Încă de la constituire, în 1881, Partidul Național Român va stabili ca obiectiv principal în programul adoptat revenirea la autonomia Transilvaniei, iar ca tactică de luptă – pasivismul – refuzul de a lua parte la viaţa politică din Ungaria, ca nerecunoaştere a alipirii Transilvaniei la Ungaria, o strategie politică prin care s-a încercat contestarea legitimității și legalității regimului dualist austro-ungar din 1867. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, se afirmă însă tot mai puternic tendința opusă. Ideea activismului politic, susținută de memorandiștii eliberați în 1895 din închisorile de la Vaț și Seghedin, inclusiv de George Pop de Băsești, e sprijintă eficient de publicațiile românești din Ardeal: ”Revista Orăștiei”, ”Libertatea” și ”Tribuna Poporului”.
Pasivismul PNR nu a adus românilor transilvăneni niciun beneficiu, dimpotrivă a întârziat, probabil, realizarea unor deziderate naționale importante.
Activismul PNR s-a fundamentat, printre altele, pe ideea că rostul oricărui lider este să își conducă oamenii, să îi îndrume, să îi îndemne în a aspira spre mai bine, să își înțeleagă menirea istorică. Conștienți de însemnătatea legăturii cu mișcarea națională din România, memorandiștii acționează fără preget în acest sens. Străbat Transilvania în lung și în lat, călătoresc la București ca să intensifice relațiile cu ”Liga Culturală”, din care făceau parte personalități importante ale timpului și care susținea cu tărie cauza românilor transilvăneni. Un rol remarcabil a jucat pe acest câmp de luptă ASTRA- cu eforturile ei de educare a poporului în spiritul prețuirii pentru valorile naționale, pentru trecutul istoric și cultura românească. Conștienți fiind că există o profundă legătură între libertate și cultura națională, Părintele Vasile Lucaciu și George Pop de Băsești se implică puternic în activitatea asociației. Participă la adunările învățătorilor români și contribuie efectiv la înființarea unor ”despărțăminte” ale ASTREI la Tășnad, Seini și Târgu Lăpuș.
În împrejurări grele, în condițiile dualismului austro-ungar, George Pop de Băseşti, ajuns la anii maturităţii politice, arunca în luptă întreaga sa capacitate intelectuală, energie şi putere de muncă, iar casa sa de la Băseşti va fi locul unor întruniri politice, unde vor fi dezbătute marile probleme ce frământau societatea românească transilvăneană, locul unor hotărâri istorice.
În cadrul Conferinței Naționale de la Cluj din 1901, ca secretar general al PNR, dr.Vasile Lucaciu susține că este absolut necesară menținera solidarității celor angajați în lupta pentru drepturile românilor ardeleni. Patru ani mai târziu, la Conferința Națională de la Sibiu, expune raportul de activitate al Comitetului Național pentru perioada 1892- 1905. Programul național stabilit în 1881 – când s-a constituit partidul unic al românilor din Transilvania – era același. Se schimbă însă modalitățile de luptă: tactica activismului politic este oficial adoptată cu o majoritate clară de voturi. În baza noului program însuşit de partid la Congresul de la Sibiu (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica „pasivismului”, fiind adoptată cea a luptei parlamentare – „activismul”. Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi opt deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta. Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit permanent de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate. Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar. Apelul ”Către alegătorii români”, semnat de membrii unui comitet condus de Dr. Vasile Lucaciu și George Pop de Băsești, solicită sprijinirea candidaților PNR în alegerile din toamna anului 1905.
Din 1902, Partidul Naţional Român, sub preşedinţia lui George Pop de Băseşti, îşi lărgeşte programul, prevăzând printre obiectivele luptei naţionale recunoaşterea poporului român ca individualitate politică, folosirea limbii române ca limbă oficială, votul universal etc.
George Pop de Băseşti va prezida conferinţele naţionale ale PNR din anii 1908, 1909, 1910, arătând că idealul nostru naţional trebuie să fie umanitarismul, civilizaţia, libertatea şi independenţa, iar mijloacele de înfăptuire, solidaritatea şi disciplina. „Nici o luptă naţională, nici un succes politic nu s-a obţinut fără solidaritate şi disciplină”.
În Transilvania, la şedinţa din 12 octombrie 1918 a Comitetului Executiv al PNR, ţinută în casa lui Aurel Lazăr din Oradea, cu participarea lui George Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu, s-a decis exprimarea publică a hotărârii din ianuarie 1918. Ca urmare, Alexandru Vaida-Voievod a rostit, la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, „Declaraţia de autodeterminare a românilor din Imperiul habsburgic”, în conformitate cu principiul autodeterminării şi cu cel al egalităţii în drepturi pentru toate naţiunile. Între 13 şi 15 noiembrie 1918, la Arad s-au purtat tratative între reprezentanţii guvernului Károlyi şi partea română. După eşuarea tratativelor cu reprezentanţii guvernului maghiar, Consiliul Naţional Român a hotărât convocarea Adunării Naţionale la Alba-Iulia.
La 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia s-au întâlnit 1.228 delegaţi din cele patru unghiuri ale ţării. Aceștia au adoptat Rezoluţia Unirii cu Ţara, visul de secole al naţiunii române, un ideal atins și grație activismului promovat de Partidul Național Român, în special, în mandatul când în fruntea partidului s-a aflat George Pop de Băsești(1902-1919).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu