S-a întâmplat în 29 mai…

 

În urmă cu un secol, la Alba Iulia, 20.000 de români s-au opus deznaționalizării prin Biserică.

Adunarea de la Alba Iulia, din 29 mai 1912, s-a organizat în numele tuturor românilor din Transilvania şi s-a dorit a fi un protest împotriva proiectului de înfiinţare a episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdúdorogh. Punerea în practică a proiectului era sinonimă cu transformarea Bisericii într-un instrument politic de deznaţionalizare şi de silnicie a românilor ardeleni.

Românii din Ardeal au protestat faţă de înfiinţarea Episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdúdorogh, localitate în care autorităţile austro-ungare urmau să subordoneze direct majoritatea parohiilor greco-catolice din Ardeal. Noua episcopie, înfiinţată cu sprijinul Vaticanului, prelua în subordine inclusiv protopopiate din Mitropolia greco-catolică de la Blaj. Românii greco-catolici veniţi la Alba Iulia, în actualul cartier Lipoveni, reprezentau majoritatea localităţilor din Transilvania. Pe lista participanţilor regăsim şi personalităţi istorice cunoscute: George Pop de Băseşti, Teodor Mihali, Iuliu Maniu, Vasile Lucaciu. În cadrul Adunării s-a format un Congres format din 50 de personalităţi, în frunte cu fruntaşul român George Pop de Băseşti, președintele PNR.

Adunarea de protest de la Alba Iulia a constituit un avertisment serios dat autorităţilor austro-ungare şi un semnal de alarmă pentru Sfântul Scaun de la Roma, având în vedere faptul că aici la Alba Iulia, la data de 7 Octombrie 1698, prin trădarea credinţei străbune, s-a creat credinţa greco- catolică a românilor din Transilvania, prin metodele, manevrele şi mai ales prin promisiunile cunoscute, ceea ce a contribuind direct la dezbinarea românilor.

Congresul de la Alba Iulia a adoptat în 29 mai 1912 o Rezoluţie în trei puncte ce a fost trimisă la Vatican.

În Memoriu se spunea că „Episcopia aceasta(n.r. Episcopia greco-catolică maghiară de la Hajdu-Durog) e mijlocul, prin care aşa numiţii gr.cat. maghiari vreau să-şi ajungă scopul, de a introduce limba liturgică maghiară“. Ei, înaintea Romei, nu-şi spun gândul adevărat. Seduc Roma, spunându-i că doresc să facă o episcopie nouă greco-catolică, cu limba liturgică grecească veche, râmânând ca unele cântări liturgice ori chiar toate cântările, să se cânte în limba maghiară“, se spune în Memoriul trimis Papei. În document se face trimitere şi la Manifestul de Unire cu Biserica Romei din 7 octombrie 1698, când mitropolitul ortodox Atanasie Anghel a subscris „Şi aşe ne unim cu acei ce-s scrişi mai sus, cum toată legea noastră, slujba Bisericii, liturghia şi posturile şi darul nostru să steie pe loc, iar, de n-ar sta pe loc acelea, nici aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră.“

Protestul de la Alba Iulia din 29 mai 1912 a fost cel mai răsunător al elitei laice. Momentul Hajdúdorogh reprezintă pentru românii din Dubla Monarhie, ultima mare criză de dinaintea primului război mondial. Protestul intelectualilor nu este lipsit de accente radicale, cum ar fi ameninţarea cu „ruperea peceţilor”, aşa cum a spus Iuliu Maniu la Alba Iulia, în 1912, adică trecerea la ortodoxie ca alternativă la încorporarea celor 83 de parohii româneşti la episcopia Hajdúdoroghului.

Eroul de la poalele Codrului...

 

Vasile Blidaru, unul dintre cei mai temuţi luptători anticomunişti din ţară, care, în plină teroare roşie, a demonstrat că există totuşi o părticică de ţară liberă, demnă şi nesupusă.

Alături de celelalte zone istorice româneşti, Maramureşul şi-a dat propria jertfă, semnificativă în rezistenţa anticomunistă. Zeci de vieţi curmate şi distruse prin care s-a spălat onoarea şi demnitatea acestui Neam. Oameni care au pus mai presus de sine dragostea de Dumnezeu, de Ţară şi de libertate şi care şi-au probat ideologia prin fapte şi prin jertfa supremă. Vasile Blidar, “haiducul” de la poalele Codrului, cum a rămas în mentalul colectiv, este unul dintre ei. Blidaru n-a fost însă un simplu fugar, ci un luptător pentru dreptate şi libertate, un om care a reuşit să ţină piept şi să învingă, timp de un deceniu cel mai cumplit şi bine organizat sistem represiv: Securitatea. Un om care n-a putut fi prins decât mort şi care n-a fost niciodată învins. Povestea lui e demnă de manualele de istorie şi de cărţile despre legende populare deopotrivă. Dar, mai ales, este un exemplu pentru tânăra generaţie. Exemplu de curaj şi tărie.

Cu adevărat frate cu românul, Blidaru nu a cunoscut confortul unui acoperiş şi a unui pat cald vreme de un deceniu. Inteligenţa sa ieşită din comun şi simţul practic l-au făcut însă un adversar de temut al Securităţii, care a pus pe urma lui “armate” întregi de ofiţeri şi informatori. Potrivit cărţii lui Ştefan Bellu, “Pădurea răzvrătită”, Vasile Blidaru a fost un ţăran din Odeşti, comuna Băseşti, născut în 1911. Încă de tânăr s-a ocupat cu confecţionatul butoaielor din doage şi a altor lucrări în lemn. În armată s-a dovedit a fi un bun ţintaş, îndemânare de care se va folosi mai târziu. După război, s-a înscris în Frontul Plugarilor, formaţiune politică patronată de Petru Groza. Iar în 1947 s-a angajat contabil la cooperativa sătească. Aici a cunoscut-o şi pe viitoarea sa soţie, Floare Neamţ, care era vânzătoare. Într-un interviu acordat de aceasta muzeografului Gheorghe Robescu, Floare Neamţ povesteşte cum a intrat Blidaru în conflict cu comuniştii: “Problemele cu autorităţile au apărut după război şi după venirea comuniştilor la putere. El a continuat să se ocupe de cooperativă şi de aici i se trag lui şi mie toate necazurile. În 1949, gestionar la cooperativă era Gât Vasile. Din comitetul de conducere mai făceau parte Chiriguţ Petre, Sigheti Vasile, un alt Vasile Blidaru, care însă nu era rudenie cu noi, Deac Ioan, Conea Vasile, toţi erau comunişti. După cum ştiţi, în acele vremuri era mare lipsă de tot felul de mărfuri. Cei înşiraţi mai sus au profitat de aceste lipsuri, vânzând la suprapreţ mărfuri sau repartizându-le cu prioritate, în funcţie de interese. Soţul meu s-a opus şi de aici a început calvarul. Cei şase l-au pârât pe Vasile Blidaru că ar fi un element periculos”. De aici până la arestare nu a fost decât un pas. La 16 august 1949, la ora 3 noaptea, securiştii le-au bătut la uşă. A deschis soţia. L-au percheziţionat şi l-au arestat. Tot în acea noapte a fost arestat Ciprian Gavriş, fiul preotului Vasile Gavriş, fost delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Mihai Rogoz şi cei doi fii ai săi. Toţi, legaţi la mâini, au pornit pe jos spre Huta, un cătun. Pe drum, Vasile Blidaru şi-a rupt legăturile de la mâini şi a fugit. Pe toţi cei care l-au pârât, Blidaru i-a ameninţat cu moartea, dar de ucis, l-a ucis pe unul singur: Vasile Sigheti, cu care s-a întâlnit în timp ce mergea spre târg. I-a cerut să se oprească, dar el a sărit din căruţă şi a fugit. A tras după el şi l-a ucis. Pe Vasile Gâţ l-a împuşcat în picior, cu “tizul său”, Vasile Blidaru a avut două confruntări, dar acesta a scăpat de fiecare dată cu viaţă. Deac s-a ales cu o bătaie, iar Conea a murit de spaimă: se temea că vine Blidaru după el. De fapt, dacă vroia, Blidaru i-ar fi putut ucide pe toţi. Dar el nu căuta răzbunarea, ci dreptatea. A folosit arma numai atunci când era nevoit să o facă.

La scurt timp după arestarea lui a fost arestată şi soţia, împreună cu cei 3 copii. Avea acasă trei copilaşi mici: Gheorghe, de un an şi ceva, Valer avea patru ani, iar Maria 7-8 ani. Între timp comuniştii le-au demolat casa şi le-au luat toate bunurile.

Între timp, Blidaru s-a retras în Codru. Sporadic, se mai întâlnea cu Traian Rogoz, Soponaru şi alţi dizidenţi din zonă, dar modul său de viaţă şi de luptă cu regimul terorii este unic.

Datorită inteligenţei sclipitoare şi cunoştinţelor dobândite pe front, îşi confecţiona singur până şi armele. Se spune că a fost şi armurier în armata regală, aşa că, sătenii din zonă sunt singuri că până şi gloanţele şi grenadele cu care se apăra erau confecţionate de mâna lui. Mai mult, şi-a confecţionat buncăre, dotate cu pat, sobă şi horn, dar, zice-se că fumul nu ieşea prin pământ, ci era dirijat prin nişte scorburi, în aşa fel încât securiştii să nu-l poată descoperi. Cu hrana nu avea probleme. Vâna şi, mai mult, oamenii din zonă îl ajutau cu făină de mămăligă şi brânză.

Prin 1951, Blidaru a reuşit să fugă în Italia. La Triest a urmat o şcoală de spionaj pentru culegerea de informaţii şi se spune că s-ar fi întors cu arme, hărţi, binoclu şi alte „dotări moderne”. Din Italia ar fi trimis familiei diferite pachete şi fotografii, dar toate au fost „interceptate” de securitate. Deşi putea rămâne în Italia, s-a întors în ţară ca „să-i chinuie un pic pe securişti”. După ce au aflat de revenirea sa în codri, securiştii s-au încrâncenat şi mai tare să-l prindă, pentru a afla cine şi cum l-a instruit în Italia.

În toamna anului 1956, soţia sa l-a întâlnit, înarmat, la târg, în Ariniş. Se întorsese din Italia. În acelaşi interviu acordat în anii 1990 povesteşte că: “mergeam pe jos cu fata mea la târg, la Ariniş. Mi-a ieşit în faţă dintr-o pădurice. Era îmbrăcat într-o salopetă de culoare închisă şi avea asupra lui mai multe arme de foc. Am stat o vreme de vorbă, i-a dat câteva sfaturi părinteşti fetei, cea mai mare dintre copiii, apoi a plecat. Cu băiatul cel mic s-a întâlnit când acesta era cu vitele pe câmp, dar nu i-a spus cine e. Ne-am mai întâlnit în anul 1958 de Paşte. A fost ultima întâlnire. A venit acasă a doua zi de Paşte, în aceeaşi salopetă închisă la culoare şi înarmat. Am stat cu toţii la masă şi am vorbit vreo 2 ore. Apoi a plecat. Pe mine m-a trimis cu o scrisoare la postul de miliţie, prin care îşi anunţa prezenţa în sat”. A plecat liniştit, pe uliţă, dând bineţe. Oamenii se întrebau dacă nu cumva au venit americanii din moment ce Blidaru se plimbă liber.

După vreo lună, Blidaru a fost împuşcat. În 1958, de Rusalii, Blidaru se afla la Rogoz Florica, soţia fostului său camarad de haiducie, Rogoz Traian, aflat atunci la închisoare. Când a vrut să plece, cam pe la 11 noaptea, a văzut cum se lansează rachete luminoase. A încercat să se refugieze în casă, dar femeia încuiase uşa în urma lui. A aruncat cu grenade, încercând să scape fugind, dar a fost secerat de arme automate. Soţia sa nu ştie nici astăzi ce s-a întâmplat cu corpul său neînsufleţit. Mai mult, nici certificat de deces nu există. Iar prigoana familiei a continuat. Floarea Neamţ a fost din nou arestată şi condamnată la 10 ani închisoare. A fost eliberată după patru ani, în urma amnistiei din 1964. După Revoluţie s-a îmbolnăvit şi, în 1997, s-a stins, la aproape 80 de ani. A plecat însă împăcată şi mai ales demnă. Nici fii lui Blidaru nu au scăpat de persecuţia securităţii. Cel mai mult a avut de suferit Valer. Maria Chiş, fiica cea mare a luptătorului spune că: „Fratele meu a fost pedepsit de 7 ori pentru că a fost copilul lui Blidaru. Cineva l-a pârât că el seamănă cel mai bine cu tătuca. Şi de aceea tot pe el au stat cu ochii: prima dată, puşcăria cu bunica, a doua oară, cu mama, a treia oară a fost exmatriculat de la şcoală.

A patra oară a fost când a dat examen la liceul de la Satu Mare. Atunci i s-a spus că a reuşit, dar nu sunt locuri. Ne-au trimis la Partid. Am vorbit la Partid şi ne-au trimis înapoi la Liceu. Când am ajuns înapoi, mi-au spus că nu se poate, dar dacă se întoarce peste un an sau doi, n-o să mai trebuiască cereri. Pe urmă s-a dus la Bucureşti. A vrut să dea la facultate şi când au venit aici să se intereseze cine-i, au nimerit tot securişti, aşa că nu l-au primit. Asta a fost a 5-a pedeapsă.

După liceu a făcut ceva Şcoală Tehnică şi a reuşit să găsească de lucru la Comitetul Central, unde lucra la întreţinere: uşi, geamuri etc. S-a aflat în sat că Valer lucrează la CC şi a venit cineva să-i ceară mamei adresa să-l cheme în armată. Şi când colo a trimis o hârtie la Bucureşti că tata era fugar şi l-au dat afară. Asta a fost a şasea pedeapsă. A şaptea oară: când a ajuns în armată, s-a spus că-i a Blidarului. I-au dat ce era mai greu. Mi-a scris o scrisoare codată. M-a învăţat un alfabet din numere: a era 1, b era 2, până la 9 erau litere din alfabet. Şi acolo era: „măicuţă aşa mi-e de greu, ca-n iad”. Mama a dat slujbe, a ţinut post, şi după 6 săptămâni o venit acasă, permisie”. După Revoluţie însă, Valer Blidar a devenit un om de afaceri prosper şi respectat şi a primit titlul de cetăţean de onoare a comunei natale.

În mai multe sate din Ţara Codrului, bătrânii povestesc şi în zilele noastre despre isprăvile lui Vasile Blidaru. Este de presupus că numele său va fi avut un impact deosebit asupra locuitorilor zonei de vreme ce s-au înfiripat pe seama sa numeroase legende. Se spune că Blidaru umbla travestit alături de poliţişti, fără ca acestora să le treacă prin minte cu cine au de-a face (şi care cam tremurau când primeau ordine să-l captureze). Chiar în maşina cu care călătorea împreună cu poliţiştii, el ar fi lăsat în mai multe rânduri câte un bileţel cu inscripţia “Aţi călătorit cu Blidaru”.

Sursa: http://www.gazetademaramures.ro/eroul-de-la-poalele-codrului

Partizanul solitar Vasile Blidaru (1911-1958)

 

Ţăran din satul Odeşti, comuna Băseşti, din Maramureş, născut în 1911, orfan de război, era foarte priceput în prelucrarea lemnului. A făcut războiul pe frontul de est.

Vasile Blidaru a intrat în conflict cu gestionarul cooperativei din sat, care era necinstit. Ca răzbunare, acesta l-a denunţat ca duşman al regimului comunist şi Blidaru a fost arestat la 15 august 1949, dar a evadat. Spre a-l sili să se predea, i-a fost arestată şi torturată familia.

Cei care s-au prezentat drept fugari, în scopul de a-l trăda, au fost bătuţi zdravăn.

Se pare că între 1951 şi 1956 a reuşit să ajungă la Triest şi la Roma, unde a fost instruit pentru culegerea şi transmiterea de informaţii secrete, acte de terorism şi diversiune. În 1956 a revenit în ţară, dar nu a făcut altceva decât să se răzbune pe cei care i-au făcut rău şi l-au adus în situaţia de a trăi prin păduri. Blidaru a fost cel mai violent partizan din Maramureş, mergând până la lichidarea fizică a duşmanilor săi. A acţionat în zona Codru, situată la interferenţa judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj.

A căzut în luptă, într-o ambuscadă, în vinerea de Rusalii a anului 1958. Soţia fusese obligată să divorţeze de el, dar a fost condamnată la 10 ani temniţă grea, pentru că i-a fost soţie.

Ziua cea din urmă a lui Blidaru

 

20 mai 1958, a fost ultima zi din viața legendarului haiduc Vasile Blidaru.

În urmă întâlnirii dintre Florica Rogoz, iubita lui Blidaru, și un ofițer de securitate, la târg în Ariniș, s-a stabilit o înțelegere prin care aceasta trebuia să-i anunțe prin intermediul unui dispozitiv alimentat cu acumulator, plasat în casa Floricăi, pe militarii aflați la pândă în căsuță pădurarului, situată în apropiere casei familiei Rogoz, aceasta obținând, în schimb, eliberarea din pușcărie a soțului ei, Traian.

La ora 23, alarma se declanșă. Cei 14 securiști au înconjurat casa, iar lătratul câinelui Floricăi l- a alertat pe Vasile Blidaru. Haiducul părăsi casa și rămânând singur în curte, părându-i-se că cineva se află în spatele unui copac, a deschis foc, folosind pușca sa artizanală, însă nimeni nu-i căzu victimă.

Din dosul unui copac, ofițerul Retezar(pe numele adevarat, Rozenberg)(în alte documente , apare cu numele de Rădulescu) l-a ciuruit pe Blidaru. Un alt militar, Kun, a tras și el în Blidaru, dar acesta era deja mort.

După ce s-au convins că Vasile Blidaru a rămas fără suflare, securiștii au organizat o diversiune prin sat, sub pretextul că l-au scăpat pe haiduc, pentru a-i prinde pe cei care au avut legătură cu acesta. Atunci au fost arestați 11 complici, toți ajungând în spatele gratiilor.

Imediat după uciderea haiducului, securiștii au anunțat postul central de la Cehul Silvaniei și într-o oră a fost trimis un camion pentru a prelua cadavrul.

În urma perchezițiilor nu au fost descoperite hărți și busole, așa cum se așteptau anchetatorii, ci doar o armă de fabricație artizanală, realizată de Blidaru ca urmare a experienței prodigioase de armurier regal.

Haiducul cel vestit, ce a născut legende, la fel ca și ofițerul de securitate ce l-a urmărit, au fost trădați de iubitele lor. Blidaru, trădat de frumoasa Florica, iar ofițerul de nepoata haiducului, nevasta unui director de CLF, o femeie inteligentă și frumoasă, pe care a întâlnit-o în timpul în care l-a supravegheat pe tatăl ei, Blidaru Alexucă, unchiul lui Vasile. Superba și incredibila poveste al trădărilor de către femeile iubite al celor doi protagoniști ar bate, în mod cert, scenariul oricărui film de succes, fiindcă, uneori, viața bate filmul.

18 mai — Ziua Internațională a Muzeelor

 

Casa Memorială "George Pop de Băsești" e o bijuterie arhitecturală, amenajată în conacul construit în perioada 1885-1890, e un loc despre care Iuliu Maniu mărturisea: "Câte clipe fericite am petrecut în casa ospitalieră a lui George Pop de Băsești! Câte sfaturi mari și luminate, câte porunci răsunătoare, câte fapte mari realizate s-au împlinit aici! Veneam ca la Mecca română, veneam emoționat, căci aici era comandamentul suprem al neamului asuprit".

În casa de la Băseşti, George Pop a trăit clipe zbuciumate, cauzate de tristele realităţi politice şi istorice, dar şi momente de tihnă, în mijlocul familiei şi al prietenilor numeroşi care-i treceau pragul. Nu întâmplător, Nicolae Iorga a spus că "În casa de la Băseşti era nu de puţine ori Guvernul Provizoriu al Ardealului asuprit", condus de "Bătrânul naţiei", pentru a pune la cale lupta românilor împotriva maghiarizării forţate.

Până în 1940 casa a fost locuită de fiica sa, Elena Pop Longin, împreună soțul ei, Francisc Hossu Longin.

Naționalizată, în 1948, casa lui George de Băsești a ajuns, din păcate, sediu C.A.P. și magazie de cereale, depozit de îngrășăminte și fierărie, până în 1976, când a fost restaurată.

La 1 februarie 1976 a fost inaugurat Muzeul Memorial “George Pop de Băsești”, în casa ce a aparținut tribunului Marii Uniri.

Casa Memorială “George Pop de Băsești” a fost recent consolidată Aceasta a fost inclusă, în 2021, în „Ruta Cultural Turistică a patrimoniului muzeal din România” și în „Drumul patrimoniului muzeal maramureșean”, Băseştiul redevine, astfel, un important centru de religie, cultură, spiritualitate, oferind celor ce calcă pe urmele lui “Badea” George sentimentul că raiul poate fi pe pământ, făptuind binele!

S-a întâmplat în 16 mai...

În 1894, în cadrul Procesului Memorandiștilor, ce a avut loc la Cluj Napoca, în clădirea Reduta, în care acum funcționează Muzeul Etnografic al Transilvaniei, George Pop de Băsești este audiat și condamnat la 1 an de închisoare.

În timpul detenției de la Vaț, lui George Pop îi moare soția.

Iată textul Memorandumului:

"MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI UNGARIA către Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I, Împărat al Austriei, Rege Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi Iliriei, Arhiduce al Austriei, Mare Duce al Cracoviei, Duce al Lorenei, Duce al Salisburgului, Stiriei, Carintiei, Carneolei, Bucovinei, Silesiei, Superioare şi Inferioare, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Comite Princiar al Habsburgului şi Tirolului etc. etc. etc.

MAJESTATEA VOASTRĂ IMPERIALĂ ŞI REGALĂ APOSTOLICĂ!

PREA GRAŢIOASE DOAMNE,

Reprezentanţii Românilor din ţările Coroanei Ungare a Majestăţii Voastre, întrunindu-se în zilele de 20 şi 21 ianuarie 1892 în conferinţă la Sibiu au constatat că Românii sunt nemulţumiţi cu situaţia politică creiată de sistemul de guvernământ inaugurat în anii 1866-1868 şi cu întreaga desvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, nu mai au, după tristele experienţe, pe care le-au făcut, nici o încredere în dieta dela Budapesta şi în guvernul maghiar, şi după lungi şi mature cumpăniri, au căzut cu toţii de acord, că e o chestiune de prudenţă patriotică, ca Românii să nu mai facă încercarea de a se folosi de dreptul lor de a alege deputaţi, ci să se considere ca nefiind reprezentaţi în dieta ţării lor.

Din însărcinarea acelei conferinţe, în care au fost reprezentaţi toţi Românii din Cisleithania, ne prezentăm cu omagială supunere la treptele gloriosului Tron al Maiestăţii Voastre, ca să atragem părinteasca luare aminte a Majestăţii Voastre asupra primejdiilor ce rezultă pentru Patria comună din actuala politică de stat şi să aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre faptele în urma cărora Românii, cei mai credincioşi şi mai răbdători dintre cetăţenii Monarchiei, s-au văzut siliţi a renunţa, deocamdată, la exercitarea celor mai mari dintre drepturile, pe cari le au din îndurarea Maiestăţii Voastre, drept răsplată pentru jertfele de avere şi de sânge, pe cari le-au adus întru gloria Casei Domnitoare şi pentru Monarchie.

În anii 1866-1868, dorind o mai fericită convieţuire a popoarelor adunate sub ocrotirea Maiestăţii Voastre, V-aţi îndurat preagraţios a consimţi ca guvernarea Monarchiei să fie aşezată pe bazele Dualismului.

Românii au întâmpinat cu îngrijorare această reformă radicală a sistemului de guvernare, deoarece pregătirile făcute pentru această nouă organizare, indicau înclinarea spre o politică internă greşită şi primejdioasă.

Greşită şi primejdioasă, zicem, fiindcă în viaţa de stat e greşală primejdioasă orice încercare spre o desvoltare retrogresivă, făcută prin răpirea drepturilor câştigate. În desvoltarea istorică a vieţii statului nostru s-au cimentat în scurgerea secolelor drepturile deosebitelor popoare ce constituiesc Monarchia, iar desrobirea făcută după tristele evenimente dela 1848 aducea cu sine în mod firesc nu numai asigurarea acestor drepturi din partea statului ci totodată şi aplicarea lor în viaţa practică, conform cuvintelor dreptăţii şi egalităţii. Şi era de prevăzut, că sub noul sistem de guvernare, exercitarea drepturilor câştigate ar fi aproape imposibilă.

Românii, popor iubitor de ordine, şi plin de încredere în părinteasca priveghere a Majestăţii Voastre, au primit cu supunere noua stare de lucruri.

Prea curând însă au trebuit să se încredinţeze că, în cercurile conducătoare, pretutindenea e încurajară tendinţa de a face, printr-o falsă aplicare a formelor constituţionale, iluzorii drepturile sancţionate de Majestatea Voastră din plină putere Monarchică.

În ciuda solemnelor promisiuni de a satisface toate naţionalităţile, prin respectarea drepturilor odată câştigate, deodată cu noul sistem de guvernare s-a inaugurat în Regatul Ungar şi dominaţiunea de rasă, egemonia naţională artificială.

Străduinţele pentru asigurarea acestei egemonii naţionale au predominat întreaga noastră viaţă constituţională în timpul ultimilor 25 de ani.

Această politică de stat e diametral opusă cu desvoltarea vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, în contrazicere cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului Român şi cu interesele lui de existenţă naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiunilor constituţionale ale statelor moderne.

Istoria ne e martoră, că în viaţa milenară a statului nostru şi în desvoltarea lui istorică relaţiunile de popor cuceritor şi cucerit, ca principiu de drept public, n-au existat niciodată, n-a existat deci nici dominaţiune politică naţională.

Toate frecuşurile, cari au eşit la iveală în viaţa socială şi în relaţiunile vieţii legislative a statului, se reduc la acţiunea pornită pe la anii 1790-1791 şi la reacţiunea provocată de acea acţiune. Ea se prezintă ca o fază a luptei pentru existenţa şi asigurarea naţională la popoarele ce compun acest regat.

Poporul Român, atunci, ca în totdeauna, în baza dreptului său istoric milenar şi în virtutea importanţei ce i se cuvine, din punctul de vedere al numărul fiilor săi, al poziţiunii sale etnice şi geografice, precum şi a calităţilor sale, a nizuit spre validitarea drepturilor sale naţionale.

Paşii făcuţi în anii 1696, 1700, 1790 şi 1791, atitudinea din 1848, precum şi toate insistările de până la inaugurarea sistemului actual, sunt totatâtea dovezi, că a stăruit asupra acestor drepturi şi că în toate manifestările aspiraţiunilor lui a dominat ca idee fundamentală şi ca ţintă de realizare validitarea individualităţii sale naţionale ca factor de stat. Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, „Pragmatica Sancţiune” asigură autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă şi poporul român, mai ales după proclamarea egalei îndreptăţiri la 1848 şi după desvoltarea făcută în anii 1863-1865 în dreptul public, avea în acest act preţios, suprema garanţie pentru viaţa naţională română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale culminau în această autonomie.

Contrar prevederilor politice dominante într-un şir de secole, autonomia a fost, prin uniune, nimicită, într-o formă nejustă, contrară dreptului public şi drepturilor elementelor libere, cari constituesc Transilvania şi fără considerare la poziţiunea etnică şi geografică şi la desvoltarea ei specifică, cari toate reclamă cu insistenţă această autonomie.

Prin acest act, poporul român se simte vătămat în drepturile sale istorice şi naţionale, pentrucă: a) Uniunea s-a enunţat fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi cu însemnătatea lor în această ţară – s-a enunţat prin o dietă, care ca atare, îşi avea reprezentanţii săi pe baza legilor electorale din anii 1790-1791 şi a legilor din anul 1848, adecă a legilor din timpul întunecosului feudalism, relativ la care însuşi Majestatea Voastră, V-aţi îndurat a accentua în discursul de Tron dela 15 Iunie 1863 următoarele:

„Acea parte a Constituţiunii avitice a marelui Principat Transilvania, care priveşte compunerea Dietei, s-a schimbat în urma ştergerii stării excepţionale a nobilimei, a robotelor şi a prestaţiilor urbariale şi în urma stabilirii egalităţii de datorii şi de drepturi civile pentru toate clasele locuitorilor ţării, atât de esenţial, încât o Dietă convocată pe baza Art. XI. al Legii din anul 1790-91, prin care ar fi exclusă cea mai mare parte a poporului dela exercitarea drepturilor civice politice în contra adevăratelor interese ale ţării, nici nu ar putea să fie privită ca o adevărată reprezentaţiune a poporaţiunii întregi din toată ţara, fără deosebire de stare, de naştere, de naţionalitate şi de religiune, care posedă autoritatea morală neapărat trebuincioasă, pentruca atât treburile din lăuntru ale Transilvaniei să le rezolve spre mulţumirea tuturor naţiunilor conlocuitoare în ea, cât şi în privinţa relaţiunilor de drept public ale aceleia către întreaga Monarchie să aducă la îndeplinire intenţiile noastre de părinte al ţării de repeţite ori respicata.

Iar, „Fiindcă uniunea Transilvaniei cu Ungaria, conclusă în anul 1848, nu s-a înfiinţat niciodată cu deplină putere legală şi de fapt îndată s-a desfăcut, am lăsat neatinse decisiunile Noastre dela 20 Octombrie 1860 şi am ordonat numai restaurarea reprezentaţiunii regnicolare a Transilvaniei.”

b) Vătămat se simte, de altă parte poporul român prin această uniune, pentrucă prin acel act s-a lucrat la efectuirea unei fuziuni fără considerare a legilor ce garantează autonomia acestei ţări.

Uniunea şi inaugurarea ei prin Art. 43 al legii din 1868 sunt desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, cari asigură autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a elementului român şi o nedreptate atât din punct de vedere legislativ şi juridic cât şi din cel politic.

Ajungând, prin sistemul dualist şi prin uniune puterea statului în mâinile elementului maghiar, acesta nesocotind interesele comune, a urmărit numai asigurarea egemoniei sale şi unificarea naţională maghiară, şi toate legile create de atunci, cât şi executarea lor, adeveresc mersul spre povârniş.

Drept ilustrare a acestui trist adevăr ne luăm voe a aprecia în linii generale, câteva din aceste legi, ca: Legea electorală, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea de presă şi legile agrare.

În continuare memoriul demonstrează toate nedreptăţile ce s-au făcut românilor prin legile indicate, cum şi-au bătut joc de elementul românesc, atât pe teren politic, economic, cultural, cât şi naţional. Prin descrierea Legii electorale memorandul demonstrează cum s-au răpit drepturile cetăţeneşti şi politice ale românilor. 90 la sută din alegătorii români au fost excluşi dela dreptul de vot, pentru a putea fi majoraţi de ungurii în minoritate etnică.

Cu privire la prigoana bisericei şi şcolii româneşti – dupăce face o amănunţită descriere a actelor de guvernământ, cari stingheresc aceste instituţii – declară:

„Majestatea Voastră! Românii şi-au păstrat naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor păstra şi în lupta cu actualul sistem de guvernământ. Lupta îi opreşte însă în desvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune şi-i înstreinează din ce în ce mai mult de concetăţenii lor maghiari, cari, seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile, au pierdut simţul comunităţii de interese, care leagă pe popoarele adunate sub ocrotirea Majestăţii Voastre şi risipesc puterile statului în opintiri zadarnice pentru anularea a tot ce nu e maghiar în statul ungar. Din datorie cetăţenească protestăm împotriva acestor opintiri, având conştiinţa că această datorie ne-am făcut-o în toate împrejurările şi nu ni se poate imputa că am încurajat guvernul să meargă spre prăpastia spre care se apropie, că nu i-am atras atenţia la timp asupra acestui mare pericol.”

Privitor la Legea de presă constată: că „în timp ce nici un ziar maghiar nu a fost sancţionat pentru ura de rasă ce o provoacă încontin, pentru combaterea bunei înţelegeri şi aţâţarea la ură între popoarele conlocuitoare din Monarchie, ziarele româneşti ca „Federaţiunea”, „Albina”, „Observatorul”, „Gazeta Transilvaniei”, „Tribuna” şi „Rumenische Revue” au fost condamnate de Tribunale şi curţile cu juraţii pentrucă au desaprobat procedurile ilegale şi au combătut aţâţarea la ură a ziarelor maghiare. Ba a fost condamnat şi un deputat român pentrucă a făcut o circulară către alegătorii lui. Într-un singur an au fost înscenate şapte procese de presă ziarelor româneşti, pentrucă au atras atenţiunea celor în drept asupra gravei situaţii în care ajunge ţara prin permanenta aţâţare la ură contra românilor. Nu a fost cruţat nici Generalul deputat Traian Doda, fiind condamnat la doi ani închisoare şi o mie de galbeni amendă pentru un manifest electoral. Un procuror „regal” a declarat cu prilejul unui proces de presă că devotamentul faţă de împărat nu este patriotism şi a insultat decoraţiunea oferită de Maiestatea Voastră grănicerilor dela Năsăud, spunând că faptele pentru cari au primit această decoraţiune sunt o pată ruşinoasă, care nu se va şterge în veci de pe obrazul poporului valach.”

În „Politica Agrară” memorandul descrie cum au fost jefuiţi românii de către magnaţi de pământurile lor, apoi continuă:

„Majestatea Voastră! în cele două decenii, dela 1849 până la 1866 Românii au câştigat, în tocmai ca celelalte popoare asuprite ale Monarchiei, o serie de drepturi şi de garantii pentru desvoltarea lor naţională. Deşi în tratatele dualiste s-a stabilit respectarea acestor drepturi şi garantarea lor prin constituţie, totuşi experienţa a produs în inima românilor convingerea, că elementele ridicate prin falşa aplicare a Constituţiei, în fruntea statului, nu respectă drepturile acordate de majestatea Voastră, ci din ambiţie naţională legiferează răpirea drepturilor acestora. Călcarea angajamentelor, ascunderea adevărului asupra relaţiunilor interne, reaua credinţă în compunerea legilor şi aplicarea lor, proclamarea arbitrarului şi violului ca axiomă de stat, a devenit principiu de stat în Ungaria şi legile făcute dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea compusă din elemente muncitoare şi credincioase monarchiei.”

În concluzie Memorandul subliniază: „Ori cât de indispensabilă trebue să pară pentru fiecare patriot o schimbare salutară, totuşi românii în conferinţa lor, faţă cu turnura ce o iau evenimentele, se simt constrânşi a face o dureroasă mărturisire, că şi-au pierdut încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul lor. Românii cred că asanarea marelui rău arătat nu-o poate aştepta decât dela intervenţia celuilalt factor suprem: Coroana, care reprezentând cele mai înalte interese de stat are menirea de a se intercala între cetăţeni, atunci când statul ajunge într-o stare în care organismul său este ameninţat să se destrame.

Pătrunşi de dorul păcii, pe care de mult nu o mai avem, îngrijoraţi de soarta patriei şi plini de încredere în înţelepciunea şi părintrasca solicitudine a Majestăţii Voastre, Românii se mângăe cu speranţa, că şi de data aceasta, ca de atâtea ori, se va adeveri tradiţionala lor credinţă că vindecarea relelor şi împăciuirea inimilor numai dela Tron poate veni în cele din urmă, căci inimile sunt ale Monarchului şi ele sunt plenitudinea puterii.

Ai Maiestăţii Voastre cei mai credincioşi supuşi: Comitetul Adunării generale a reprezentanţilor alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria ales pentru redactarea memorandului.

Sibiu, 26 martie 1892.

Dr. Ioan Raţiu preşedinte, George Pop de Băseşti, vicepreşedinte, Eugen Brote, vicepreşedinte, Dr. Vasile Lucaciu, secretar general, Septimiu Albini- secretar."

O poveste cu români, maghiari & un lider influent la București

 Deși nu pare, identitatea națională este fluidă. Ea se construiește, se schimbă, sau este distrusă și poate dispărea. Conceptul de identitate națională trăiește și respiră împreună cu oamenii care îi dau formă. Un moment cheie pentru cum înțelegem România astăzi a fost Memorandum-ul transilvănean din 1892.

În ciuda eșecului, Memorandumul trimis către împăratul Franz Iosif de la Viena s-a dovedit o sinteză din care au făcut parte toate ingredientele viitoarei Uniri: argumentele de tip național, politicieni români ardeleni dispuși să riște, un lider român puternic la București capabil să intervină, Regele Carol I.

Există însă și reversul medaliei. Mișcarea Memorandistă a obținut pe termen lung o incontestabilă victorie - Unirea din 1918. Dar lipsa ingredientelor de la 1892 sau măcar a unora dintre ele în prezent - cum ar fi magnetismul Bucureștiului în ascensiune atunci și atractivitatea în scădere a capitalei acum în cercurile ardelene - este de natură a influența maniera în care va fi aplicată descentralizarea administrativă atât de mult amânată și/sau dacă ea s-ar putea transforma într-o formă de federalizare.

Ideea românilor despre România nu este ceva care să fi existat dintotdeauna în forma pe care o cunoaștem acum: ideea noastră despre România a fost construită de-a lungul generațiilor prin munca multor oameni, prin impactul elementelor externe, prin modul în care oamenii au reacționat la întâmplări neașteptate.

Viziunea României nu a fost mereu aceea a României Mari. Profesorul Lucian Boia nu încetează să atragă atenția că Unirea de la 1600 făcută sub sceptrul lui Mihai Viteazul era una de tip medieval, care presupunea relații de suzeranitate și subordonare, aspectul etnic era neglijabil din perspectiva politică a epocii. Ideea de stat național, ca teritoriu unitar din punct de vedere cultural, etnic și lingvistic a devenit dominantă în Europa abia în secolul XIX. A fost momentul când efigia domnitorului a fost redescoperită, iar defilarea de Ziua Națională de 10 Mai se desfășura prin fața statuii acestuia de la Universitate. Dar în acest timp, majoritatea românilor din Transilvania au trăit sub guvernare habsburgică, apoi austro-ungară, iar din 1867, exclusiv maghiară, fără dorința expresă de a se uni cu cei din sud și din est. Multiculturalismul era o realitate în marile imperii europene. Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Imperiul Țarist aveau această structură de mozaic și o legitimau prin natura autocrată a puterii.

În mod paradoxal însă, ideile românilor cărturari din Transilvania, adică ale elitelor educate la Viena și Roma, au prins rădăcini instituționale mai întâi în Moldova și în Țara Românească. Când românii din Principatele Unite au chemat la București un principe occidental, ei au răspuns unui comandament identitar puternic care fusese exprimat inițial de Școala Ardeleană, apoi traversase munții și devenise obiectiv politic major la București și Iași. Anume că românii aparțin Occidentului datorită rădăcinii lor latine. Cu acest comandament politic identitar a mers Ion Brătianu la Dusseldorf să negocieze cu prinții de Hohenzollern-Sigmaringen instalarea unui cap occidental la București. Lui Carol i s-au expus toate riscurile, dar i s-a pus pe masă harta regiunii, iar dr. Carol Davila, însoțitorul lui Brătianu i-a spus: „toate aceste țări - Transilvania, Banatul, Bucovina și Basarabia - sunt locuite în majoritate de români și de aceea vor trebui să se încorporeze odată la principatul României”. Atitudinea prințului de Hohenzollern seamănă, din motive diferite cu atitudinea ardelenilor în epocă: „Prințul nu vrea să știe însă nimic despre niște planuri atât de îndepărtate”, dar insistenți, trimișii României lasă pe birou un număr mare de cărți, hărți și fotografii din care Carol să poată face cunoștință cu eventuala lui țară.

Carol I de Hohenzollern a domnit între 1866 și 1914. Aici o fotografie din prima parte a domniei realizată de un fotograf ardelean, mutat la București: Carol Pop de Szatmari. Fotograful făcea parte dintr-un val de central-europeni care găseau Bucureștiul atrăgător și profitabil.

Cât despre spațiul habsburgic, când odată cu revoluția pașoptistă, concepția occidentală despre statul național a început să circule intens și s-a transformat în obiectiv politic, prima care au profitat de noua perspectivă a fost Ungaria. Curtea de la Viena, care în 1849 încercase să tempereze expansiunea politică maghiară prin încurajarea Dietei românești adunate la Sibiu, n-a avut prea mult succes.

După secole de marginalizare - Unio Trium Natiorum nu este o legendă, ci legea medievală din Transilvania care a stabilit etniile dominante (maghiari, sași și secui) și a impus criteriul religios (exclusiv catolici și protestanți) pentru accesul la exprimare politică și educație - românii nu aveau experiență politică, erau divizați și nu au știut să folosească șansa. În mai puțin de 20 de ani, presat de intensa influență maghiară, dar și de riscul ridicării altor națiuni - italieni, croați, slovaci, etc - împăratul Franz-Iosif oferă Ungariei un statut special. În 1867, Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro-Ungar, iar împăratul austriac își amintește că printre titulaturile sale figura și cea de Rege al Ungariei și o repune în circulație.

Pentru românii transilvăneni, mutarea a fost dezastruoasă, dat fiind că Transilvania și-a pierdut autonomia de secole, a fost încorporată Ungariei și a început să fie administrată direct de la Budapesta. Românii protestează cerând revenirea la autonomie, dar sunt slabi și divizați. Aveau să depășească obstacolele, dar până la acest moment, munca, eforturile și riscurile au fost uriașe. Legile educației, administrației și reglementările economice îi dezavantajau categoric pe români. Nu puteau folosi limba română nici măcar în școlile primare, la nici un nivel în administrație, în afara unei minime îngăduințe cutumiare, iar în multe profesii nu aveau practic acces (arhitectură, inginerie, adminstrație de stat, etc)

Reacția împotriva discriminării a cristalizat ideea unității și conștiinței comune a românilor din Transilvania, care au început să militeze deschis pentru drepturile lor comunitare. Identitatea românească, creionată de Școala Ardeleană în sec. XVIII, grație educației la care românii au avut acces ca urmare a trecerii la catolicism și creării Bisericii Greco-Catolice, a devenit acum instrument politic de apărare a drepturilor comunității românești. Liderii politici ardeleni nu se vedeau încă parte a Regatului României, cel de la sud și est de Carpați, deși ritmul modernizării la București atrăgea din ce în ce mai multe energii. Deocamdată, liderii politici transilvăneni erau legaliști.

Din acest motiv, au început să scrie memorii către Curtea de la Viena, instituție căreia îi recunoșteau legitimitatea. Cel mai important dintre acestea, „Memorandumul românilor din Transilvania și Ungaria către Majestatea Sa Imperială și Apostolică Francisc Iosif I - Împărat al Austriei”, a fost înaintat către Împărat în 1892, după mulți ani de muncă. Proiectul a eșuat.

Dar în ciuda eșecului, Memorandumul din 1892 este un exemplu remarcabil al modului în care o idee pătrunde conștiința colectivă, se dezvoltă, ia amploare, se schimbă și dă naștere schimbării. Națiunea s-a construit prin eforturi consolidate și prin eșecuri, nu numai prin momente de glorie. Schimbarea a împins istoria înainte.

Europa Liberă a discutat despre Memorandumul din 1892 și despre contextul transilvănean cu Dr. Ioan Bolovan, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și cu Dr. Valer Rus, managerul Muzeului Casa Mureșenilor din Brașov. Nu în ultimul rând, cu Indrei Rațiu, de la Turda, unul dintre urmașii liderului Memorandiștilor, avocatul Ioan Rațiu, fratele bunicului lui Ion Rațiu, politicianul țărănist revenit în România după Revoluția din 1989 și candidat la Președinția României în primele alegeri pluraliste după căderea comunismului.

Deceniile dinaintea Memorandumului au fost marcate de o degradare constantă a situației românilor din Transilvania. „În 1867, imperiul Austro-Ungar a fost nevoit să își schimbe formula de organizare prin pactul dualist. Împăratul ceda prerogativele de guvernare executive, împărțind imperiul în două părți”, explică Dr. Bolovan. Legea Naționalităților din 1868 nu oferea protecție popoarelor nemaghiar, iar statul ungar a ajuns să devină sinonim cu maghiaritatea. Limba maghiară a fost standardizată ca unealtă obligatorie în viața publică și în învățământ.

Românii erau o minoritate numeroasă, dar dezavantajată: deși formau 16,7% din populația Ungariei și erau numeric majoritari în arcul intracarpatic, românii orășeni erau foarte puțini. „Românii erau integrați în societatea multiculturală transilvăneană: mergeau la școală, erau obligați să învețe limba maghiară, ajunseseră să vorbească cele trei limbi ale patriei, adică pe lângă limba maternă, și maghiara oficială, dar și germana Vienei”, conform Dr. Rus.

Concentrați fiind la sate, românii erau mai puțin prosperi economic, mai puțin educați, și nu aveau o conștiință națională puternică. Biserica Ortodoxă și cea Unită erau singurele instituții naționale, și au fost printre factorii principali care au combătut politica de asimilare a românilor.

După transformarea Imperiului Habsburgic în Imperiu Austro-Ungar, românii ardeleni s-au trezit din majoritari în Transilvania autonomă în minoritari într-un corp mare electoral, cu foarte puțini reprezentanți în parlament. Românii transilvăneni doreau o majoritate reprezentativă într-un parlament al Transilvaniei, care ar fi reflectat corect situația demografică locală. Aceasta era viziunea politică promovată de politicienii români zi de zi.

În 1881, s-a format Partidul Național Român, ca unic reprezentant al tuturor românilor din Transilvania. Partidul era bazat pe întâietatea principiului de solidaritate, însă acesta era divizat între două facțiuni cu viziuni diferite asupra rolului comunității românești.

„Exista și această dezbatere în interiorul PNR cu privire la poziția comunității românești în relația cu comunitatea maghiară, conducătoarea politică, și cu cea germană. O parte din acești lideri politici solicitau neparticiparea la viața publică și administrativă a noului sistem politic, nedorind să-l recunoască. Exista facțiunea activistă, care propunea participarea activă la conducerea politică a țării, care presupunea recunoașterea noii situații. Această luptă între cele două tabere a dus, aproape, la scindarea partidului”, explică Dr. Rus.

„Contextul internațional era marcat de ascensiunea naționalismului constructiv”, menționează Dr. Bolovan, „care urmărea împlinirea pentru națiunile care nu aveau statul național sau care erau divizate între imperii. În țările democratice precum Anglia și Franța, ecoul acestor eforturi nu a rămas fără rezultat: în rândul intelectualilor, s-au exprimat mulți în favoarea drepturilor acestor națiuni din imperiile multinaționale, împotriva autocratismului imperiilor - în rândul opiniei publice din vestul Europei, exista un curent de simpatie și sprijin pentru aceste națiuni.”

Este aici de amintit valul uriaș de simpatie cu care Occidentul a întâmpinat lupta pentru Independență a Greciei sau, mai târziu, eforturile de unificare ale Italiei.

Partidul Național Român formulează Memorandumul

Memorandumul din 1892 vine „pe fondul mitului bunului Împărat ca protector al națiunilor construit în secolul precedent. Românii au încercat prin memorii adresate direct monarhului și audiențe să amelioreze soarta românilor”, conform Dr. Bolovan.

Ideea unui memoriu a fost prezentă în agenda Partidului Național Român de la început. „Odată cu apariția dualismului Austro-Ungar după 1867, românii au fost excluși de la conducerea publică a teritoriului pe care îl locuiau”, explică Dr. Rus. „De aceea, PNR și-a propus în platforma politică scrierea unui document de poziție care să devină bază de negociere cu autoritățile centrale ale imperiului.” În câțiva ani, protectul Memorandumului a fost pasat de la un membru PNR la altul, și s-au realizat mai multe variante diferite ale documentului.

La 3 iunie 1888, Dr. Ioan Rațiu i-a expus lui Mureșianu concepția sa privind conținutul Memorandumului: „să cuprindă toate gravamintele românilor …. Să fie în stil diplomatic cu vorbe frumoase, dar nu servile și să spună adevărul, să combată regimul, dar nu pe națiunea maghiară; ici colea unde nu va putea evita combaterea elementului maghiar să se restrângă atacul numai la aristocrație și privilegiați, căci aceștia sunt și au fost inamicii noștri neîmpăcați”.

Dr. Rus explică: „La sfârșitul deceniului al optulea, din ce în ce mai des în ședințele comitetului central al PNR revenea ideea documentului care să fie depus la curtea de la Viena. S-au solicitat din cadrul membrilor comitetului central propuneri de document - un asemenea document a fost redactat de Aurel Mureșianu și se află în arhiva noastră. Se pot vedea ștersăturile, ideile, revenirile asupra diferitelor poziții.”

Managerul Casei Mureșenilor și personalul său sunt extrem de primitori. Mergând pe covoarele groase și moi ale micului muzeu, trecând pe lângă arhivă, ajungem într-o încăpere pe peretele căreia se află poza cu dr. Aurel Mureșianu, avocatul apărător al memorandiștilor.

Casa Mureșenilor ține în arhivă manuscrisul original ciornei Memorandumului, un mic caiet pe care Aurel Mureșianu a făcut însemnările. Pe filele îmbătrânite se văd corecturile, adițiile, petele, filele lipite peste. Scrisul e mărunt și îngrijit. Întâlnirea cu un document original ca acesta nu face decât să amintească de umanitatea acestor figuri istorice. În mintea noastră, contemporană, au ajuns iluștri și abstracți, sau au fost uitați. Dar în acest carnețel se poate vedea pasiunea pentru proiectul național, implicarea individuală a dr.-ului Aurel Mureșianu, un fragment din munca sa.

Începutul variantei de Memorandum a Dr.-ului Aurel Mureșianu: "Majestatea Voastră! Prea grațioase Doamne! Este un drept netăgăduit al cetățenilor într-un stat constituțional, dreptul de a se adresa către Capul Statului ori de câte ori se simt asupriți sau nedreptățiți. Acest drept însă li se impune cetățenilor ca o datorie, atunci, când nu le mai rămâne altă cale, altă posibilitate de a face să fie ascultate dorințele și plângerile lor întemeiate."

Proiectul de Memorand al lui Mureșianu diferă ușor de cel pregătit de Iuliu Coroianu. Acesta este mai expresiv, pune accentul pe durerea și aspirațiile națiunii a cărei existență este amenințată. Mureșianu prezintă rezultatul oprimant al echivalării intereselor Ungariei exclusiv cu cele ale maghiarilor, nu și a celorlalte etnii, și se adresează pe un ton aproape acuzator Împăratului: „Și guvernul Majestății Voastre ce face?”

La 24-25 decembrie 1888, Partidul Național Român hotărăște folosirea textului lui Iuliu Coroianu, mai expozitiv și mai calm. Pașoptistul Gheorghe Barițiu demisionează de la conducerea Comitetului Executiv al PNR, iar interimatul e preluat de avocatul Ioan Rațiu, stră-unchiul politicianului țărănist din anii '90 . „Până la urmă, cel ce a fost și înaintat împăratului în 1892 a fost versiunea care a avut la bază textul lui Iuliu Coroianu. În forma definitivată, totuși, au contribuit toți liderii partidului la întrunirile dinainte de 1892 - Memorandumul este o operă colectivă”, afirmă Dr. Bolovan.

Extrem de relevant, în mai 1890, Iuliu Coroianu a dus manuscrisul la București, unde s-a întâlnit cu premierul Dimitrie Sturdza și cu Regele Carol I. În 1892, Rațiu și Coroianu au fost sfătuiți asupra momentului oportun - lipsa unei viziuni unitare și impedimente politice amânaseră Memorandumul timp de ani buni și au făcut ca direcția și scopul acestuia să se schimbe semnificativ. Aici a fost decisiv rolul conducerii lui Ioan Rațiu, care a împins Comitetul Național să redacteze documentul și să ia o decizie finală, după ani buni de amânări.

Dr. Bolovan scoate în evidență importanța presei pentru educarea identitară a românilor din Transilvania: „cei care știau carte, învățători, preoți, avocați, intelectuali, citeau și celorlalți, uneori chiar la sfârșitul slujbei de duminică. Prin intermediul presei, s-au difuzat aceste elemente culturale de afirmare identitară.”

După anul 1884, în Transilvania apar primele ziare-cotidian. Este momentul când Gazeta de Transilvania a început să publice de luni până vineri. „Din punct de vedere al comunicării publice, viața politică era efervescentă”, consideră Dr. Rus. „Pentru românii transilvăneni, lectura ziarelor precum Gazeta și Tribuna și informațiile lecturate în aceste ziare de către preoți și învățători făceau cunoscute aceste nume, aspirațiile și viziunile lor. Era o viziune progresistă și democratizantă: doreau o mai corectă reprezentare a comunității românești.” Și în Regat începuse din 1891 o campanie ziaristică puternică în favoarea românilor de peste Carpați.

„Zilnic, cineva citea la Brașov și la Sibiu din aceste tunuri de comunicare mediatice în care se spunea în continuu acest lucru: nu suntem corect reprezentați, suntem discriminați, nu ni se respectă drepturile în propria țară. Acesta este fondul psihologic și social în care Transilvania intră în Primul Război Mondial”, explică Dr. Rus, scoțând în evidență longevitatea întregului proces de conștientizare al identității naționale.

„În primăvara anului 1892, românii din Transilvania fac o ultimă tentativă să testeze poziția împăratului - nu s-a întâmplat nimic, monarhul a refuzat să primească delegația de peste 300 de români. Memorandumul era foarte bine documentat și argumentat, cu argumente demografice, politice, sociale, economice, culturale, în care românii își descriau situația în cadrul Ungariei dualiste și cereau ajutorul monarhului. Eșecul acestui memoriu adresat pentru ultima dată monarhului a arătat clar unor lideri români că nu puteau spera la nimic bun din partea Vienei și a bătrânului împărat”, explică Dr. Bolovan.

În Memorandum se afirma identitatea românească prin formulări devenite clasice de un secol, idei care fuseseră lansate de reprezentanții Școlii Ardelene: ideea vechimii, continuității și preponderenței numerice a românilor. „Elitele au ajutat masele de români să înțeleagă aceste lucruri", explică Dr. Bolovan. Pentru români, această continuitate, latinitate și majoritate demografică au fost elementele care s-au difuzat de la elite la mase, i-au autodefinit, individualizându-i în contextul monarhiei habsburgice și apoi austro-ungare.

Memorandumul susținea că drepturile românilor au fost încălcate sistematic de uniunea cu Ungaria din 1848 (pasageră) și pierderea autonomiei din 1867, astfel încât au ajuns străini în propria țară. Hegemonia maghiară este scoasă în evidență prin „Legea electorală, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea de presă şi legile agrare.”

Prin această adresă, românii reprezentați de PNR cereau federalizarea imperiului - autonomie națională, dar nu a Transilvaniei. Respectul și supunerea față de Împărat nu dispar în niciun punct al documentului.

Cei 237 de delegați români s-au prezentat la Viena, la vechea primărie și apoi la palatul imperial. Scrisorile din preajma evenimentelor au fost publicate în presa din Transilvania.

La solicitarea guvernului maghiar, Împăratul a refuzat să primească Memorandumul. Acesta a fost trimis, încă sigilat, la Ministerul de Interne al Ungariei, care l-au trimis mai departe înapoi la semnatari. „Din păcate”, spune Dr. Rus, „acest document nu a fost primit oficial la Cancelaria Imperială de la Viena. A fost trimis înapoi cu poșta la Guvernul de la Budapesta, de unde a fost trimis la Ioan Rațiu, la Turda.”

Primele consecințe au venit imediat după depunerea Memorandumului: casa lui Iuliu Coroianu a fost atacată, la fel și cea a lui Ioan Rațiu.

La 13 mai 1893, s-a depus denunțul penal împotriva Comitetului Național. Conform Dr. Rus, în acel moment „a început un proces politic ostil, agresiv față de liderii politici români, ei fiind acuzați de subminarea noului stat de drept.” Guvernul de la Budapesta adoptă tactica de minimalizare a întregii acțiuni, prin atribuirea ei unor indivizi particulari. Inițial a fost acuzat Eugen Brote, ca proprietar al tipografiei la care a fost tipărit Memorandumul. Comitetul Național a luat însă asupra sa responsabilitatea, ca reprezentant al întregii națiuni române. Până la urmă au fost dați în judecată 23 de membri ai Comitetului Central al PNR și 5 particulari.

„Procesul s-a desfășurat la Cluj, în Sala Reduta care există și astăzi, iar printre apărători s-a numărat și Aurel Mureșianu, care s-a făcut remarcat pentru poziția extrem de intransigentă. Acesta cerea dreptul românilor de a se apăra în limba maternă: «Nu vreau grație, ci vreau să exercit un drept!». Judecătorii și procurorii cereau ca procesul să se desfășoare în limba maghiară, limba oficială, astfel încălcând un drept cutumiar practicat în sec XIX în Transilvania”, conform Dr. Rus.

Ioan Rațiu a cerut și el dreptul de a se apăra în română, chiar dacă vorbea bine maghiara. Vorbind în numele tuturor acuzaților, acesta declară „Sunteți stăpâni pe persoanele noastre fizice, vă scapă însă conștiința noastră care este conștiința națională a poporului român! … E tribunalul lumii civilizate, care vă va osândi odată mai mult și mai aspru decât v-a osândit până acum!”

Procesul a luat sfârșit la 25 mai 1894 - 15 dintre acuzați au fost găsiți vinovați, obligând Gazeta de Transilvania să publice sentința. Recursul de nulitate a fost respins, iar în iulie 1894 condamnații au fost duși la închisoare la Budapesta. Peste un an și jumătate, aceștia au fost grațiați de Împărat la 14 septembrie 1895, deși primiseră pedepse mult mai mari. Faptul s-a datorat intervenției de la București spre Viena a lui Carol I.

Autoritățile române priviseră de altfel cu mare atenție desfășurarea întregului episod, de care cum am amintit regele și prim-miniștrii nu erau străini. Anterior, București-ul a căutat să-și folosescă legăturile privilegiate cu Tripla Alianță (Austria și Germania) pentru a forța guvernul ungar să-și reformeze politica naționalităților. Este momentul în care proiectul național devine oportunitate politică. Partidele din Regat au acordat sprijin financiar bisericilor și școlilor, dar le acordă și guvernele succesive și inclusiv Banca Națională.

Dar când replica Vienei, apoi a Budapestei duce la arestarea memorandiștilor, procesul și sentința de la Cluj au stârnit o furtună nu numai în presa românească de peste Carpați, dar și în cea europeană. Opinia publică se solidariza cu victimele - românii ardeleni. Ochii multora s-au îndreptat fără greșeală spre românii transilvăneni.

În urma eșecului Memorandumului, și odată cu el peste un deceniu de conferințe, documente și hotărâri PNR, cauza românilor din Transilvania a obosit, pe plan politic intern. Visul autonomiei a fost abandonat, iar în 1905, mișcarea pasivistă s-a încheiat. Iluzia românilor că pot apela la un Împărat bun și drept s-a disipat și el, conform Dr. Bolovan: „Mișcarea Memorandistă, chiar dacă nu a dus la o ameliorare concretă, imediată a statutului lor, a arătat liderilor că s-a terminat cu petiționalismul la Viena. Din punct de vedere al strategiei mișcării naționale românești, a fost ultimul act.” Urmează acțiunea.

În Transilvania, „era vorba de cine are dreptate, nu cine a fost primul. Populația a preluat discursul. Preoții și învățătorii erau membrii ASTRA, era o comunitate de idei care circulau. Toată lumea știa despre ce este vorba. A început o mișcare subversivă. Elevii de la Liceul Românesc nr. 1 din Brașov își țineau mici tricoloare pe interiorul cozorocului, le scoteau când nu erau reprezentanții autorității de față. Se cânta Deșteaptă-te, Române”, spune Dr. Rus despre spiritul timpului.

În România, oamenii au devenit conștienți de soarta fraților de după Carpați. „Oamenii din Vechiul Regat au devenit mai sensibili la problemele românilor din Transilvania și au conștientizat cât de vulnerabili sunt aceștia în fața presiunii spre maghiarizare”, explică Dr. Bolovan. Au contat și cele câteva decenii în care elevilor din Regat li se spunea la școală că Transilvania e locuită de români și că e posibil ca și acele teritorii să facă parte din statul român. Dar evenimentele din 1892-1894 au promocat emoție:„Memorandumul a generat un val de simpatie și sprijin care a crescut până la Primul Război Mondial. Nu ar trebui să ne mire decizia din vara anului 1916 de a intra în război pentru eliberarea Transilvaniei: exista o presiune populară crescândă ca autoritățile de la București să se implice în soarta românilor de peste Carpați.”

Memorandumul a atras și atenția intelectualilor din întreg continentul. „Un lucru este sigur: nu există publicitate negativă, doar publicitate”, spune Dr. Rus. „Cauza românilor ardeleni a devenit subiect de presă european. Luni la rând, presa europeană a vremii, alimentată de comunitatea statală românească a sprijinit această mișcare memorandistă și a adus pe masa ministerelor de externe din Europa cauza acestei minorități privată de exercitarea drepturilor politice."

Mulți dintre cei care au contribuit la cauza națională din Transilvania au fost oameni de cultură, cu studii în străinătate și distincții importante, iar mulți au învățat valoarea educației acasă. Astfel, vocația proiectului național s-a transmis în familii precum Mureșianu sau Rațiu de-a lungul multor generații.

Iacob Mureșianu, primul din familie care s-a stabilit la Brașov, era convins că singura soluție pentru formarea conștiinței naționale este culturalizarea maselor. Altfel spus, educație. În ciuda amenințării cenzurii maghiate, a înființat în 1838 Gazeta de Transilvania.

Aurel Mureșianu, fiul său, a luptat pentru unificarea societăților românești, publicând articole extrem de populare. Acesta s-a format ca jurist la Viena. În 1884, a transformat Gazeta într-un ziar cotidian. Aurel Mureșianu făcea apel la toți românii să fie solidari și să participe la viața politică.

Iacob Mureșianu junior, fiul lui Aurel, a avut o contribuție importantă către întemeierea unei școli românești de muzică. Fiul acestuia, Iuliu, s-a format apoi și el ca muzician în străinătate.

Familia Rațiu a lăsat o moștenire de neșters asupra României. Originari din Turda, oraș marcat de aura antichizată de vechi castru roman, aceștia sunt o familie nobilă recunoscută de secole. În familie s-au remarcat mulți membri, explică Indrei Rațiu, fiul mai mic al politicianului țărănist, Ion Rațiu. „Dr. Ioan Rațiu și familia sa aveau o viziune amplă pentru români. Asociația femeilor a fost condusă de Eugenia Rațiu, un simbol revoluționar al egalității femeilor și asta înaintea mișcării sufragetelor din Anglia. Baziliu Rațiu a construit școli și biserici. Ioan Rațiu a fost inspirat de discursurile și activitățile lui Baziliu, totul a devenit o misiune cumulativă.”

„Dr. Ioan Rațiu și tatăl meu Ion, zis Iancu, Rațiu aveau elemente în comun - faptul că mișcarea memorandistă a fost o mare inspirație pentru generația nouă”, povestește cu drag Indrei Rațiu. „În copilărie, tatăl meu ne-a vorbit despre semnificația modului în care românii și-au câștigat identitatea și au început să construiască această viziune timp de câteva secole. Pe covorul din sufrageria de la Londra, ni se povesteau aceste lucruri.”

Liderul memorandiștilor, dr. Ioan Rațiu, era frate cu bunicul lui Ion Rațiu. Tatăl lui Ion Rațiu, deci nepotul de unchi al memorandistului, Augustin Rațiu a fost cel mai tânăr delegat în Sala Unirii de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. În perioada interbelică, a ajuns primar în orașul său, Turda. Era un bun organizator, între altele, el a inaugurat salina, dar și o școală de meserii.

A fost arestat în timpul ocupației sovietice, dar nu și-a executat pedeapsa în totalitate pentru că o lovitură prea puternică la cap l-a făcut inapt de muncă forțată. Fiului exilat la Londra (Ion Rațiu terminase Economia la Cambridge și lucra la Ambasada României de la Londra la finele celui de-al doilea război mondial), a izbutit să îi povestească peste ani întreg calvarul. Duba Miliției îl azvârlise în centrul Turdăi alături de un veteran de război și el, inapt de muncă, din cauza unui picior lipsă. A fost îngrijit de fiul rămas în țară, medic, o perioadă îndelungată până când a reînceput să vorbească și, treptat, și-a reluat activitatea. Locuiau cu toții, familia extinsă a celui mai tânăr delegat la Alba-Iulia, în subsolul casei lor de odinioară.

Este de domeniul evidenței că acțiunile Memorandiștilor au contribuit la construirea conștiinței naționale în Transilvania, chiar dacă nu au reușit să schimbe politic sau economic statutul românilor sub monarhia dualistă. Viziunea lor a dus la potențarea proiectului național și în Regat, unde oamenii de rând și oficialii deopotrivă au început să își imagineze locul Transilvaniei într-o Românie Mare. Punctual, memorandiștii au eșuat: nu au reușit să amelioreze condiția românilor transilvăneni. Au contribuit însă la spiritul care le-a dat transilvănenilor drepturi în cadrul noului stat român după 1918.

La nivel internațional, Memorandumul a atras atenția politicienilor europeni liberali care susțineau statul național și drepturile omului. Transilvania - anterior un teritoriu tampon, așezat strategic între Imperiile Austro-Ungar, Otoman și Țarist, s-a însuflețit prin cunoașterea cauzei oamenilor de acolo. Transilvania a devenit terenul perfect nu pentru confruntări militare, ci morale și diplomatice.

Atât Dr. Valer Rus, cât și Dr. Ioan Bolovan menționează că astăzi, impactul Memorandumului e caduc. Cauza națională a românilor din Transilvania a fost realizată prin Marea Unire. Evenimentul rămâne un punct de interes numai pentru istorici. Memorandiștii au ajuns să fie nume de străzi sau monumente, fără ca lumea să mai știe cine au fost cu adevărat acei oameni.

Ceea ce ar putea interesa însă astăzi, în cel mai înalt grad, este felul în care marginalizați politic au reușit cu răbdare, hotărâre și asumându-și riscuri, să ducă la bun sfârșit un proiect atât de ambițios încât părea neverosimil.

Sursa: https://romania.europalibera.org/.../%C8.../31243530.html...