Stema localității Băsești

Având ca și componente portretul lui George Pop de Băsești, crucea, teiul și cetatea, noua stemă oglindește "crucea" dusă de "Patriarhul cauzei românești", ca Simon din Cirene, pentru realizarea Marii Uniri (simbolizată de tei) spre fericirea Nației (simbolizată de cetate).

Alexandru Achim şi Garda Naţională Română din Băseşti

 

"În toamna anului 1918, pe fondul dezintegrării monarhiei austro-ungare, au crescut brusc mişcările revoluţionare ale naţiunilor asuprite din întreg imperiul. În Transilvania, reîntoarcerile soldaţilor români acasă de pe fronturile Marelui Război au însemnat încleştări şi confruntări între cei care vreme îndelungată au fost oprimaţi şi exploataţi şi între asupritori. Slujbaşii administraţiei de stat, baronii şi arendaşii au fost alungaţi sau au fugit din calea insurgenţilor, temându-se de judecata poporului. Revoltele îndreptate împotriva autorităţilor imperiale s-au propagat şi în comitatul Sălaj. În cea mai mare parte a Transilvaniei, revoltele au dus la îndepărtarea vechilor organe de stat şi la crearea condiţiilor pentru înfiinţarea consiliilor şi a gărzilor naţionale române, sub îndrumarea Consiliului Naţional Român Central din Arad, singurul organ îndreptăţit să trateze şi să hotărească în numele naţiunii române din Transilvania. Constituite pe baza dreptului de autodeterminare, consiliile şi gărzile naţionale româneşti şi-au asumat rolul de organisme politice locale, exprimând voinţa de unitate naţională a românilor din Transilvania. Au fost elemente de echilibru, au refăcut şi menţinut ordinea, au oprit abuzurile şi jafurile, au sprijinit idealurile naţionale, au trecut la conducerea vieţii economice, politice şi administrative, şi au creat un climat favorabil mişcării naţionale.

În 7 noiembrie 1918, la îndemnul marelui conducător politic, George Pop de Băseşti s-a înfiinţat Consiliul Naţional Român din Băseşti, cel dintâi consiliu comunal din comitatul Sălaj. În fruntea organismului a fost desemnat preotul Alexandru Achim. Parohul din Băseşti, a scris în 1924, cu entuziasm despre înfiinţarea Consiliului Naţional Român în localitatea de origine a preşedintelui Partidului Naţional Român: „Eram în curtea Dânsului pentru a forma consiliul naţional comunal cu o mulţime de oameni şi cu lacrimi în ochi ne spunea: A sosit ceasul dezrobiei, pregătiţi-vă pentru zile mari şi frumoase! Înlemniţi priveam cu toţii la marele Patriarh, fruntea-i era senină, faţa plină de glorie”.

În Băseşti a fost creată şi o puternică Gardă Naţională Română locală, în data de 10 noiembrie 1918, cu scopul apărării localităţii. Tot atunci s-a redactat conspectul gardiştilor, ce cuprinde numele, rangul, anul şi locul naşterii, regimentul la care a servit şi ziua intrării în gardă, pentru foştii soldaţi înrolaţi în acest organism.

Garda Naţională Română era compusă din 76 de gardişti: un preot militar, un plutonier, doi sergenţi, doi caporali şi 70 de soldaţi şi îi avea ca comandanţi pe parohul Alexandru Achim şi pe plutonierul Dumitru Gros, născut în anul 1887, care a activat în cadrul Batalionului 23 Vânători. Până în prezent s-a considerat că doar preotul a fost comandantul gărzii, dar acest document relevă că la conducerea organismului subordonat Consiliului Naţional Român local exista o dublă comandă. În conspect se mai arată înzestrarea cu armament: 76 de arme şi o mitralieră.

Din punct de vedere numeric, Garda Naţională Română din Băseşti avea cei mai mulţi membri dintre organismele constituite la nivelul plasei Cehu Silvaniei, iar la nivelul întregului comitat Sălaj, se situa pe locul trei, doar gărzile din Jibou şi Buciumi aveau mai mulţi membri.

Grabnica constituire a Gărzii şi Consiliului Naţional Român este o dovadă clară că românii din Băseşti au acţionat cu tărie pentru realizarea idealului naţional încă din primele zile ale revoluţiei.

Constituirea organelor politico-administrative româneşti din localitatea Băseşti a fost un exemplu pentru satele din zona Codrului. Astfel s-au înfiinţat consilii naţionale române în Corund şi Nadiş; gărzi naţionale române în Asuaju de Jos, Babţa, Băiţa, Bicaz, Gârdani, Giurtelecu Hododului, Oarţa de Jos, Urmeniş; şi ambele organisme în Ariniş, Asuajul de Sus, Bârsău de Jos, Bârsău de Sus, Benesat, Biuşa, Bulgari, Corni, Ciuta, Horoatu Cehului, Mânău, Mineu, Motiş, Noţig, Odeşti, Sălăţig, Sălişte, Sălsig, Şilimeghiu, Tohat, Ţicău, Uileac-Someş, Ulciug.

Activitatea Gărzii Naţionale Române din Băseşti este prezentată în însemnările parohului Alexandru Achim. În ziua următoare constituirii, Achim şi opt gardişti s-au prezentat la banca Economul din Cluj „cartierul general al Românilor […] în faţa ultimului tribun al Ardealului, Dr. Amos Frâncu”, conducătorul Senatului Naţional Român din Cluj, pentru achiziţionarea armamentului. Revenit la Băseşti, preotul a luat jurământul gardiştilor, a dat instrucţiuni precise privind apărarea comunei: „Casa Domnului Gheorghe Pop de Băseşti, poşta, telefonul şi străzile principale ale comunei erau păzite de posturi de gardişti ziua-noaptea, iar periferiile unde era linia de demarcaţie, erau păzite de patrule în toată regula”. Datorită patrulei permanente şi înarmate, opozanţii intereselor naţiunii române nu au avut curaj să atace satul, decât o singură dată, la sfârşitul lunii februarie 1919.

La 1 Decembrie 1918, în Cetatea Bălgradului, s-a hotărât unirea pentru eternitate a Transilvaniei cu România. Desfăşurarea şi organizarea Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia şi rolul lui Gheorghe Pop de Băseşti în lucrările marelui forum al naţiunii române, au fost minuţios analizate în mai multe lucrări. Hotărârile de la Marea Adunare din 1 Decembrie 1918 nu au putut fi puse imediat în aplicare, în nord-vestul Transilvaniei, care a rămas sub controlul guvernului maghiar până la sfârşitul lunii aprilie.

La campania armatei române de eliberare a teritoriului etnic românesc, a participat şi Garda Naţională Română din Băseşti. Contribuţia acestui organism este prezentată în însemnările preotului Alexandru Achim, care după cum George Pop îl recomandase „şi-a greşit cariera, nu s-a născut de popă,ci de militar”. Armata regală de pe linia demarcaţională din zona Băseşti „a fost găzduită cu tot ce a fost mai bun şi mai ales” în perioada ianuarie-aprilie 1919, în casa preşedintelui Partidului Naţional Român, iar după moartea lui de către fiica sa, Elena Pop Hossu-Longin.

Unirea Transilvaniei cu România a fost înfăptuită prin contribuţia întregului popor. Gardiştii din Băseşti au jucat un rol important în realizarea desăvârşirii unităţii naţionale, prin participarea la campania de eliberare a teritoriului românesc. Deşi a întâmpinat greutăţi organizatorice la început, Garda Naţională Română din Băseşti a depus o activitate uriaşă în slujba cauzei naţiunii, a secondat bine Consiliul Naţional Român, a desfăşurat o muncă laborioasă în menţinerea şi apărarea ordinii şi în combaterea oricăror încercări destabilizatoare.

Garda Naţională Română din Băseşti s-a desfiinţat la sfârşitul lunii aprilie după „preluarea Imperiului” după cum se vorbea atunci în limbajul oficial, adică după preluarea puterii de stat de către autorităţile române. Ca şi toate celelalte gărzi naţionale din Transilvania, şi-a făcut pe deplin datoria sfântă de a fi fost scutul armat al noii vieţi româneşti din această localitate şi din împrejurimi. Acest rol istoric a încetat odată cu introducerea vieţii publice româneşti de către Consiliul Dirigent şi în acest teritoriu românesc.

Atitudinea de înalt patriotism a lui Alexandru Achim şi a gardiştilor din Băseşti va rămâne înscrisă în paginile istoriei şi se cuvine să ne-o amintim totdeauna cu recunoştinţă şi veneraţie."

Sursa: "Caiete Silvane"-Alexandru Bogdan Kürti

Elena Pop-Hossu-Longin (26 noiembrie 1862 – 15 mai 1940)

Fiica lui George Pop de Băseşti şi a Mariei, Elena a fost militantă pentru emanciparea femeilor din Transilvania.

După studiile primare făcute la Cluj, Elena Pop este trimisă de tatăl său, în 1873, să studieze la Colegiul „Santa Maria” din Budapesta, condus de o profesoară renumită, Ioana Schreiber. În paralel a luat lecţii de lingvistică, muzică şi a urmat cursuri practice economice.

Membră fondatoare, alături de tatăl său, George Pop de Băseşti, a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene (RFRS), ce avea ca motto: „Înaintarea învăţământului poporal şi a industriei de casă cu deosebită privire la sexul femeiesc din comitatul Sălajului” (1880).

În 1882, Elena s-a căsătorit cu avocatul Francisc Hossu-Longin, stabilindu-se la Deva, unde, alături de fruntaşele hunedorene, pune bazele Reuniunii Femeilor Române Hunedorene (1886), pe care o va conduce din 1895 până în 1919, „o punte de aur, care să lege în uniune intimă femeia societăţii inteligente cu fiica din popor a unuia şi aceluiaşi neam”. Sub auspiciile acestei asociaţii au fost organizate cursuri de cusut, croitorie, dantelărie, ţesut, sculptură şi olărit.

În preajma Marii Uniri din 1918, Elena Pop-Hossu-Longin publică Salutul femeilor române: „În aceste clipe mari şi sfinte să uităm trecutul plin de jale şi suferinţe, să uităm sbuciumul sufletelor noastre, să uităm toată urgia de veacuri răbdată şi să ne înălţăm inimile pline de sfânta bucurie către Naţiunea Română, care astăzi prăznuieşte învierea sa la viaţa liberă şi naţională. Din jalea voastră a răsărit minunea mântuirii noastre. Ne închinăm ţie, măreaţă adunare, şi steagului tău sfânt, care e simbolul unirii tuturor Românilor”.

La patru ani de la moartea tatălui său, Elena ridică un monument în cinstea lui, la Băseşti (1923).

Elena Pop s-a implicat în sprijinirea soldaţilor răniţi în războiul de independenţă din 1877, deşi era doat un copil la acea vreme. În paralel cu strângerea de fonduri, Elena Pop a organizat în casa părintească un atelier de preparat scame, care erau folosite la îngrijirea soldaţilor răniţi pe front. Pentru gesturile sale, Elena va fi pe lista puţinelor românce din Ardeal care au fost decorate cu ordinul "Crucea Elisabeta", înfiinţat de către regina Elisabeta a României în timpul râzboiului de independenţă .

Elena Pop-Hossu-Longin continuă până la moarte să lupte pentru obţinerea de drepturi pentru femeile românce, pentru educarea lor. Ea a fost înmormântată în cimitirul din Băseşti, alături de tatăl său.

George/ Gheorghe Pop de Băsești

În ceea ce priveşte grafierea prenumelui marelui tribun din Băseşti, Președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, situația e ambiguă, prenumele alternând între Gheorghe și George, sau între badea Gheorghe și badea George.

Lucrarea cu caracter biografic, scrisă de preotul profesor dr. Ioan Georgescu, intitulată “George Pop de Băseşti, 60 de ani de lupte naţionale ale românilor transilvăneni”, apărută la Oradea în Editura Culturală “Astra”, 1935, la care, pe lângă denumirea corectă din titlu, se fac referiri şi la genealogia familiei este clarificatoare. Mai mult, sub fotografia de la începutul cărţii se află semnătura olografă “George Pop de Băseşti”.

De asemenea, în lucrarea ce-i aparține, “Economia câmpului”, tipărită la Sibiu, în 1884, autorul se semnează George Pop de Băsești.

În concluzie,  prenumele corect al “Bătrânului Nației” este GEORGE!

Copilăria și tinerețea lui George Pop de Băsești…

Deși e dificil să evoc timpuri pe care nu le-am trăit, însă despre care am aflat din diverse surse, mă hazardez să arunc o privire asupra unei perioade mai puțin mediatizate din viața celui ce a devenit Președintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, George Pop de Băsești.

Această evocare despre pruncia și tinerețea “Patriarhului cauzei românești” are la bază monografia lui Ioan Georgescu despre “Badea George”, istorisiri diverse, dar și crezul că suntem ceea ce iubim.

George Pop de Băsești, un om providențial ce și-a iubit Patria și Neamul, luptând împotriva celor ce s-au înfipt ca ploșnițele în sângele românesc, pentru ca dreptatea și adevărul să răsară ca soarele, a văzut lumina zilei pe 1 august 1835, în comuna Băsești, o localitate situată în partea de sud-vest a județului Maramureș, atestată în documente din 1391. El a fost descendentul unei familii nobiliare, posesoare a unei moșteniri de o sută de iugăre, fiu al lui Petre Pop de Băsești și al Susanei Pop de Turț.

George Pop a fost un copil obișnuit, cu preocupări firești vârstei, ce a învățat încă din copilărie să prețuiască omenia, credința, munca și să fie preocupat de îmbogățirea minții și sufletului. Cu toate acestea, cu siguranță, a fost supus greșelilor inerente vârstei, ca orice muritor, însă, privindu-i retrospectiv întreaga viața, se pare că a învățat din acestea, iar existența sa are o aura de glorie, lăsând urme de neșters în memoria urmașilor ce i-au cunoscut, cu adevărat, parcursul vieții.

Până în 1846 a fost elev la școla din satul natal, Băsești, după care a urmat liceul din Baia Mare, primele șase clase, iar din 1852, clasa a VII-a și a VIII-a la liceul cezaro – crăiesc din Oradea. În perioada 1846-1852, cât a fost elev la liceul din Baia Mare a avut rezultate bune și foarte bune la toate materiile din liceu și nu a avut nicio absență. La liceul din Baia Mare a avut ca director pe Reck Abel, iar diriginți pe Lorincz Elek, Mayer Mihaly și Farago Kayetan. În perioada 1852-1853, când a fost elev la liceul chezaro-crăesc al călugărilor premontrei din Oradea, în primul semestru a fost notat cu “insuficient” la rubrica sârguință și “mediocru” la studii, însă în al doilea semestru situația se îndreaptă, obținând “suficient” la sârguință și “acces la nota lăudabil și distins”. Director la liceul din Oradea i-a fost Godefridus Ladislau Krausz, profesor renumit de istorie universală, iar diriginte Dr. Rudolphus Kadas, profesor de propedeutică estetică, de limba și literatură elină și maghiară, dascăli ce s-au închinat exclusiv înaltei lor chemări spirituale. Avându-l ca profesor de limba română pe Dionisie Pășcuțiu, însărcinat cu cursul de limbă și literature română de la Universitatea din Budapesta, aflat în același timp la conducerea Societății de lectură a tinerimii școlare din Oradea, unde a activat și Geroge Pop de Băsești, făcându-se remarcat prin propunerea de mediatizare a autorilor români prestigioși- “în culegere opurile versuințiale(poetice) ale autorilor noștri mai renumiți”. După terminarea liceului, fiind în perioada căutărilor, se gândea cu asiduitate la viitoarea sa carieră. George Pop era conștient că un pas greșit în aceste împrejurări te poate arunca în prăpastie, ca și o lunecare de pe vârful unei stânci. I-ar fi plăcut să studieze dreptul, dar putea să devină și preot, însă el simte mai mari puteri decât să se îngroape, ca paroh, undeva într-un sat, fapt pentru care alege Dreptul. În 26 iunie 1854, George Pop trece cu succes bacalaureatul și intră ca student la Academia de Drept din Oradea. El alege știința dreptului fiind convins că mișcarea națională a românilor are nevoie de specialiști în materie legislativă pentru a demasca legile antinaționale votate de Parlamentul de la Budapesta, însă împrejurările timpului nu i-au permis să termine studiile fiind mobilizat în armata în 1859.

Întors la vatră în 1860, George Pop va fi ales prim-pretor, apoi judecător la scaunul orfanal, după care la cel comitatens, unde va activa mai mulți ani.

Încă din tinerețe, simțind că nu mai este de actualitate ca “la izvorul fermecat pot bea laolaltă și lupul și mielul” s-a aruncat cu toata energia în lupta pentru cucerirea de drepturi politice și de afirmare a națiunii române.

În 1860, se căsătorește cu Maria Loșonți, pe care o cunoaște când a făcut armata la Cluj, momentul în care a venit într-o permisie acasă şi a participat la un bal organizat într-un castel de la Răscruci, între Cluj şi Gherla. Acolo s-a îndrăgostit de văduva baronului Szebeşi, descendentă de viţă nobilă maghiară, pe care o chema Maria de Loşonczyi Szebeşi.

Soția lui George, Maria Loșonți o femeie caritativă și credincioasă, fidelă, iubitoare, devotată căminului ei intim, ce ține cu toata inima la onoarea familiei. După căsătorie, Dumnezeu i-a binecuvântat cu doi copii Maria-Carolina, moartă la un an, pe care îndurerații părinți o pomenesc, totdeauna, cu ochii înlăcrimați, și Elena–Gheorghina(1860-1940), militantă culturală și feminista binecunoscută în epocă.

Învățăturile de bun-simț ale părinților, de corectitudine, de dreptate și de judecată îl îmbogăți încă din copilarie pe George. El s-a deprins să învețe chiar și din greșelile altora, dar și din propriile greșeli, cum ar fi, de exemplu, cele din tinerețe. De la bunii lui părinți învățase că nu are voie să părăsească cărările dreptății, bunătatea și adevărul. Sămânța credinței fusese așternută sub “brazda”minții tot de ei: cerându-i să se încreadă în Domnul și să-L recunoască în toate căile sale. Sfaturile lor sănătoase și chibzuința izvorâtă din acestea, l-au ferit, pe alocuri, de calea nelegiuirilor, călăuzindu-i pașii pe calea înțelepciunii, devenind, astfel, un exemplu pilduitor de omenie, credință și dragoste de neam.

De ziua salutului...

Dacă ajungeţi prin Băsești, o să auziţi că unii oameni se salută cu „Servus!”. Însă nu este un salut folosit între cei care se văd pentru prima dată, pentru că ar fi considerat un gest lipsit de politeţe, ci între prieteni.

Salutul „Servus” a fost explicat de profesorul clujean Ioan Aurel Pop.

„La origine, cuvântul modern „servus" este o elipsă (rest al unei expresii, obţinut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obţinerea sensului dorit) a expresiei „Ego servus tuussum!“, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!", cu sensul „Mă pun la dispoziţia ta!", „Sunt gata să te slujesc!", spune profesorul clujean.

"Badea"George -emblemă a dragostei de neam

George Pop de Băsești, președintele Marii Adunări de la Alba-Iulia, emblemă a localității în care am văzut lumina zilei, m-a cucerit prin felul în care a servit cauza românismului, slujindu-și, cu toată puterea, cum n-a făcut-o altul, țara și semenii săi, până la capătul vieții.

Într-o lume bântuită de forțele răului, în care modelele umane sunt pe cale de dispariție, voi încerca să aduc la lumină pagini din viața unui om ce și-a iubit familia, semenii și neamul, cum arareori ne este dat să întâlnim.

Încă din copilărie, de pe vremea când mă jucam de-a v-ați ascunselea prin curtea casei legendarului George Pop de Băsești, am fost atât de fascinat de viața acestuia, încât am hotărât să “șterg” praful de pe cronicile ce scoteau la vedere urmele lăsate de acesta pe pământ. Am avut norocul să întâlnesc și oameni care l-au cunoscut personal pe ”patriarhul cauzei româneşti”, care îl păstrau viu în amintiri și după 60 de ani de la plecarea lui la ceruri.

Vii mi-au rămas acele clipe în minte, când am descoperit un om ce nu are asemănare pământească, ce a lăsat urme adânci în conștiința oamenilor care l-au cunoscut.

M-am simțit privilegiat să “răsar” pe pământ într-un loc în care străbunul meu a scris istorie.

Umbra lui ”badea George”, dulce nume în care există o notă de iubire și încredere cum n-a mai avut-o altul, m-a acoperit în vremurile tulburi cu învățăminte de lăsat moștenire, cu pilde despre o viață dedicată trup şi suflet neamului românesc.

Făuritori ai Marii Uniri

 

În anul aniversării Centenarului Marii Uniri din 1918, Romfilatelia a introdus în circulație emisiunea de mărci poștale „Făuritori ai Marii Uniri”, ce a omagiat personalitățile care au contribuit la realizarea celui mai important ideal al românilor. Pe colița nedantelată a emisiunii de mărci poștale, cu valoarea nominală de 16 lei, este ilustrat Regele Ferdinand I, alături de alți făuritori ai Marii Uniri: George Pop de Băsești, Take Ionescu, Alexandru Vaida-Voevod, Constantin Stere, Samoilă Mârza, Sextil Pușcariu, Iancu Flondor și Ion Nistor, iar pe timbrul coliței este reprodusă stema României mici, care avea reprezentate pe scut teritoriile cuprinse în granițele țării până în 1918.

13 Noiembrie- Ziua Bunătății

 Acte de filantropie realizate de "patriarhul" cauzei românești...

George Pop de Băsești s-a contopit afectiv cu năzuințele românilor, activitatea lui fiind sinonimă cu felul de a fi, de a gândi și a simți a poporului român.

Câteva dintre actele de filantropie înfăptuite de George Pop de Băsești:

- fiind din 1869 membru fondator al ASTREI, a fost cel mai însemnat donator al acesteia;

- ajutorarea familiilor țăranilor răsculați în 1907- 1000 coroane;

- organizarea orfelinatului românilor uniți de la Blaj- 10.000 coroane;

- zidirea și împodobirea bisericilor aflate pe moșia sa;

- donează pentru întreținerea liceului de la Blaj 40.000 coroane;

- în fiecare an, de Crăciun, dăruia elevilor săraci din Băsești: 24 sumane, 24 pălării, 10 perechi încălțăminte, 40 năframi și fructe pentru toți consătenii;

- anual a acordat premii învățătorilor harnici;

- a dăruit 2000 coroane "Uniunii femeilor române" din Brașov;

- pentru susținerea internatului din Șimleu a dat 50.000 coroane;

- pentru fondul ziariștilor a donat 10.000 coroane;

- a sprijinit societatea "Iulia";

- a contribuit la strângerea de fonduri necesare "Societății pentru crearea unui fond de teatru român în Ardeal";

- a plătit învățătorul satului cu 50 coroane pentru a nu rămâne copiii fără dascăl;

- a abonat zece școli din părțile chiorene la ziarul "Gutinul";

- a participat cu 10 acțiuni la Institutul de credit "Aurora";

- a subscris o sumă importantă pentru tinerii ce umblă la gimnaziul din Baia Mare;

În 1906, înființează în comuna natală banca cu numele "Codreana";

În anul 1914 întemeiază prin testament "Fundația George Pop de Băsești și fiica sa Elena", cu scopul de a realiza școli agricole pentru copiii de la sate. Cei mai sârguincioși primeau animale și unelte de muncă agricolă. Elevii mai dotați erau sprijiniți să își completeze studiile în țară și străinătate pentru a ridica astfel nivelul cultural al românilor asupriți și opriți de a ieși la "lumină".

George Pop de Băsești a donat toată averea sa Bisericii Unite cu Roma, “Capitlului Mitropolitan Greco-Catolic de la Alba Iulia și Făgăraș”, cu sediul în Blaj.

De asemenea, din veniturile “Fundației George Pop de Băsești și fiica sa Elena" urmau a se înființa și susține o “școală poporală agricolă”, cu o fermă model la Băsești, institute culturale românești, susținerea materială a internatelor din universități și academii, acordarea unor stipendii tinerilor de naționalitate română cu purtare morală excepțională.

Susținător al Românismului, George Pop de Băsești, pe lângă sprijinul financiar acordat culturii naționale, a fost și colecționar de artă.

În 1906, George Pop a achiziționat de la Sibiu tabloul aparținând pictorului Octavian Smigelschi (1866-1912), „Tripticul Național”(cel din imagine), pictură ce a obținut locul secund la concursul de artă plastică, organizat de ASTRA, în contextul manifestărilor prilejuite de împlinirea 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani.

Să vă fie ziua o binecuvântare !

S-a întâmplat în 4 noiembrie 1861...

A fost înființată la Sibiu Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), prima instituţie culturală centrală a românilor din Transilvania care a jucat un rol important în emanciparea culturală şi politică a naţiunii române din Ardeal. Statutul Asociației preciza următorul scop al acestui for cultural: „Înaintarea literaturii române și cultura poporului român în deosebitele ramuri prin studii, elaborare și editare de opuri, prin premii și stipendii pentru diferitele specialități de știință și arte și alte asemenea. Asociația va avea un președinte, un vicepreședinte, un secretar-prim, un secretar, un bibliotecar, și arhivar, un casier, un controlor – toți aleși pe trei ani.”

Începând cu 1866, George Pop de Băsești participa la diferite manifestări și acțiuni organizate de “ASTRA” -Asociațiune înființată pentru ridicarea conștiinței naționale, prin culturalizarea românilor, convins fiind că dezideratele naționale pot fi înfăptuite prin acțiunile de luminare ale poporului.

Despre ultimele patru luni din viaţa lui George Pop de Băseşti...

 "Era în luna Noiembrie 1918, luna fatală a Împărăţiei Austro Ungare. Prăbuşirea ei era în plin curs. Armata ei fu distrusă şi potopul de ostaşi, cari o formase, se scurgea dinspre fronturi spre vetrele familiale… Urgia acestor oameni, deveniţi bestii în urma suferinţelor de patru ani, s-a îndreptat în primele zile în contra domnilor, pe cari îi învinuiau de război…

A fost un exemplu istoric clasic al statelor întemeiate numai pe armate, cari se desfiinţează odată cu armatele lor – dar totodată a fost şi un exemplu istoric clasic că la baza statelor şi peste tot a societăţii omeneşti operează puteri mai adânci ca armatele, între cari locul de frunte îl ţin naţiunile.

Problema formării statelor naţionale în locul Împărăţiei prăbuşite era deci deschisă după o domnie turco-germano-rusă de veacuri.

Fiecare român ardelean avea datoria a depune munca sa pentru formarea statului naţiunei române.

Eram în Odeşti în primele zile ale lui Noiembrie. Venisem în concediu ca locotenent de la frontul austro-român, concediu dobândit în urma unei telegrame a mamei mele că e bolnavă. Deja în cursul călătoriei spre Odeşti am întâlnit valurile revoluţiei. Sosind acasă, prima mea datorie a fost a potoli în Odeşti şi în comunele vecine spiritele şi a le organiza în consilii şi garde naţionale pentru marele ideal, ceea ce am şi izbutit, precum s-a şi izbutit peste tot Ardealul spre nepieritoarea mărire a neamului român, care din primele zile ale revoluţiei a apucat drumul înspre unirea tuturor românilor.

În cursul lunii am vizitat de mai multe ori în Băseşti pe marele veteran al cauzei naţionale române, George Pop de Băseşti, prezident al Partidului Naţional Român, căruia în această epocă istorică îi revenea rolul de căpetenie. În ciuda vârstei sale octogenare urmărea cu o atenţie şi însufleţire tinerească cursul evenimentelor şi aştepta cu nerăbdare momentul intrării sale în acţiune. Se impunea tot mai imperios ideea unei adunări naţionale pentru deciderea unirii cu Regatul de peste Carpaţi. Bineînţeles, adunarea trebuia să fie pregătită de elemente mai tinere ale partidului. De aceea aştepta nerăbdător ştirile. Acestea însă din motive necunoscute nu soseau precis. În sfârşit, s-a aflat din publicaţiile partidului despre faptul că adunarea naţională este fixată la 1 Decembrie 1918 în Alba Iulia, cetatea unde Mihai Viteazul cu 319 ani înainte înfăptuise pentru prima dată unirea tuturor românilor. Care cetate ar fi fost sortită mai mult pentru înfăptuirea unirii pe vecie? De aceea toată suflarea românească a primit cu însufleţire ştirea şi se pregăteau.

În una din ultimele zile ale lui Noiembrie primesc invitarea lui George Pop de Băseşti să-l însoţesc la Alba-Iulia. Nu m-am gândit nici o clipă, ci am plecat cu toate că numai cu câteva zile înainte suferisem o gripă grozavă şi o înmormântasem pe mama mea, care după o boală de mai multe săptămâni murise tocmai în zilele în care naţiunea îşi făurea viitorul. Călătoria ni-a fost lipsită de comoditate, dar fiind că trenurile nu erau încălzite, ferestrele erau sparte şi o îmbulzeală îngrozitoare paraliza orice mişcare. Cu toate acestea am călătorit fără accident până la gara Răsboieni. Aici s-a petrecut cazul trist că o gardă ungurească, din motiv mie necunoscut, a tras asupra trenului, în care călătoream şi a stins viaţa tânărului moţ, Ion Arion.

În ajunul adunării naţionale seara, am sosit la Alba Iulia. Acolo am găsit un serviciu de încartiruire destul de slab organizat. După mai multă răbdare am izbutit să ajungem de la stație în oraș. Acolo nu erau odăi disponibile în hotelul Dacia, unde am descălecat. În schimb o lume grozavă de oameni. După o așteptare de ore întregi și după intervenții mai multe am primit în sfârșit o mică odaie cu un pat și o canapea, neîncălzită. Dar ce jertfă ar fi putut fi mare, când e vorba de România Mare?

Organizatorii adunării naționale nu s-au prea îmbulzit în aceea seară în jurul Prezidentului adunării, sosit fără invitarea lor specială. Poate însă că nu au fost puși în cunoștință despre sosirea lui, sau că erau prea ocupați cu pregătirea programei zilei următoare. Ajunge că după impresiile mele, precum și după cele ale Prezidentului, comunicate mie confidențial, n-a fost așteptat.

Sfătuirile organizatorilor, după informațiile mele au urmat toată noaptea, noi însă ne-am culcat, având nevoie de repaos și de puteri noi pentru ziua de mâine. Drept tovarăș de noapte s-a atașat către noi și dl. Francisc Hossu Longhin advocat în Deva, ginerele Prezidentului, care încă atunci sosise din direcția opusă.

În dimineața de 1 Decembrie, îndată ce ne-am îmbrăcat a intrat în odaie dl. Iuliu Maniu care a îmbrățișat și sărutat pe George Pop de Băsești, într-un glas ușurat a declarat acestuia că Dumnezeu l-a adus, să-i scape de scandal! Pe urmă ne-a salutat și pe noi ceilalți doi și după ce s-a înțeles cu George Pop de Băsești asupra celor de făcut, a plecat.

Vorbele lui Iuliu Maniu pe mine m-au atins cu atât mai adânc, fiindcă nu știam de ce e vorba. De aceea, îndată după plecarea lui, m-am adresat cu o întrebare către Prezident asupra numitului scandal, la ceea ce Prezidentul nu mi-a răspuns atunci numai cu un gest de mână. Ulterior, călătorind spre casă, mi-a amintit scurt despre o rivalitate oarecare între unii organizatori ai adunării naționale pe chestia prezidenției, exprimându-și totodată și părerea că poate pentru acest motiv n-a fost așteptat.

Oricum ar fi fost însă premisele, ajunge că sosirea lui George Pop de Băsești la Alba-Iulia a tăiat orice rivalitate la prezidenția adunării naționale, recunoscându-i toată lumea chemarea sa la acest post atât ca prezident al partidului național român, cât și ca cel mai neobosit și cel mai în vârstă apostol al cauzei naționale române de dincoace de Carpați.

Această grea chestie fiind înlăturată, adunarea națională sub prezidenția lui George Pop de Băsești și-a putut urma liniștită lucrarea sa programată și a putut decreta unirea politică pentru vecie a tuturor românilor de dincoace de Carpați cu cei de dincolo după o viață separată de mai bine de o mie și jumătate de ani.

Felul cum adunarea națională a decurs, este al istoricilor, prin urmare n-are nevoie de descrierea mea, care nici nu ar putea fi exactă, dar fiindcă am jucat numai un rol de privitor. Din parte-mi iară numai două incidente personale țin să desvăluiesc, pe cari asemenea Prezidentul adunării mi le-a comunicat și anume că Ștefan Cicio Pop a fost acel care cu comoditatea sa a provocat întârzierea cu câteva ore a deschiderii adunării naționale și că tot acest domn a fost acel care fără să fi cerut și obținut de la Prezidentul George Pop de Băsești, a ținut o cuvântare de deschidere, stârnind indignarea Prezidentului și a celorlalți inițiați.

Durere, zace în firea românului sau peste tot a omului de a nu-și uita de micile sale ambițiuni nici când e vorba de acțiuni istorice. Încolo însă adunarea națională a fost atât de măreață încât aceste incidente neștiute de lumea mare dispar ca picături în ocean.

A doua zi a avut loc sub prezidenția lui George Pop de Băsești întrunirea Marelui Sfat Național, care a ales Consiliul Dirigent, guvernul națiunei române de dincoace de Carpați. Dânsul a fost acel care în numele națiunii i-a luat jurământul și i-a predat puterea executivă, încheindu-și istoricul rol cu acele cuvinte evanghelice: „și acum liberează Doamne pe robul Tău că văzură ochii mei mântuirea”!

Cine ar fi crezut în aceea clipă că prorocirea se va îndeplini așa curând?

De la Alba-Iulia, n-am plecat direct la Băsești, ci mai întâi la Deva la fiica sa și la ginerele său, unde am petrecut două zile neuitate în delirul general ce a urmat după marea unire. Cine n-a petrecut acele zile, acela nu este în stare să-și imagine simțămintele lumii românești de atunci. Generația noastră a simțit în aceea epocă bucuria celor 50 de generații ce s-au perindat în cursul robiei naționale de 1 ½ mie de ani, care s-a început cu retragerea legiunilor romane din Dacia.

Din Deva ne-am întors la Băsești prin Teiuș - Cluj. Călătoria înapoi însă asemenea n-a fost fără incidente. Sosind la Teiuș după amiază, am aflat că proximul tren către Cluj va pleca numai în ziua următoare la ora 10. Aveam deci de așteptat cca. 20 de ore. Era un ger aspru, stația ticsită de lume, așa că nici în restaurant n-am găsit vreo masă cu scaune, unde să ne așezăm. Atunci am făcut propunerea să mergem în comună în cartir. Fieertatul însă s-a opus, în schimb însă a dorit o cafea sau un ceai cald. Neservindu-se în restaurant nimic, am plecat în comună la preotul român, care în urma rugării mele a trimis la stație laptele și cafeaua dorită, restul l-a îndeplinit merindea dusă cu noi.

Întrebarea cea mai grea însă era, unde vom petrece noaptea? Pe aceea vreme funcționau încă și gardele naționale ungurești, ba la stație era de pază o trupă ungurească sub comanda unui sublocotenent. Necontenit intrau și ieșeau patrule ungurești, care controlau când una când alta. În stație staționa un detașament de săcui sub comanda faimosului locotenent săcui Ven Zoltan, care în război dobândise toate ordinele militare până la pintenii de aur. Acuma era vestit de abuzurile ce făcea pe unde trecea. Îmi era teamă să nu fim descoperiți, deoarece urmările puteau fi necalculabile. În această situație nu era altă dezlegare decât a recurge la ajutorul șefului de stație. Acesta însă asemenea era un mare ungur, după cum aflasem. Totuși m-am prezentat la el și în numele unui moșneag de 80 de ani – pe al cui nume nu voiam să-l spun, l-am rugat să ne dea un adăpost undeva peste noapte. Mi-a respins cererea. Atunci văzând că altfel nu merge, i-am descoperit cine este octogenarul, ceea ce a produs efectul dorit, și declarând că întrucât alt local nu are, ne pune la dispoziție chiar biroul său. A mai adăugat însă că deși el ca ungur ar avea destule motive a nu face serviciul marelui adversar al națiunii sale, totuși nu se lasă determinat de șovinism, la ceea ce eu i-am mulțumit, asigurându-l despre aceleași sentimente.

La adevăr însă spunând, toată noaptea am tremurat că va descoperi cuiva secretul biroului său și ne vom pomeni cu vre-o grozăvie. Cu noi se afla și Ion Moldoveanu din Dej.

Ca pe la miazănoapte, o ciocăneală energică la ușă. Nu răspund nimic. Ciocăneala se repetă și mai energic, totodată auz invitarea sinistră, în ungurește, „În numele legii, deschideți ușa!” Simțeam cum un zgârci mi se pornește din piept în sus și mă strânge de gât. Nu țin de oamenii care provoacă ușor și mi-e frică de răufăcători, dar cu cât primejdia se ridică mai amenințător în fața mea, cu atât mai calm și mai hotărât stau în fața ei. Așa a fost și în cazul acesta. Am descuiat ușa și au intrat 3 ostași înarmați să ne facă control. La întrebarea mea într-un glas ferm și poruncitor că cum cutează să ne tulbure noaptea, fiind și eu locotenent, s-au mulțumit să-mi ceară numai legitimația mea, dat fiindcă eram dezbrăcat și fără distincții. Totodată mi-au cerut să legitimez pe un oarecare sergent român, care petrecuse pe dr. Teodor Mihali la Alba-Iulia și acuma călătorea înapoi cu noi. Legitimarea mea însă nu i-a împiedicat să nu-i jefuiască blana zisului sergent.

Dimineața am aflat că patrula de noapte făcea parte din detașamentul locotenentului Ven Zoltan, care era încă tot în stație. La rugarea sergentului nostru, am intrat în vagonul lui Ven Zoltan, pe care l-am găsit culcat pe blana jefuită. L-am invitat să o libereze, dar m-a respins cavalerul pintenilor de aur. Astfel am fost nevoit să mă adresez comandantului stației, un sublocotenent asemenea ungur. La invitarea acestuia, Ven Zoltan s-a prezentat în fața lui și a mea, dar nici somațiile acestuia și nici morala ce i-am ținut eu nu l-au înduplecat să înapoieze blana. Ba când am ieșit din localul unde se petrecuse cazul am văzut o mitralieră îndreptată înspre local, așteptând ordinele cavalerului!

În sfârșit, am plecat din Teiuș și cu multă anevoie am sosit la Cluj. Aici am întrerupt călătoria până în altă zi. Noaptea am dormit-o în casa ospitalieră a prietenului meu Dr. Laurean German, atunci director al băncii Vatra. Vila și grădina drăguțe ale acestuia din str. Elisabeta i-au plăcut fieertatului bade George atât de mult, încât și-a exprimat dorința că ar vrea să aibă așa o vilă și grădină.

Ziua următoare am plecat spre Băsești, unde fără deosebite incidente am sosit seara. În tot cursul călătoriei a fost frig, dar în aceea seară s-a lăsat un ger crâncen. Acestui ger i se datorește răceala pe care a căpătat-o de la stație și până la Băsești și care prin urmările ei funeste, după două luni i-a stins viața.

Din clipa ce a reintrat în castelul său de la Băsești n-a mai ieșit din el, decât numai ca marele mort al națiunii, ca să-și ocupe locul de vecie alături de străbunii săi în cimitirul smerit al comunei Băsești, unde și-a trăit toată viața și pe care a trecut-o în paginile istoriei odată cu numele său.

Lunile decembrie și ianuarie au trecut destul de liniștit, dar către sfârșitul lui Ianuarie s-au ivit trupele ungare reorganizate, ocupând linia demarcațională Seini – culmea Codrului – Hodod. De la această dată încolo s-a terminat cu liniștea. Trupele ungare treceau zilnic linia lor și intrau în zona românească, făcând prăzi și brutalizând populația română. La începutul lui februarie 1919 a trebuit să dezorganizez garda națională din Odești, neavând arme și muniție și să mă retrag la Băsești, care zăcea înăuntrul zonei armatei române. Aici am stat împreună cu soția mea ca oaspeți a lui Badea George până în ziua morții sale.

În acest timp, cu puținele arme aduse de la Odești și cu cele ce se găseau în Băsești, am organizat cu ajutorul preotului și amicului meu Alexandru Achim garda națională comunală, totodată la cererea fieertatului Bade George compania română din Ceul Sălajului a așezat un pluton în Băsești spre paza liniei demarcaționale. Cu toate acestea, invaziunile trupelor ungurești curgeau gârlă. În primele zile ale lui februarie au jefuit comuna Odești, mai bine zis casa mea părintească și pe aceea a preotului comunei Vasiliu Gavriș, noi fiind ațâțătorii poporului. Peste câteva zile s-a așezat o ceată de cca. 12 ostași în comuna Stremți, de unde zilnic invadau în Săliște și Băsești. Cu garda și cu plutonul eram ziua – noaptea în tălpi. Starea aceasta încă neliniștea din cale afară pe bolnavul care (nu) avea voie să iasă nici din odaie.

Pentru a scăpa comuna Băsești cel puțin de lupii așezați la Stremți, m-am decis să-i atac. Am organizat din 10 gardiști și 10 ostași români un detașament și în noaptea premergătoare morții fieertatului Bade George am executat atacul. Am ținut împresurată casa, unde erau, până în zori, am deschis un foc asupra ei și am aruncat câteva bombe înăuntru. N-am permis însă să intre nimeni, voind să înconjor vreun măcel, în urma căruia ar fi suferit și de-ai mei. Înspre zori însă a trebuit să mă retrag, dat fiindcă trupa ungurească de cca. un pluton, care staționa în Oarța de Sus putea să ne atace în flanc, ceea ce ne-ar fi fost fatal, neavând mai multă muniție. Atacul însă totuși a avut rezultatul că trupa din Stremți a plecat și precum am auzit ulterior cu câțiva răniți.

Dimineața pe la ora 5-6 am ajuns în Băsești, rupt de oboseală. Nici nu intrasem în odaie, când mi s-a adus vestea că iubitul nostru Bade George agonizează. Știrea m-a consternat cu atât mai mult, cu cât nici chiar în ajun nu observasem semne de grele urmări. Când am intrat în odaia sa, l-am găsit culcat în pat, în neștire, iar lângă el păzea preotul din Băița ... Maior care de altfel tot timpul cât am stat în Băsești și el stătuse acolo. Am stat amândoi câteva clipe și ne-am sfătuit, ce e de făcut? Respirația bolnavului devenea tot mai rară și mai grea. Ni-a răsărit ideea că eventual șezând i s-ar mai ușura respirația. L-am ridicat între noi în pat în stare de ședere. Mișcarea aceasta i-a înviorat respirația, dar durere, numai pentru câteva clipe, după care iarăși a căzut în starea anterioară. Văzând asta l-am culcat din nou și l-am privit neputincioși, cum se stinge fără o vorbă, fără o mișcare, ca o adiere ...

Moartea lui a însemnat o întorsătură și pentru rămânerea mea în Băsești. Simțeam datoria de a mă pune și eu la dispoziția noii organizații de stat, dar cât timp a trăit El, a trebuit să-mi fac datoria lângă El, a cărui afecțiune părintească față de mine m-a făcut totdeauna mândru.

Cele necesare pentru înmormântare trebuiau procurate fără întârziere. Nefiind altul, mie mi-a revenit rolul acesta. Încă în aceiași zi am plecat cu soția mea cu un car de povară la Baia Mare, unde am procurat și expediat cele necesare. Durere însă, la înmormântare nu m-am mai putut întoarce din pricina soției mele, care de mai mult timp era bolnavă și care după călătoria cu carul căzuse pe pat în Baia Mare, loc străin pentru ea cu desăvârșire.

Astfel, numai în gând am petrecut la mormânt cu pietate fiiască pe Acel care a prezidat unirea Ardealului cu Patria Mamă și a cărui gură a rostit acel istoric cuvânt pentru vecie.

Colinele din Băsești, atât de iubite de El, îi îmbrățișează azi cu dragoste și mândrie osemintele spre veșnic repaos!

Cluj, 28 decembrie 1927.

Dr. Alexandru Kiș, advocat."

P.S.

Menționez că aceste însemnări au constituit principala sursă documentară pentru Ioan Georgescu, în reliefarea ultimelor luni din viaţa marelui bărbat al naţiunii române, el fiind autorul celei mai complete monografii despre George Pop de Băseşti.

Precizez că autorul acestor însemnări, Alexandru Kiş s-a născut în localitatea Odeşti, în anul 1883, pe data de 12 octombrie, din părinţii Gregoriu şi Anisia, născută Tămăianu, în registrul botezaților fiind înregistrat cu numele de familie Chișiu. În anul 1918 era locotenent în armata austro-ungară, pe frontul austro-român. În primele zile din noiembrie 1918 venise acasă în concediu, chemat de mama sa, grav bolnavă. Se implică în evenimentele din toamna anului 1918, fiind cel care organizează şi conduce Garda naţională română din Odeşti, înfiinţată la 10 noiembrie 1918, formată din 39 de membri. La invitaţia lui George Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania, îl însoţeşte pe acesta la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.

Revenit acasă de la marele praznic naţional, participă la luptele cu secuii din zona demarcaţională, iar după decesul lui „Badea George” călătorește la Baia Mare pentru a procura cele necesare înmormântării „bătrânului naţiei”, cum spune marele istoric Nicolae Iorga atunci când află trista veste. Ulterior, la alegerile din toamna anului 1919, Alexandru Kiş va fi unul din candidaţii Partidului Naţional Român pentru Camera Deputaţilor în cercul electoral Cehu Silvaniei, după care a devenit un remarcabil avocat, doctor în drept, stabilindu-se la Cluj, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. A decedat pe data de 10 aprilie 1958, la vârsta de 75 de ani.