George Pop de Băseşti este descendentul unei străvechi familii româneşti, pomenită încă din anul 1678 cu ocazia cumpărării moşiilor din Băseşti şi Oarţa de Jos, act întărit şi de principele Ardealului, Mihail Apafi.
S-a născut la 1 august 1835, ca fiu al lui Petru Pop de Băseşti cel Tânăr şi al Susanei Pop de Turţ.
În comuna natală, Băseşti, îşi face studiile primare, iar clasele a V-a şi a VI-a la Baia Mare, clasele a VII-a şi a VIII-a de liceu, precum şi studiile de Drept la Oradea. O privire asupra rezultatelor obţinute la învăţătură îl prezintă ca pe un elev silitor cu aptitudini deosebite la religie, latină, greacă, istorie, geografie.
În anul 1859 termină Facultatea de Drept, an în care izbucnea războiul franco-italo-austriac. Ca urmare, este mobilizat în armata austriacă şi dus în războiul contra Sardiniei, până la Veneţia.
Eliberându-se în toamna anului 1860, George Pop de Băseşti se angajează cu tot elanul tinereţii în viaţa politică. De numele său vor fi legate timp de 60 de ani memorabile pagini ale luptei naţionale a românilor transilvăneni care se vor încheia cu istoricul act de la 1 Decembrie 1918.
În 1860, se căsătoreşte cu Maria Loşonţi. Din această căsătorie au rezultat două fiice: Maria, care moare la vârsta de 1 an şi Elena, devenită prin căsătorie Hossu-Longin şi care pe tot parcursul lungii sale vieţi, a trăit până în 1940, la Deva ori la Băseşti , a desfăşurat o amplă şi entuziastă activitate politică şi culturală în interesul înfăptuirii marilor idealuri ale poporului român.
În împrejurări grele, în condițiile dualismului austro-ungar, George Pop de Băseşti, ajuns la anii maturităţii politice, arunca în luptă întreaga sa capacitate intelectuală, energie şi putere de muncă, iar casa sa de la Băseşti va fi locul unor întruniri politice, unde vor fi dezbătute marile probleme ce frământau societatea românească transilvăneană, locul unor hotărâri istorice.
În anul 1872, este ales deputat în Parlamentul de la Budapesta de către alegătorii români, dar şi maghiari, din Cercul Electoral Cehu Silvaniei, calitate pe care o va deţine consecutiv trei cicluri electorale, până în anul 1881. În această calitate, va duce o susţinută luptă împotriva dualismului austro-ungar, se va pronunţa vehement împotriva legilor şcolare discriminatorii din 1868 şi 1879, împotriva legii naţionalităţilor, a legii electorale, a legii presei.
Iată ce spunea deputatul George Pop de Băseşti în Parlamentul de la Budapesta, în 1879, cu prilejul discutării Legii Învăţământului (Trefort), lege care prevedea introducerea limbii maghiare în şcolile româneşti din Transilvania: „Dacă e păcat să atentezi la viaţa unui om, cu atât mai mare păcat e să atentezi în cazul legii de faţă la viaţa unui neam, ba chiar a mai multor neamuri, a tuturor naţiilor din ţările Coroanei Sfântului Ştefan.” În acelaşi cuvânt el arăta: „Noi, această limbă, simbol şi atribut al naţionalităţii noastre, noi religiunea şi datinile noastre naţionale, le-am crezut ca relicvii sacre de la strămoşii noştri.”
Pregnanta sa personalitate a trezit şi respectul adversarilor politici. Iată cu ce cuvinte îl întâmpina Kalman Tisza: „ Straşnic om eşti, Daco-Român fanatic! Între noi e depărtare ca între cer şi pământ. Nu ne vom înţelege niciodată. Cu toate acestea cinstesc convingerea cu care ai apărat atât de bărbăteşte cauza neamului tău. Vezi, această atitudine bărbătească impune respect şi duşmanilor. De astfel de oameni bravi şi hotărâţi am avea şi noi nevoie. Vino tu la noi şi-ţi garantez că nu există demnitate în Ungaria pe care să n-o poţi dobândi”.“De mi-aţi da toată Ungaria, şi tot n-aş trăda cauza cea dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători împotriva tendinţelor voastre de cotropire”, a răspuns George Pop de Băsești.
În anul 1881 are loc Conferinţa de la Sibiu care va pune bazele Partidului Naţional Român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş – partid care va stabili ca obiectiv principal în programul adoptat, revenirea la autonomia Transilvaniei, iar ca tactică de luptă – pasivismul – refuzul de a lua parte la viaţa politică din Ungaria, ca nerecunoaştere a alipirii Transilvaniei la Ungaria.
Timp de două decenii, George Pop de Băseşti va fi alături de dr. Ioan Raţiu, Vicenţiu Babeş, George Bariţiu, în fruntea P.N.R. . În acelaşi timp, George Pop de Băseşti era conştient că fiecare pas în întărirea statului român apropie ziua cea mare, de aceea în timpul războiului pentru cucerirea independenţei absolute a României va fi unul din animatorii şi organizatorii acţiunilor de solidaritate ale românilor sălăjeni faţă de fraţii de dincolo de Carpaţi. În acest scop se va înfiinţa la Cehu Silvaniei, sub patronajul fiicei sale Elena, un centru de colectare a ajutoarelor destinate răniţilor români, acţiune care s-a bucurat de un larg sprijin din partea locuitorilor de la sate.
Încă din 1881, la Conferinţa de la Sibiu s-a pus problema redactării unui memoriu cuprinzător către împărat, care să prezinte situaţia românilor din Transilvania după actul dualist. Tergiversat din diferite motive, el era redactat în 1892 de către Iuliu Coroianu. George Pop de Băseşti va fi unul dintre promotorii redactării Memorandumului şi înaintării sale la împărat. Făcând parte din delegaţia „celor 300”, este inculpat în procesul de la Cluj din mai 1894, condamnat la un an închisoare, este închis în temniţa de la Vacz.
Din decembrie 1902, după decesul lui Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti devine preşedintele P.N.R., reuşind să aducă în Comitetul Executiv reprezentanţi ai generaţiei tinere, înfocaţi ai activismului în viaţa parlamentară, printre care: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Aurel Vlad, Ion Rusu-Şirianu și Valeriu Branişte.
Din 1905, Partidul Naţional Român, sub preşedinţia lui George Pop de Băseşti îşi lărgeşte programul, prevăzând printre obiectivele luptei naţionale recunoaşterea poporului român ca individualitate politică, folosirea limbii române ca limbă oficială, votul universal etc.
George Pop de Băseşti va prezida conferinţele naţionale ale P.N.R. din anii 1908, 1909, 1910, arătând că idealul nostru naţional trebuie să fie umanitarismul, civilizaţia, libertatea şi independenţa, iar mijloacele de înfăptuire, solidaritatea şi disciplina. „Nici o luptă naţională, nici un succes politic nu s-a obţinut fără solidaritate şi disciplină”.
Aşa se explică şi strânsele sale relaţii cu fruntaşii politici ai României, printre care: Mihail Kogălniceanu, Nicolae Filipescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga.
În preajma primului război mondial, George Pop de Băseşti se afla încă la cârma P.N.R., calitate în care se declara împotriva tratativelor iniţiate de guvernul condus de Istvan Tisza, în problema drepturilor naţionale ale românilor, presupunând mai dinainte că ele se vor termina „absolut fără nici un rezultat”. După izbucnirea războiului, „Badea George” menţine trează conştiinţa naţională a membrilor acestui partid, iniţiază şi încurajează nenumărate acţiuni vizând direct urgentarea „Unirii cu ţara”, ia poziţie – împreună cu Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Vasile Lucaciu, Ion Rusu-Şirianu, Octavian Goga şi alţi fruntaşi ardeleni – împotriva elementelor care, din interese politicianiste, meschine, preconizau loialismul pro-habsburgic.
Anul 1918 avea să intre în istoria românilor ca anul „Marii Uniri”. La 27 martie 1918, Marele Sfat al Ţării din Basarabia hotăra unirea acestui străvechi pământ românesc cu patria mamă, iar în condiţiile prăbuşirii monarhiei bicefale, la 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al populaţiei din Bucovina a hotărât unirea cu România. Evenimentele se precipitau şi în celelalte teritorii româneşti aflate sub stăpânirea austro-ungară. La 12 octombrie 1918 era adoptată istorica hotărâre a P.N.R. de la Oradea, citită în Parlamentul de la Budapesta, în 18 octombrie, de deputatul Alexandru Vaida-Voievod prin care românii din Transilvania arătau că sunt hotărâţi să uzeze de dreptul la autodeterminare, pentru a-şi lua soarta în propriile mâini. În consecinţă, este convocată Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia pentru duminică, 1 Decembrie 1918, unde octogenarul tribun este ales în onoranta funcţie de preşedinte.
Procesul verbal încheiat cu acest prilej înregistrează marea manifestaţie de simpatie făcută pentru bătrânul George Pop de Băseşti care a fost ovaţionat îndelung în picioare de către întreaga sală. În liniştea solemnă ce urma după aceste ovaţii, prin cuvinte simple, dar categorice, cerea „Unirea tuturor celor de o limbă şi o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”. „Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor, – îndemna patriarhul neamului – de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi firească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naţionale!” Cu aceste cuvinte, care au electrizat întreaga sală, s-a deschis adunarea ce avea să-şi lege numele de desăvârşirea unităţii politice a poporului român. După adoptarea de către Marea Adu¬nare Naţională a istoricei „Rezoluţii, prezentate de Vasile Goldiş, prezidiul Adunării, în frunte cu preşedintele ei, George Pop de Băseşti, prezenta această hotărâre celor peste 100 000 de persoane adunate pe Câmpul lui Horea, primită cu aclamaţii şi urale de bucurie. Toţi cei prezenţi aveau convingerea că trăiau un moment istoric fără seamăn, hotărâtor pentru destinele neamului românesc şi ale celor ce trăiesc alături de el.
Întrebat cum s-a încumetat să facă o călătorie aşa de lungă şi obositoare, “Badea George” a răspuns: „Dar cum să n-o fac, nepoate, când ziua aceasta o aştept de 80 de ani. Am venit chiar dacă această călătorie m-ar costa viaţa, căci de astăzi pentru mine nu mai rămâne decât să zic ca dreptul Simion din Biblie: acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău”.
În 2 decembrie părăsea Alba Iulia şi după un scurt popas la Deva, la fiica sa Elena, se întorcea la Băseşti, unde avea să se stingă la 23 februarie 1919. Cu el dispărea cea mai venerabilă icoană e vechiului Ardeal.
Moartea i-a fost ca a unui brad de munte, în mijlocul unei furtuni năpraznice. Miercuri dimineaţa, 26 februarie1919, ziua fixată pentru înmormântare, după primul dangăt al clopotului, hoardele lui Bela Kun trimit ploaie de gloanţe asupra casei tribunului. La îndemnul părintelui paroh, răposatul este dus la biserica satului, iar de acolo la cimitir, transportat pe un car țărănesc, împodobit cu cetini de brad și tras de șase boi, simbolizând simplitatea patriarhală și hărnicia neobosită a acestui mare gospodar.
El își doarme somnul de veci alături de țăranii în mijlocul cărora a trăit, rămânând astfel unit sufletește cu obștea românească din Băsești.
La 1 februarie 1976 a fost inaugurat Muzeul memorial “George Pop de Băsești”, în conacul ce a aparținut tribunului Unirii.
Pâna în 1940, casa a fost locuită de fiica sa Elena Pop Longin și sotul său, Francisc Hossu Longin. Naționalizată, în 1948, a servit ca sediu CAP și magazie de cereale.
Pe terenul donat de George Pop de Băseşti Bisericii Române Unite cu Roma, pe dealul Viei Doamnei, a fost înălțată mănăstirea greco-catolică din Băseşti, cu două hramuri “Sfântul Gheorghe”și "Adormirea Maicii Domnului", sfinţită în anul 2005.
Închei această evocare despre patriarhul cauzei românești, George Pop de Băsești, folosind cuvintele poetului pătimirii noastre, Octavian Goga: “Înfățișarea lui impunea un aspect de demnitate și curățenie morală, împrumutând frământărilor dimprejur o haină de vetustitate severă, legându-ne de continuitatea aspirațiilor din vechime și dându-ne tuturor senzația binefăcătoare că lupta pe care o ducem e perfect legitimă și credințele noastre vin de demult, de foarte departe… E un capitol de istorie în cripta de la Băsești. Epigoni ai țării mele, duceți-vă la ea să învățați dragostea de neam!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu