S-a întâmplat în 26 februarie 1919...

În urmă cu 104 ani, în condiții ostile, din cauza atacurilor "hoardelor roșii", a trupelor lui Bela Kun, a avut loc, la Băsești, în satul meu natal, înmormântarea lui George Pop(1835-23 februarie 1919).

Zvonul morții celui mai popular bărbat din partea locului se răspândește cu iuțeala fulgerului, iar bolșevicii unguri au dat de știre că la înmormântare vor fi și ei de față.

Totul pentru a se răzbuna asupra “mortului Erou”, pe cel care „de atâtea ori a contrapus energia sufletului său planurilor diabolice ce urzeau ziua şi noaptea duşmanii seculari ai Neamului Românesc spre nimicirea şi stârpirea lui”... “Voiau aceşti huni fărădelege să se răzbune asupra mortului, cari îşi urma calea spre nemurire”, povesteşte Alexandru Achim.

Cei din Băseşti nu au stat cu mâinile în sân şi au cerut întăriri. Solicitarea a fost onorată prin trimiterea unei companii de soldaţi, sub comanda căpitanului Alexandru Costescu, care a conceput cu sprijinul protopopului un plan de apărare.

După primul dangăt al clopotului, hoardele lui Bela Kun trimit ploaie de gloanţe asupra casei unde se afla trupul neînsuflețit. Ferestrele salonului unde se afla catafalcul celui dintâi cetățean al Transilvaniei dezrobite, se cutremură de ropotul puștilor și al mitralierelor vrăjmașe.

Când sicriul e scos afară în curte, gloanțele șuieră pe la urechile tuturor. E o minune că ele nu ating pe nimeni și nu fac nicio victimă! Un semn al lui Dumnezeu că el e cu cei ce se adună în numele Lui.

Preoții, văzând în ce împrejurări au să-l prohodească, reduc rugăciunile și cântările, iar la îndemnul părintelui paroh, răposatul este dus la biserica satului și de acolo la cimitir, transportat pe un car țărănesc, împodobit cu cetini de brad și tras de șase boi, simbolizând simplitatea patriarhală și hărnicia neobosită a acestui mare gospodar.

“De la curte până la biserică, 16 soldaţi cu doi plutonieri în frunte s-au înşiruit unul lângă altul cu întreaga armătură să apere cu trupurile lor tinere pe acela care era atacat hoţeşte în calea sa din urmă. Era nespus de pătrunzător, să vezi pe vitejii de la Mărăşeşti şi Oituz în jurul sicriului”, scrie Alexandru Achim.

Sus, pe deal, la locul de odihnă veșnică, se citesc cele din urmă rugăciuni de dezlegare preoțească, iar corul plugarilor din Băsești cântă duios: "Plâng și mă tânguiesc." Nu e ochi nemuiat în lacrimi. Între salve și detunături puternice, așa cum îi cursese și viața, se așează în pământ rămășițele marelui luptător. El își doarme somnul de veci alături de țăranii în mijlocul cărora a trăit, rămânând astfel unit sufletește cu obștea românească din Băsești.

Octavian Goga scria în volumul „Precursorii” din anul 1930, că viața lui George Pop de Băsești s-a topit într-o sumedenie de lupte, pe care le-a dus la bun sfârșit, o viață, de asemenea, plină de însemnătate și simbol: „el s-a stins sub șuierul gloanțelor ungurești, în ceasul în care armata noastră își începuse drumul cuceritor. O viață întreagă de suferinți și amărăciuni și-a avut compensația ei în acele clipe, șeful dezrobiților n-a închis ochii decât atunci când libertatea i-a fluturat pe dinainte zâmbetul fericitor...”

Închei această evocare cu versurile lui Petre Dulfu:

“Acum, al tău trup doarme, jos, somnul veșniciei,

Ți sufletul, la Domnul, ți-e în culmea bucuriei!

Că n-ai luptat zadarnic, atâta, pe pământ,

Și nu-nzadar hrănit-ai un vis așa de sfânt!

Norocul cel mai mare ți-a fost pe lume scris:

Să-ți vezi, în clipa morții, cu ochii scumpul vis!”

Ionel Mesaroș