Din ultimele patru luni din viaţa lui George Pop de Băseşti... (Mărturisirile avocatului Alexandru Kiș, cel care l-a însoțit în capitala Marii Uniri pe George Pop de Băseşti)

 

"Era în luna Noiembrie 1918, luna fatală a Împărăţiei Austro Ungare. Prăbuşirea ei era în plin curs. Armata ei fu distrusă şi potopul de ostaşi, cari o formase, se scurgea dinspre fronturi spre vetrele familiale… Urgia acestor oameni, deveniţi bestii în urma suferinţelor de patru ani, s-a îndreptat în primele zile în contra domnilor, pe cari îi învinuiau de război…

A fost un exemplu istoric clasic al statelor întemeiate numai pe armate, cari se desfiinţează odată cu armatele lor – dar totodată a fost şi un exemplu istoric clasic că la baza statelor şi peste tot a societăţii omeneşti operează puteri mai adânci ca armatele, între cari locul de frunte îl ţin naţiunile.

Problema formării statelor naţionale în locul Împărăţiei prăbuşite era deci deschisă după o domnie turco-germano-rusă de veacuri.

Fiecare român ardelean avea datoria a depune munca sa pentru formarea statului naţiunei române.

Eram în Odeşti în primele zile ale lui Noiembrie. Venisem în concediu ca locotenent de la frontul austro-român, concediu dobândit în urma unei telegrame a mamei mele că e bolnavă. Deja în cursul călătoriei spre Odeşti am întâlnit valurile revoluţiei. Sosind acasă, prima mea datorie a fost a potoli în Odeşti şi în comunele vecine spiritele şi a le organiza în consilii şi garde naţionale pentru marele ideal, ceea ce am şi izbutit, precum s-a şi izbutit peste tot Ardealul spre nepieritoarea mărire a neamului român, care din primele zile ale revoluţiei a apucat drumul înspre unirea tuturor românilor.

În cursul lunii am vizitat de mai multe ori în Băseşti pe marele veteran al cauzei naţionale române, George Pop de Băseşti, prezident al Partidului Naţional Român, căruia în această epocă istorică îi revenea rolul de căpetenie. În ciuda vârstei sale octogenare urmărea cu o atenţie şi însufleţire tinerească cursul evenimentelor şi aştepta cu nerăbdare momentul intrării sale în acţiune. Se impunea tot mai imperios ideea unei adunări naţionale pentru deciderea unirii cu Regatul de peste Carpaţi. Bineînţeles, adunarea trebuia să fie pregătită de elemente mai tinere ale partidului. De aceea aştepta nerăbdător ştirile. Acestea însă din motive necunoscute nu soseau precis. În sfârşit, s-a aflat din publicaţiile partidului despre faptul că adunarea naţională este fixată la 1 Decembrie 1918 în Alba Iulia, cetatea unde Mihai Viteazul cu 319 ani înainte înfăptuise pentru prima dată unirea tuturor românilor. Care cetate ar fi fost sortită mai mult pentru înfăptuirea unirii pe vecie? De aceea toată suflarea românească a primit cu însufleţire ştirea şi se pregăteau.

În una din ultimele zile ale lui Noiembrie primesc invitarea lui George Pop de Băseşti să-l însoţesc la Alba-Iulia. Nu m-am gândit nici o clipă, ci am plecat cu toate că numai cu câteva zile înainte suferisem o gripă grozavă şi o înmormântasem pe mama mea, care după o boală de mai multe săptămâni murise tocmai în zilele în care naţiunea îşi făurea viitorul. Călătoria ni-a fost lipsită de comoditate, dar fiind că trenurile nu erau încălzite, ferestrele erau sparte şi o îmbulzeală îngrozitoare paraliza orice mişcare. Cu toate acestea am călătorit fără accident până la gara Răsboieni. Aici s-a petrecut cazul trist că o gardă ungurească, din motiv mie necunoscut, a tras asupra trenului, în care călătoream şi a stins viaţa tânărului moţ, Ion Arion.

În ajunul adunării naţionale seara, am sosit la Alba Iulia. Acolo am găsit un serviciu de încartiruire destul de slab organizat. După mai multă răbdare am izbutit să ajungem de la stație în oraș. Acolo nu erau odăi disponibile în hotelul Dacia, unde am descălecat. În schimb o lume grozavă de oameni. După o așteptare de ore întregi și după intervenții mai multe am primit în sfârșit o mică odaie cu un pat și o canapea, neîncălzită. Dar ce jertfă ar fi putut fi mare, când e vorba de România Mare?

Organizatorii adunării naționale nu s-au prea îmbulzit în aceea seară în jurul Prezidentului adunării, sosit fără invitarea lor specială. Poate însă că nu au fost puși în cunoștință despre sosirea lui, sau că erau prea ocupați cu pregătirea programei zilei următoare. Ajunge că după impresiile mele, precum și după cele ale Prezidentului, comunicate mie confidențial, n-a fost așteptat.

Sfătuirile organizatorilor, după informațiile mele au urmat toată noaptea, noi însă ne-am culcat, având nevoie de repaos și de puteri noi pentru ziua de mâine. Drept tovarăș de noapte s-a atașat către noi și dl. Francisc Hossu Longhin advocat în Deva, ginerele Prezidentului, care încă atunci sosise din direcția opusă.

În dimineața de 1 Decembrie, îndată ce ne-am îmbrăcat a intrat în odaie dl. Iuliu Maniu care a îmbrățișat și sărutat pe George Pop de Băsești, într-un glas ușurat a declarat acestuia că Dumnezeu l-a adus, să-i scape de scandal! Pe urmă ne-a salutat și pe noi ceilalți doi și după ce s-a înțeles cu George Pop de Băsești asupra celor de făcut, a plecat.

Vorbele lui Iuliu Maniu pe mine m-au atins cu atât mai adânc, fiindcă nu știam de ce e vorba. De aceea, îndată după plecarea lui, m-am adresat cu o întrebare către Prezident asupra numitului scandal, la ceea ce Prezidentul nu mi-a răspuns atunci numai cu un gest de mână. Ulterior, călătorind spre casă, mi-a amintit scurt despre o rivalitate oarecare între unii organizatori ai adunării naționale pe chestia prezidenției, exprimându-și totodată și părerea că poate pentru acest motiv n-a fost așteptat.

Oricum ar fi fost însă premisele, ajunge că sosirea lui George Pop de Băsești la Alba-Iulia a tăiat orice rivalitate la prezidenția adunării naționale, recunoscându-i toată lumea chemarea sa la acest post atât ca prezident al partidului național român, cât și ca cel mai neobosit și cel mai în vârstă apostol al cauzei naționale române de dincoace de Carpați.

Această grea chestie fiind înlăturată, adunarea națională sub prezidenția lui George Pop de Băsești și-a putut urma liniștită lucrarea sa programată și a putut decreta unirea politică pentru vecie a tuturor românilor de dincoace de Carpați cu cei de dincolo după o viață separată de mai bine de o mie și jumătate de ani.

Felul cum adunarea națională a decurs, este al istoricilor, prin urmare n-are nevoie de descrierea mea, care nici nu ar putea fi exactă, dar fiindcă am jucat numai un rol de privitor. Din parte-mi iară numai două incidente personale țin să desvăluiesc, pe cari asemenea Prezidentul adunării mi le-a comunicat și anume că Ștefan Cicio Pop a fost acel care cu comoditatea sa a provocat întârzierea cu câteva ore a deschiderii adunării naționale și că tot acest domn a fost acel care fără să fi cerut și obținut de la Prezidentul George Pop de Băsești, a ținut o cuvântare de deschidere, stârnind indignarea Prezidentului și a celorlalți inițiați.

Durere, zace în firea românului sau peste tot a omului de a nu-și uita de micile sale ambițiuni nici când e vorba de acțiuni istorice. Încolo însă adunarea națională a fost atât de măreață încât aceste incidente neștiute de lumea mare dispar ca picături în ocean.

A doua zi a avut loc sub prezidenția lui George Pop de Băsești întrunirea Marelui Sfat Național, care a ales Consiliul Dirigent, guvernul națiunei române de dincoace de Carpați. Dânsul a fost acel care în numele națiunii i-a luat jurământul și i-a predat puterea executivă, încheindu-și istoricul rol cu acele cuvinte evanghelice: „și acum liberează Doamne pe robul Tău că văzură ochii mei mântuirea”!

Cine ar fi crezut în aceea clipă că prorocirea se va îndeplini așa curând?

De la Alba-Iulia, n-am plecat direct la Băsești, ci mai întâi la Deva la fiica sa și la ginerele său, unde am petrecut două zile neuitate în delirul general ce a urmat după marea unire. Cine n-a petrecut acele zile, acela nu este în stare să-și imagine simțămintele lumii românești de atunci. Generația noastră a simțit în aceea epocă bucuria celor 50 de generații ce s-au perindat în cursul robiei naționale de 1 ½ mie de ani, care s-a început cu retragerea legiunilor romane din Dacia.

Din Deva ne-am întors la Băsești prin Teiuș - Cluj. Călătoria înapoi însă asemenea n-a fost fără incidente. Sosind la Teiuș după amiază, am aflat că proximul tren către Cluj va pleca numai în ziua următoare la ora 10. Aveam deci de așteptat cca. 20 de ore. Era un ger aspru, stația ticsită de lume, așa că nici în restaurant n-am găsit vreo masă cu scaune, unde să ne așezăm. Atunci am făcut propunerea să mergem în comună în cartir. Fieertatul însă s-a opus, în schimb însă a dorit o cafea sau un ceai cald. Neservindu-se în restaurant nimic, am plecat în comună la preotul român, care în urma rugării mele a trimis la stație laptele și cafeaua dorită, restul l-a îndeplinit merindea dusă cu noi.

Întrebarea cea mai grea însă era, unde vom petrece noaptea? Pe aceea vreme funcționau încă și gardele naționale ungurești, ba la stație era de pază o trupă ungurească sub comanda unui sublocotenent. Necontenit intrau și ieșeau patrule ungurești, care controlau când una când alta. În stație staționa un detașament de săcui sub comanda faimosului locotenent săcui Ven Zoltan, care în război dobândise toate ordinele militare până la pintenii de aur. Acuma era vestit de abuzurile ce făcea pe unde trecea. Îmi era teamă să nu fim descoperiți, deoarece urmările puteau fi necalculabile. În această situație nu era altă dezlegare decât a recurge la ajutorul șefului de stație. Acesta însă asemenea era un mare ungur, după cum aflasem. Totuși m-am prezentat la el și în numele unui moșneag de 80 de ani – pe al cui nume nu voiam să-l spun, l-am rugat să ne dea un adăpost undeva peste noapte. Mi-a respins cererea. Atunci văzând că altfel nu merge, i-am descoperit cine este octogenarul, ceea ce a produs efectul dorit, și declarând că întrucât alt local nu are, ne pune la dispoziție chiar biroul său. A mai adăugat însă că deși el ca ungur ar avea destule motive a nu face serviciul marelui adversar al națiunii sale, totuși nu se lasă determinat de șovinism, la ceea ce eu i-am mulțumit, asigurându-l despre aceleași sentimente.

La adevăr însă spunând, toată noaptea am tremurat că va descoperi cuiva secretul biroului său și ne vom pomeni cu vre-o grozăvie. Cu noi se afla și Ion Moldoveanu din Dej.

Ca pe la miazănoapte, o ciocăneală energică la ușă. Nu răspund nimic. Ciocăneala se repetă și mai energic, totodată auz invitarea sinistră, în ungurește, „În numele legii, deschideți ușa!” Simțeam cum un zgârci mi se pornește din piept în sus și mă strânge de gât. Nu țin de oamenii care provoacă ușor și mi-e frică de răufăcători, dar cu cât primejdia se ridică mai amenințător în fața mea, cu atât mai calm și mai hotărât stau în fața ei. Așa a fost și în cazul acesta. Am descuiat ușa și au intrat 3 ostași înarmați să ne facă control. La întrebarea mea într-un glas ferm și poruncitor că cum cutează să ne tulbure noaptea, fiind și eu locotenent, s-au mulțumit să-mi ceară numai legitimația mea, dat fiindcă eram dezbrăcat și fără distincții. Totodată mi-au cerut să legitimez pe un oarecare sergent român, care petrecuse pe dr. Teodor Mihali la Alba-Iulia și acuma călătorea înapoi cu noi. Legitimarea mea însă nu i-a împiedicat să nu-i jefuiască blana zisului sergent.

Dimineața am aflat că patrula de noapte făcea parte din detașamentul locotenentului Ven Zoltan, care era încă tot în stație. La rugarea sergentului nostru, am intrat în vagonul lui Ven Zoltan, pe care l-am găsit culcat pe blana jefuită. L-am invitat să o libereze, dar m-a respins cavalerul pintenilor de aur. Astfel am fost nevoit să mă adresez comandantului stației, un sublocotenent asemenea ungur. La invitarea acestuia, Ven Zoltan s-a prezentat în fața lui și a mea, dar nici somațiile acestuia și nici morala ce i-am ținut eu nu l-au înduplecat să înapoieze blana. Ba când am ieșit din localul unde se petrecuse cazul am văzut o mitralieră îndreptată înspre local, așteptând ordinele cavalerului!

În sfârșit, am plecat din Teiuș și cu multă anevoie am sosit la Cluj. Aici am întrerupt călătoria până în altă zi. Noaptea am dormit-o în casa ospitalieră a prietenului meu Dr. Laurean German, atunci director al băncii Vatra. Vila și grădina drăguțe ale acestuia din str. Elisabeta i-au plăcut fieertatului bade George atât de mult, încât și-a exprimat dorința că ar vrea să aibă așa o vilă și grădină.

Ziua următoare am plecat spre Băsești, unde fără deosebite incidente am sosit seara. În tot cursul călătoriei a fost frig, dar în aceea seară s-a lăsat un ger crâncen. Acestui ger i se datorește răceala pe care a căpătat-o de la stație și până la Băsești și care prin urmările ei funeste, după două luni i-a stins viața.

Din clipa ce a reintrat în castelul său de la Băsești n-a mai ieșit din el, decât numai ca marele mort al națiunii, ca să-și ocupe locul de vecie alături de străbunii săi în cimitirul smerit al comunei Băsești, unde și-a trăit toată viața și pe care a trecut-o în paginile istoriei odată cu numele său.

Lunile decembrie și ianuarie au trecut destul de liniștit, dar către sfârșitul lui Ianuarie s-au ivit trupele ungare reorganizate, ocupând linia demarcațională Seini – culmea Codrului – Hodod. De la această dată încolo s-a terminat cu liniștea. Trupele ungare treceau zilnic linia lor și intrau în zona românească, făcând prăzi și brutalizând populația română. La începutul lui februarie 1919 a trebuit să dezorganizez garda națională din Odești, neavând arme și muniție și să mă retrag la Băsești, care zăcea înăuntrul zonei armatei române. Aici am stat împreună cu soția mea ca oaspeți a lui Badea George până în ziua morții sale.

În acest timp, cu puținele arme aduse de la Odești și cu cele ce se găseau în Băsești, am organizat cu ajutorul preotului și amicului meu Alexandru Achim garda națională comunală, totodată la cererea fieertatului Bade George compania română din Ceul Sălajului a așezat un pluton în Băsești spre paza liniei demarcaționale. Cu toate acestea, invaziunile trupelor ungurești curgeau gârlă. În primele zile ale lui februarie au jefuit comuna Odești, mai bine zis casa mea părintească și pe aceea a preotului comunei Vasiliu Gavriș, noi fiind ațâțătorii poporului. Peste câteva zile s-a așezat o ceată de cca. 12 ostași în comuna Stremți, de unde zilnic invadau în Săliște și Băsești. Cu garda și cu plutonul eram ziua – noaptea în tălpi. Starea aceasta încă neliniștea din cale afară pe bolnavul care (nu) avea voie să iasă nici din odaie.

Pentru a scăpa comuna Băsești cel puțin de lupii așezați la Stremți, m-am decis să-i atac. Am organizat din 10 gardiști și 10 ostași români un detașament și în noaptea premergătoare morții fieertatului Bade George am executat atacul. Am ținut împresurată casa, unde erau, până în zori, am deschis un foc asupra ei și am aruncat câteva bombe înăuntru. N-am permis însă să intre nimeni, voind să înconjor vreun măcel, în urma căruia ar fi suferit și de-ai mei. Înspre zori însă a trebuit să mă retrag, dat fiindcă trupa ungurească de cca. un pluton, care staționa în Oarța de Sus putea să ne atace în flanc, ceea ce ne-ar fi fost fatal, neavând mai multă muniție. Atacul însă totuși a avut rezultatul că trupa din Stremț a plecat și precum am auzit ulterior cu câțiva răniți.

Dimineața pe la ora 5-6 am ajuns în Băsești, rupt de oboseală. Nici nu intrasem în odaie, când mi s-a adus vestea că iubitul nostru Bade George agonizează. Știrea m-a consternat cu atât mai mult, cu cât nici chiar în ajun nu observasem semne de grele urmări. Când am intrat în odaia sa, l-am găsit culcat în pat, în neștire, iar lângă el păzea preotul din Băița ... Maior care de altfel tot timpul cât am stat în Băsești și el stătuse acolo. Am stat amândoi câteva clipe și ne-am sfătuit, ce e de făcut? Respirația bolnavului devenea tot mai rară și mai grea. Ni-a răsărit ideea că eventual șezând i s-ar mai ușura respirația. L-am ridicat între noi în pat în stare de ședere. Mișcarea aceasta i-a înviorat respirația, dar durere, numai pentru câteva clipe, după care iarăși a căzut în starea anterioară. Văzând asta l-am culcat din nou și l-am privit neputincioși, cum se stinge fără o vorbă, fără o mișcare, ca o adiere ...

Moartea lui a însemnat o întorsătură și pentru rămânerea mea în Băsești. Simțeam datoria de a mă pune și eu la dispoziția noii organizații de stat, dar cât timp a trăit El, a trebuit să-mi fac datoria lângă El, a cărui afecțiune părintească față de mine m-a făcut totdeauna mândru.

Cele necesare pentru înmormântare trebuiau procurate fără întârziere. Nefiind altul, mie mi-a revenit rolul acesta. Încă în aceiași zi am plecat cu soția mea cu un car de povară la Baia Mare, unde am procurat și expediat cele necesare. Durere însă, la înmormântare nu m-am mai putut întoarce din pricina soției mele, care de mai mult timp era bolnavă și care după călătoria cu carul căzuse pe pat în Baia Mare, loc străin pentru ea cu desăvârșire.

Astfel, numai în gând am petrecut la mormânt cu pietate fiiască pe Acel care a prezidat unirea Ardealului cu Patria Mamă și a cărui gură a rostit acel istoric cuvânt pentru vecie.

Colinele din Băsești, atât de iubite de El, îi îmbrățișează azi cu dragoste și mândrie osemintele spre veșnic repaos!

Cluj, 28 decembrie 1927.

Dr. Alexandru Kiș, advocat."

P.S.

Menționez că aceste însemnări au constituit principala sursă documentară pentru Ioan Georgescu, în reliefarea ultimelor luni din viaţa marelui bărbat al naţiunii române, el fiind autorul celei mai complete monografii despre George Pop de Băseşti.

Precizez că autorul acestor însemnări, Alexandru Kiş s-a născut în localitatea Odeşti, în anul 1883, pe data de 12 octombrie, din părinţii Gregoriu şi Anisia, născută Tămăianu, în registrul botezaților fiind înregistrat cu numele de familie Chișiu6.

În anul 1918 era locotenent în armata austro-ungară, pe frontul austro-român. În primele zile din noiembrie 1918 venise acasă în concediu, chemat de mama sa, grav bolnavă. Se implică în evenimentele din toamna anului 1918, fiind cel care organizează şi conduce Garda naţională română din Odeşti, înfiinţată la 10 noiembrie 1918, formată din 39 de membri.

La invitaţia lui George Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania, îl însoţeşte pe acesta la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.

Revenit acasă de la marele praznic naţional, participă la luptele cu secuii din zona demarcaţională, iar după decesul lui „Badea George” călătorește la Baia Mare pentru a procura cele necesare înmormântării „bătrânului naţiei”, cum spune marele istoric Nicolae Iorga atunci când află trista veste. Ulterior, la alegerile din toamna anului 1919, Alexandru Kiş va fi unul din candidaţii Partidului Naţional Român pentru Camera Deputaţilor în cercul electoral Cehu Silvaniei, după care a devenit un remarcabil avocat, doctor în drept, stabilindu-se la Cluj, unde a trăit până la sfârşitul vieţii. A decedat pe data de 10 aprilie 1958, la vârsta de 75 de ani