Mihai Petian s‑a născut la 20 ianuarie 1963, în satul Băsești. A absolvit Institutul Teologic Universitar din Sibiu în anul 1988, apoi a urmat cursuri de doctorat la Sibiu, Ierusalim și Regensburg, susținând teza de doctorat cu titlul „Ep. I Corinteni – traducere, introducere și comentarii” în 2009, la pr. prof. dr. Vasile Mihoc. A fost preot în localitatea Hașag, jud. Sibiu, de unde sunt originari Aron Cotruș și Nifon Bălășescu, apoi la parohia Sf. Ilie II din Sibiu, având actualmente biserica în construcție. Este autorul cărții 7 zile, 7 convorbiri, din 1994 până azi fiind moderator la posturi TV locale din Sibiu. (R. P.)
Puteţi să ne spuneţi câteva cuvinte despre sfinţia voastră? Cum aţi ales să vă faceţi preot?
Aș putea spune că două părţi din viaţă le‑am trăit în veacul trecut. Cu toate că din 1994 moderez emisiuni TV, nu mi s‑a pus o asemenea întrebare. Sunt nevoit să fac o anamneză personală, poate puţin duhovnicească. Sunt (coconul) născut ca o amfibiuţă din apă, din pântecele mamei, Maria (care m‑a ținut la sân până la doi ani) și tatăl, Ionel. Născut din apă şi Duh în Biserica Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril din Băseşti, Ţara Codrului, județul Maramureș. Educația în cei șapte ani de acasă a avut la bază metrologia bunului‑simț. Cu toate acestea, eram un copil rău şi îndărătnic. Pe când aveam 5 ani, tata spunea: „Trebuie să duci lemne în casă”. I‑am răspuns: „Doar un braţ”. Doar atât am dus, un singur braţ de lemne. Un uncheş îi spunea tatălui: „Cu copilul ăsta o să ai de furcă…”.
Un bunic, Gligor (născut în 1894, făcuse Primul Război Mondial, cu prizonierat la Palermo cinci ani), când eram în clasa I, pe lângă faptul că mi‑a povestit istoria Primului Război Mondial, pe care a trăit‑o din plin, mi‑a pus Noul Testament (vechi şi zdrenţuit) în mână ca să‑i citesc din el. Bunicul, fiind bătrân, nu vedea foarte bine, dar ştia pe de rost texte, pagina sau locul unde se găseşte un text sau altul. Îmi spunea: „Citeşte de aici”, „citeşte de aici”. Nu înţelegeam nimic. De la un timp mi‑a plăcut ceea ce făceam în compania moșului. De la el am deprins harisma care a născut creştinismul: citirea şi interpretarea în Duh a Scripturilor (Luca 24, 27). Atunci s‑a născut în mine bucuria de a fi creştin. De la el am învăţat cea mai mare taină a creştinismului: Iertarea (Luca 23, 34). Chipul lui deschis, precum cerul din diminețile de mai din Ţara Codrului, absorbea parcă toată răutatea din mine. Lui i‑am încredinţat ca unui sacerdot bruma de răutate, de păcate ale copilăriei mele nepereche; el le‑a pus precum punea mama cânepa la topit şi la albit, ca într‑o baie de iertare, poate de rugăciune şi lacrimi.
Acum îmi aduceam mai bine aminte de rugăciunile pe care le‑am învăţat de la mama sau de la tata, de sfaturile lor de a fi cuminte, sfaturi primite prin diferite povestiri, snoave, fabule, ghicitori sau proverbe (mielul blând este primit la sân, cel zburdalnic nu), îmi aduceam aminte şi cum să mă închin. Într‑o noapte de Înviere, m‑am dus la miezul nopţii la sfânta biserică, simţeam o dorinţă de a fi sau mai bine zis de a rămâne în biserică, o dorință ca o străfulgerare de a mă face sfânt. Eram doar în clasa I. Astăzi spun că am o singură tristeţe pe lume, aceea că încă nu sunt sfânt, cum spunea Léon Bloy.
Puţin mai târziu, cam prin clasa a II ‑a, mi‑au rămas întipărite chipul și cuvintele de mângâiere ale părintelui Vasile, după o slujbă de înmormântare. Atunci mi‑a venit primul gând de a deveni preot, gând mărturisit abia mai târziu „de frica iudeilor” (Ioan 20, 19). M‑am gândit: Trebuie să‑L urmez pe Dumnezeu în pas de om, El este viitorul meu. Totuşi eram tânăr, aveam mereu întrebări: Îl provocam pe Bunul Dumnezeu cu întrebări pe care nu trebuia să I le pun: Doamne, cum am venit pe lume, m‑ai trimis fără să mă întrebi dacă doresc să vin! Unde e libertatea? De ce nu m‑ai pus pe mine să aleg: țara, satul, părinţii, culoarea ochilor, a părului şi toate aceste chestiuni legate de om? De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare îmi simt sufletul năpădit de ruşine.
Mai târziu, cam prin anii de liceu, citeam în Sfânta Evanghelie după Luca: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer” (Luca 10, 18). Am rămas cu întrebarea: Doamne, dacă a căzut din cer de ce nu l‑ai pus într‑un loc izolat, închis, legat, știu eu cum? Să nu mai ispitească oamenii. Am călătorit cu această întrebare până în Facultatea de Teologie, când am citit în Filocalia pe Sfântul Simeon Metafrastul și am aflat răspunsul: Dumnezeu l‑a lăsat liber pe cel rău pentru încercarea voinței omului, ca prin iubire și răbdare dreptul să fie pricină de mai mare slavă, iar cel rău să se facă de râs (Cuvântul 34). Eu mi‑am spus atunci: Ce ar fi să‑l facem să intre în faliment? Cu Dumnezeu nu suntem niciodată în fundătură. Chiar și drumul spre cimitir devine o alee care duce din amurgul serii spre zorii dimineții (îl citez aici pe Victor Hugo).
Cum ați ajuns la Sibiu?
În Ardeal, facultate de Teologie era doar la Sibiu. Astfel că după terminarea liceului la Baia Mare, ținta devenise Sibiul. Am făcut o simulare de examen la Seminarul de la Cluj prin ’81, apoi am fost luat în armată până prin martie ’83. Din ’77 până în ’87 țineam legătura cu mânăstirea: mergeam la Sinaia și la Cernica, unde primeam câte o cameră cu fereastra spre eternitate. Dacă ar fi să adun lunile de viețuire în mânăstire, cred că s‑ar aduna circa doi ani. Așa m‑am pregătit pentru facultate, la Mânăstirea Sinaia, cu protosinghelul Irineu Pop (actualmente ÎPS Irineu Pop). În 1983, în vară, mă înscriu pentru examenul de admitere la Teologie, la Sibiu. După două săptămâni mă prezint la examen. Ca să vezi ciudățenie, eu nu eram înscris. Departamentul Cultelor nu‑mi aprobase dosarul. Am pierdut un an. Ce mai conta atunci un an de întuneric la 20 de ani lumină? Întors acasă, trebuia să mă angajez. Dacă nu erai angajat, erai trimis la mină, la Petroșani „(Țării cât mai mult cărbune”).
După încercarea de a intra la Teologie, greu mai puteai să te angajezi în sectorul socialist. Am încercat suplinitor la o Școală Generală. Răspunsul: Nu. Până la urmă am fost primit tehnician veterinar la Avicola Baia Mare, unde fiul nașului de botez era șef de fermă. Sibiul rămăsese reduta necucerită din prima. Ca să mi se piardă urma, m‑am transferat la Eparhia Bucureștilor. M‑am depărtat de casă. În 1984, am dat din nou la Teologie. De Sfântul Pantelimon primesc răspunsul pozitiv scris, în plic, de la facultate. Era ziua de naștere a tatălui, împlinise 50 de ani. Frumos cadou! După două zile primesc o citație de la Forțele de muncă din Baia Mare, pentru înrolare în detașamentele de muncă la mina Petroșani. Nu știau că intrasem la Teologie. Am întârziat să mă prezint. După două zile, totuși mă prezint să văd despre ce este vorba. Merg la Centrul de recrutare a forțelor de muncă, fiindcă, deși eram angajat, figuram ca și cum nu aș fi fost. Sunt luat la rost foarte dur pentru întârziere. „Tovarășu’ Petian, de ce ați întârziat? Iată, tovarășu’ cutare te aștepta de ieri”. „Domnilor…”, le‑am răspuns. „Noi nu suntem domni”, îmi răspund ei. „Aici nu pot să vă contrazic”, le‑am zis eu. „Dar am primit două citații. Una de la dumneavoastră și una…”. Până să‑i fac să înțeleagă situația, erau gata să mă ia la bătaie. „Am un răspuns pozitiv de la Facultatea de Teologie din Sibiu. Așa că sunt pus într‑o situație complexă de a alege”. Mirați, m‑au întrebat din nou: „Cum, ai intrat la Teologie?”. „Da”. Atunci au schimbat foaia: „Beți o cafea, un whisky, un coniac?”. M‑au luat de după braț ca pe un frate, m‑au dus în camera de protocol. Mi‑au spus: „Îl cunoaștem pe decanul (rectorul) facultății, pe profesorul cutare…”. Altul spunea: „Am o fată de măritat, diseară vii la mine”. Și‑mi strecoară o carte de vizită în buzunarul de la costum. Apoi am socializat într‑o atmosferă mai destinsă.
Așa am ajuns la Sibiu, în toamna anului 1984. Doi ani am fost foarte sărac. Ce se întâmplase? S‑a aflat că am intrat la Teologie fără avizul organelor de partid de la Baia Mare. Tata avea o funcție de conducere. I s‑a întocmit un dosar. Am fost controlați timp de o săptămână de un maior de Securitate, plus Miliția din sat, controlați prin casă, prin perne, prin horn, prin podul casei, prin anexe, prin grădină. Era în Postul Sfintei Marii. Culmea era că noua recoltă nu se adunase. Hambarele erau cam goale, ceea ce a crescut starea de nervozitate a organelor de control. Tata nu a dorit să‑și dea demisia. Avea trei copii de întreținut la școală: doi la liceu în Baia Mare și unul la Sibiu. Amenințat cu pistolul într‑o cameră de Miliție din Baia Mare, își semnează demisia scrisă de ei. Doi ani nu l‑a angajat nici o întreprindere. Situație greu de gestionat. Ideea lor era să renunț la Teologie pe motive financiare. Însă m‑a ajutat bursa dată de Eparhia Bucureștilor și faptul că în vacanțe am muncit în mânăstire, alături de părinți și frați, „cu ziua”. În sfârșit, după doi ani tata a fost angajat în post de pază. A intrat un salariu în familie.
În vacanța anului trei spre patru, căsătorindu‑mă cu Michaela din Sibiu (secretară și dactilografă de cabinet a Mitropolitului Antonie), am apelat la bunăvoința respectivului ierarh pentru un transfer de la București la Sibiu. Ceea ce s‑a și întâmplat. Așa m‑am apropiat de Maramureș la jumătatea distanței.
Puteți să ne spuneți câteva cuvinte despre parohia sfinției voastre?
Cu ajutorul lui Dumnezeu, cu 30 de ani în urmă am ales să fac misiune în parohia rurală, în satul Hașag, județul Sibiu. După care am ales a fi preot de spital (Spitalul de Psihiatrie din Sibiu), iar cu 15 ani în urmă am fost numit preot prin concurs la Parohia Sfântul Ilie II din Sibiu.
Cum de ați plecat de la Spital?
Munca cu bolnavii psihic nu este ușoară. Trebuie să ai o așezare spirituală, o experiență și totodată o pregătire.
Cum ați ajuns să construiți o biserică?
Eu am absolvit Liceul de construcții. Din ’87 până azi am fost tot în reparații sau construcții. La început am construit un altar de vară pentru sfințirea locului. Apoi peste altar am croit o bisericuță din lemn frumos împodobită și dotată cu toate obiectele de cult, plus o clopotniță. Când să pornim slujbele, hop că deranjează clopotele. Am apelat la Garda de Mediu, am primit în acest sens avizele, după trei ani. Mai târziu, un ștab comunist vine într‑o dimineață, spunându‑mi: „Părinte, copilul meu vine de la distracție la două sau trei noaptea, dumneata îl deranjezi duminica la nouă dimineața cu clopotele. Aș dori să nu le mai aud”. I‑am răspuns: „Te rog să‑mi spui pentru ce să mă rog: să le auzi sau să nu le mai auzi? Ca să știu pentru ce să mă rog”.
La consultarea populației au semnat peste 600 de persoane pentru construirea bisericii. După trei ani de război și pace am reușit să obținem autorizația de construire a locașului de zid. În această perioadă am avut multe lupte cu leii din Babilon. Un grup voia biserică, dar în spatele blocurilor, ca pe vremea imperiilor turc sau austro‑ungar, când românii nu puteau construi biserici în locuri alese (altar – loc înalt), dorite de cei ce erau majoritari sau să construiască biserici mari. Trecând peste toate provocările, pot spune că acum suntem cu construcția la turlele din față.
Care sunt cele mai mari provocări pentru un preot în zilele noastre?
Negreșit, ateismul. De aceea, Iisus pune cumplita întrebare: „Când va veni Fiul Omului oare va mai găsi credință pe pământ?” (Luca 18,
. Ateismul are impresia falsă că eliberează pe om, dar apare pe cerul sufletului ateului un nor de întuneric mult mai mare, încât îți pui întrebarea: Cine mă va elibera de mine însumi, cine mă va scoate din prăpastia în care am căzut? În ateism sunt liber, dar rămân singur. Nu mai este nimeni, nu mai este nimic. Credința înseamnă taina dialogului și a comuniunii, care îți dau siguranța că nu ești singur pe lume. Realitatea este ceea ce rezultă din cel mai substanțial strigăt din istoria omului: „Pomenește‑mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta” (Luca 23, 42). Împărăția ascunsă în inimile noastre este Hristos.
Din ateism vin celelalte provocări, pe care le știm, le vedem și le dezbatem. Unele vin în valuri ciclice. Abia s‑a închis un subiect, că vine altul. Sunt bune și aceste provocări, fiindcă ne țin în trezvie. Arhimede căuta un punct de sprijin, care pentru mine a fost și rămâne credința în Dumnezeu, cu toate provocările acesteia.
Ce sfat credeți că ar fi cel mai important pentru un credincios?
Sfaturile pot fi multe, pe domenii de activitate, pe vârstă, pe gen, în funcție de credința pe care o are fiecare. Odată am făcut o oră de Dirigenție la o școală generală, după anii ’90, iar la sfârșitul orei i‑am întrebat pe copii ce ar dori să devină, ce meserie și‑au ales. Răspunsurile au fost mulțumitoare. Întrebarea mea finală a fost: „Care dintre voi v‑ați propus să deveniți sfinți?”. Desigur că întrebarea a fost provocatoare. Ea rămâne deschisă pentru fiecare dintre noi, cel puțin la nivel de propunere: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).
A consemnat
Raluca PRELIPCEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu