelor maghiare să fie în imposibilitatea de a mai acționa. La data de 4 august 1919 armata română a intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, iar regimul comunist lui a lui Bela Kun a fost înlăturat. La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, iar la 25 februarie 1920, armata română a părăsit teritoriul Ungariei la cererea Antantei, întorcându-se în țară.
