Proclamaţia „Către naţiunea română”

În urmă cu 101 ani, pe 18 octombrie, apare proclamaţia „Către naţiunea română”, în care se aduce la cunoştinţă opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central, ca unic for de conducere a românilor transilvăneni, organ ce se va ocupa de pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

După lungi discuţii, Comitetul Executiv al PNR, partid condus din 1902 de George Pop de Băsești, cel ce a reuşit să aducă în Comitetul Executiv reprezentanţi ai generaţiei tinere, înfocaţi ai activismului în viaţa parlamentară, printre care: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Aurel Vlad, Ion Rusu-Şirianu, Valeriu Branişte, a adoptat o declaraţie redactată de Vasile Goldiş „omul condeiului, stilizatorul impecabil de comunicate, cugetătorul politic de mare talent”, care urma să fie expusă în parlamentul de la Budapesta. Proclamaţia prevedea: „Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune şi hotărî singură asupra sorţii ei, naţiunea română doreşte să facă acum uz de acest drept şi pretinde în consecinţă pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrîurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere”. În continuare, proclamaţia arăta că „organul naţional al naţiunii române nu recunoaşte îndreptăţirea parlamentului şi a guvernului unguresc să se considere ca reprezentant al ei, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române. Toate deciziile ce s-ar lua fără aprobarea ei sunt nule şi fără valoare”. În încheierea declaraţiei se stipula: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”.

O bună parte din pregătirile Marii Uniri s-a realizat la Băsești, în casa lui George Pop, loc pe care istoricul Nicolae Iorga l-a denumit ca spațiu de întrunire a "Guvernul Provizoriu al Ardealului asuprit”. Pe aici au trecut după sfaturi şi crez nu numai ardelenii, ci mai toţi românii acelor timpuri care visau şi cred din mormântul lor, dar şi prin urmaşi, la viitorul contur al României: Preotul Vasile Lucaciu, Ioan Raţiu, Iuliu Maniu, Dimitrie Comşa, Iuliu Coroianu, Petre Dulfu, Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Iosif Vulcan, Ion C. Brătianu, şi în calitate de prim-ministru al României, Nicolae Titulescu, ministru de externe, Nicolae Filipescu, primar al Bucureştilor şi fost ministru, Vintilă Brătianu, ministru de război, generalul Traian Moşoiu, neîntrecut luptător în Primul Război Mondial, Aurel Cosma, Iancu Nistor, istoric şi luptător bucovinean…

Toţi aceşti români veneau la Băseşti ca la o „Mecca română”, cum avea să spună Octavian Goga, poet, şi dănsul important om politic, iubitor de ţară, când se împlineau 5 ani de la stingerea lui George Pop şi în sat, la Băseşti, într-o adunare, se comemora plecarea lui: „E un capitol de istorie naţională în cripta de la Băseşti. Epigoni ai ţării mele, mergeţi la ea să învăţaţi dragostea de neam”.Dacă Blajul, prin şcolile sale, prin ceea ce este şi va fi „Câmpia libertăţii” a dat „lumină” în Ardeal, unde „a răsărit soarele românilor”, cum spusese Ion Heliade Rădulescu, Băseştiul a fost şi este locul în care „s-a copt” Marea Unire.

Există multe obiective şi foarte multe date istorice în Băseşti legate de persoana lui George Pop, unul din marii corifei ai Unirii care s-a născut aici şi trebuie amintite dar şi păstrate, valorificate plenar. Mereu. George Pop de Băseşti este personalitatea care a adunat în juru-i toate forţele progresiste ale perioadei sale, acţiunile lor culminând cu Marea Adunare de la Alba Iulia, pe care el a prezidat-o şi unde s-a votat Unirea din 1918.

George Pop, mare patriot, a locuit permanent în Băseşti. În calitate de preşedinte al Partidului Naţional Român timp de 16 ani, tocmai în anii premergători Marii Uniri, casa lui era, într-un fel, şi sediul partidului organizator, aici era el şi partidul vizitat de numeroase personalităţi ale vremii, dar şi de oamenii de rând. „Întreaga diplomaţie a Unirii s-a purtat la Băseşti”, locul acesta a devenit unul cu „o mare încărcătură istorică”. În vremea aceea, reţin cronicarii, localitatea nu era decât un târguşor, în care funcţionau şapte mori, târg de animale, câteva clădiri cu etaj şi mai multe prăvălii, holduri, ne aduc aminte cunoscătorii, dar îl aveau pe cel care, în calitate de deputat român în Parlamentul ungar, îl înfruntase pe preşedintele Consiliului de miniştri al Ungariei, Tisza Kalman, „zdrobitorul de naţionalităţi”, cum i se spunea:”Straşnic om eşti. Daco-Român fanatic! Între noi e depărtare ca între cer şi pământ. Nu ne vom înţelege niciodată. Cu toate acestea cinstesc convingerea cu care ai apărat atât de bărbăteşte cauza neamului tău. Vezi, această atitudine bărbătească impune respect şi duşmanilor. De astfel de oameni bravi şi hotărâţi am avea şi noi nevoie. Vino tu la noi şi-ţi garantez că nu există demnitate în Ungaria, pe care să nu o poţi dobândi”, ispitire la care ardeleanul George Pop de Băseşti i-a răspuns cu fermitate: „De mi-aţi da toată Ungaria, şi tot n-aş trăda cauza cea dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători împotriva tendinţelor voastre de cotropire”. „N-am aşteptat alt răspuns!” a mai adăugat Tisza Kalman, după care s-a adresat la ai săi: „George Pop de Băseşti cu nici un chip nu poate să mai intre în parlamentul unguresc”, apoi s-au despărţit pentru a nu se mai întâlni niciodată.

George Pop de Băseşti, prin prezeența sa în Parlamentul de la Budapesta, căuta libertatea şi drepturi pentru românii transilvăneni, aflaţi sub asuprirea Imperiului austro-ungar. Timp de 60 de ani a fost neobosit în fruntea luptei de eliberare a românilor din Ardeal şi de unire cuŢara Mamă. Pentru împlinirea visului de veacuri şi-a pus la dispoziţia semenilor săi averea, casa, sănătatea şi viaţa. A fost batjocorit, bătut, ţinut la închisoare, gospodăria i-a fost vandalizată, dar el a rămas neclintit, a crezut nestrămutat în victorie şi, la finalul vieţii, a avut şi trăit marea bucurie să ajungă la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, şi să fie ales PREŞEDINTE al MARII ADUNĂRI NAŢIONALE, care a votat UNIREA. A spus el atunci: „…După ziua asta aştept de optzeci de ani. Am venit, la Alba Iulia, chiar şi dacă această cale m-ar costa viaţa, căci de-acum pentru mine nu mai rămâne alta decât să zic şi eu cu dreptul Simion din Scriptură: Acum slobozeşte, Doamne, pe robul tău în pace!”

Declaraţia formulată în şedinţa Comitetului Executiv al PNR din 29 septembrie/12 octombrie 1918 a fost rezultatul „hotărârii unanime a conducerii Partidului Naţional Român şi primită şi din partea organizaţiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria şi Transilvania”. Ea a stat de fapt la baza întregului proces de luptă a românilor din Transilvania până la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia.Totodată, era subliniată necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate „să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române”. De asemenea, se cerea afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională. Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918.

A urmat constituirea la Budapesta, la 17/30 octombrie 1918, a Consiliului Naţional Român Central (din 21 oct/3 nov. cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor şi care reprezenta voinţa întregii populaţii româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

La 18/31 octombrie, prin Proclamaţia „Către naţiunea română”, se aducea la cunoştinţa opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum şi principiile sale de acţiune.Constituirea Consiliului a fost salutată de oameni din diferite categorii sociale, civili şi militari, studenţi etc. Totodată, a fost recunoscut de Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania de la Viena condus de Iuliu Maniu, de Senatul Militar Român, care a pus la dispoziţia Consiliului pe cei 50.000 de militari aflaţi în capitala Austriei. Bisericile româneşti, ortodoxă şi greco-catolică, au recunoscut Consiliul ca „guvern provizoriu al naţiunii noastre”, ca „cea mai înaltă autoritate a poporului român”.

O primă măsură a acestui Consiliu Naţional Român Central (căruia i s-a mai spus şi Sfatul Naţional Român) a fost înfiinţarea la 25 octombrie/7 noiembrie, a gărzilor naţionale şi a celor săteşti civile pe întregul teritoriu locuit de români în Transilvania şi Ungaria, pentru „păstrarea liniştii şi averii fiecăruia”.A fost deosebit de importantă pentru toată Transilvania iniţiativa românească a constituirii sâmburelui organizării administrative, prima Gardă Naţională la Băseşti –şi de aici mai departe – care imediat, cu ajutor şi de la Cluj, a asigurat paza în comună, a bunurilor lui George Pop şi consătenilor lui, Sediul Partidului Naţional Român, a poştei şi a tuturor instituţiilor funcţionale.

A urmat constituirea la 29 octombrie/11 noiembrie a statului major al gărzilor naţionale. La 5/18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a lansat manifestul „Către popoarele lumii” prin care se afirma în faţa opiniei publice mondiale dorinţa românilor transilvăneni de a se uni cu România.

Câteva zile mai târziu, la 7/20 noiembrie era lansată Convocarea Marii Adunării Naţionale la Alba Iulia pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, care începea cu cuvintele: „Istoria ne cheamă la fapte” şi preciza obiectivul ce trebuia realizat: „În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (…), naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.