Ioan Georgescu s-a născut în ziua de 16 martie 1889, în comuna Scoreiu din judeţul Sibiu, ca unicul fiu al Anei (n. Cârstea) şi al lui Ioan Georgescu, învăţător confesional. Faptul că badea Cârţan obişnuia să-şi desfacă desagii cu carte în căminul Georgeştilor nu este deloc întâmplător. Mai mult, numirea tatălui său în postul de învăţător poartă semnătura vicarului mitropolitan Timotei Cipariu. Familia şi casa strămoşească îşi aveau rădăcinile în satul Săcădate (Sibiu), unde tatăl lui era cântăreţ de strană şi dascăl. De altfel, surorile lui, trei la număr, au rămas după căsătorie în jurul vetrei satului: Elisabeta Prie (în Dos), Maria Şumea şi Ana Bucur.
După şcoala primară în Scorei (1895-1898), un an îl petrece la Făgăraş, iar din anul 1900 urmează cursurile Seminarului Românesc Greco-Catolic din Blaj, absolvind în anul 1907 examenul de maturitate cu „eminenţă”. Anii formativi din Mica Romă şi-au pus amprenta asupra tânărului Georgescu, care, cinstind memoria profesorilor săi, va realiza şi portretul valorosului său profesor de fizică din liceu, Emil Viciu, şi rector al Internatului Vancean de băieţi din Blaj, sintetizându-i ideile pedagogice şi opera într-un studiu comemorativ, în revista Transilvania, semnalat şi în Cultura creştină din 25 octombrie 1913, la Blaj. Ioan Georgescu îşi continuă studiile teologice la Budapesta (1908-1911) şi la Viena, la Institutul „Sf. Augustin” (1913), unde obţine titlul de doctor în teologie. În paralel, frecventează şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Budapesta (1914/1916).
Ioan Georgescu a fost unul dintre cei peste 500.000 de tineri români ardeleni înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi pe front în anii Primului Război Mondial, siliţi să lupte în slujba unui stat pe care doreau să-l vadă grabnic dispărut. După datele de care dispunem, ar fi fost încadrat în Regimentul 31 linie (Infanterie), Sibiu. De altfel, acele regimente, care erau formate în majoritate de români, au fost folosite în bătăliile cele mai grele, în lupte de poziţii sau în cele de ariergardă, asupra militarilor români Statele Majore ale armatei austro-ungare practicând un genocid de mari proporţii. S-ar putea ca, datorită pregătirii sale teologice să fi funcţionat ca preot militar, putând fi astfel mai uşor explicat gradul de locotenent-colonel mai rar pentru un român. Din corespondenţa lui din anul 1917 aflăm că este a doua oară pe câmpul de luptă, deja de 11 luni pe front în Batalionul I, Regimentul 31 Infanterie Sibiu, la final aflându-se pe front vreme de 3 ani şi jumătate. A trimis cărţi poştale din Brno, Salzburg, Csap.
Revenit de pe front, după încheierea Marelui Război, îmbrăţişează, ca şi tatăl său, cariera didactică. În acelaşi timp s-a consacrat studiului şi scrisului, dovedindu-şi în timp calităţile excepţionale şi memoria prodigioasă, precum şi un dar deosebit în însuşirea limbilor străine – cunoştea latina, maghiara, germana, franceza, italiana şi rusa.
După absolvirea facultăţii, a fost mai întâi profesor pentru scurt timp, în 1918, la Liceul de Băieţi şi la Şcoala Normală Română Unită din Oradea, în mediul de aici cunoscând îndeaproape mecenatul episcopului de Gherla şi Oradea, Mihail Pavel, căruia i-a închinat ani mai târziu, un studiu monografic. Tot la Oradea a colaborat şi la „Vestitorul”. A predat şi la Beiuş, şi nu numai că a fost membru fondator al Despărţământului Beiuş al ASTREI, cum reiese din revista Transilvania din 1918, dar a şi colaborat la Observatorul din perioada beiuşană (1928-1934), revistă cultural-social-religioasă, apărută cu binecuvântarea episcopului Valeriu Frenţiu, avându-l redactor-şef pe profesorul Ioan Teiuşanu, redactor executiv profesorul francez Louis Barral, iar Iréné Merloz răspunzând de recenziile şi traducerile din beletristica franceză.
A colaborat şi la revista lunară Cultura creştină de la Blaj, alături de Ioan Agârbiceanu, Zenovie Pâclişanu, Nicolae Brânzeu (cu care a şi înfiinţat o tipografie), Elie Dăianu, Aloisiu Tăutu, Ioan Bălan, George Bob, Ioan Boroş, episcop Alexandru Nicolescu ş. a.
A participat la Marea Adunare de la Alba Iulia care la 1 Decembrie 1918 a votat Unirea Transilvaniei cu România, fiind delegat oficial, alături de consăteanul lui, dr. Ioan Aleman, din partea comunei Nocrich.
În 1918 predă teologia la Blaj, nu pentru multă vreme, pentru că, din 1920 devine secretar literar al ASTREI din Sibiu şi redactor la revista Transilvania (până în 1923), asigurând un reviriment al activităţii editoriale postbelice a Asociaţiunii, iar revistei creştere, prin colaborările şi ţinuta grafică deosebită; în 1922 intrând în conflict cu conducerea ASTREI din motive confesionale, în anul următor va părăsi Sibiul. Îl întâlnim apoi profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, până în 1929. Aici va colabora intens la Analele Dobrogei, unde va publica Coloniile germane din Dobrogea şi ghidul geografic Petit guide de Constantza et ses environs (1928) şi cartea lui intitulată Despre Coran, traducere a unei părţi a binecunoscutei Istorii a Imperiului Otoman a lui Dimitrie Cantemir pe care o tălmăceşte pentru întâia oară din latină.
După 1929 devine subdirector al Ministerului Cultelor, cu detaşare la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în guvernul ţărănist, la Bucureşti.
A fost hirotonit preot la 1 iulie 1931 şi numit canonic la Episcopia Greco-Catolică din Oradea, în 1932. Astfel, odată cu această numire, a activat şi în calitate de profesor de Istorie bisericească la Academia Teologică Unită din Oradea, canonic şi conferenţiar al AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi), iar în perioada ocupaţiei horthyste (1940-44) a predat limba maghiară la Şcoala Normală Română Unită din Oradea. Multe din lecţiile sale, şi în acele împrejurări, erau axate pe continuitatea românilor în Dacia, sau pe drepturile românilor asupra Transilvaniei. Mărturii au depus în acest sens elevii săi, profesorul Aurel Bulzan şi colonelul Ioan Firez, uimiţi de curajul dascălului de a preda istoria aşa cum a fost.
După instalarea de către sovietici a regimului comunist în România, a început şi pentru acest canonic suferinţa, accentuându-se după desfiinţarea, în decembrie 1948 a Bisericii Greco-Catolice, inclusiv a Episcopiei din Oradea. Ani la rând s-a izolat, urmărit fiind permanent de Securitate, a rămas şi fără serviciu, reuşind după un timp să devină profesor suplinitor de limba rusă la Cisnădie. A fost arestat în 1960 şi deţinut politic până în 1964, ieşit din închisoare ca urmare a amnistiei generale pentru deţinuţii politici, prin Decretul de Amnistie din acel an. A încetat din viaţă la data de 4 martie 1968, în Bucureşti.
Un adevărat spirit enciclopedic, din activitatea sa ştiinţifică reţinem lucrările mai importante: Istoria bisericii universale, Blaj, 1926, 1931, cea de-a doua ediţie s-a bucurat de atenţia lui Nicolae Iorga, care, în Revista Istorică din 1932, la rubrica Dări de seamă îi face recenzia cărţii; Istoria Seminarului Român Unit Oradea, Bucureşti, 1923; Episcopul Demetriu Radu, Cernăuţi, 1925, Episcopul Mihai Pavel, Oradea, 1927; Dr. Ioan Raţiu (1828-1902): 50 de ani din luptele naţionale ale românilor ardeleni; George Pop de Băseşti: 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni, Oradea, 1935; Istoria Literaturii Eline, Bucureşti, [s. a.] şi lucrarea enciclopedică Cartea Intelectualului: breviar geografic-istoric universal, Oradea, 1937; la acestea, se adaugă multe lucrări de popularizare a istoriei, specifice conferenţiarilor Astrei.
Irina RACOVIŢAN,
Informare Bibliografică,
Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu