Ţara Codrului – străveche zonă românească...

Zona Codrului este situată în nord-vestul ţării, de o parte şi de alta a Culmii Făgetului sau Codrului, cum îi spun localnicii, munţi de origine hercinică, asemenea Măcinului dobrogean, iar din punct de vedere administrativ face parte din judeţele Maramureş, Sălaj şi Satu Mare.

Codrul este o zonă de dealuri ce nu depăşesc 600 de metri, delimitată de lunca Sălajului, lunca Someşului, iar în vest de Câmpia Sătmarului.

Primele atestări scrise ale localităţilor din zona Codrului apar în secolul al XIII-lea: Supur la 1215, Ardusat, Crucişor, Tămaia, toate la 1231, Săcăşeni la 1240, Hodişa în 1271, Iegherişte în 1272, Homorodul de Jos, Homorodul de Sus şi Medişa în 1273, apoi, în secolul al XIV-lea: Arduzel, Hodod în 1334, Giurtelec în 1378, Babţa în 1383, Motiş şi Şandra în 1387, Oarţa de Jos, Orțiţa şi Oarţa de Sus , Băseşti, satul natal al lui George Pop de Băsești, Urmeniş, Asuajul de Jos şi Asuajul de Sus în 1391, Bicău în 1395, iar în secolele al XV-lea şi al XVI-lea mai sunt atestate încă 19 localităţi codreneşti: Ulmeni la 1405, Stremţ la 1410, Băiţa de sub Codru, Chelinţa, Mânău, Cehal şi Corund la 1423, Odeşti, Sălişte, Săuca, Socond, Soconzel, Stâna, Tămăşeşti, Tohat la 1424, Bârsău de Jos, Bârsău de Sus la 1470, Solduba la 1475, Ariniş la 1543.

Delimitarea geografică aȚării Codrului s-a făcut cu oarecare aproximaţie, pe baza culturii populare tradiţionale – folclor, limbă, obiceiuri –, stabilindu-se că este o arie „de trecere” şi, implicit, „de contact” între realităţi istorice, politice, economice şi culturale diferite, şi tocmai această situaţie vine să explice fizionomia sa proprie, personalitatea sa în ansamblul culturii populare româneşti, cu precădere a celei din Transilvania. Aceste fapte relevă orientarea zonei atât spre regiunile sudice ale Ardealului, cât şi spre cele nordice, în special spre Oaş şi Maramureş.

În cultura materială au rămas apreciate „şurile”, care, prin proporţiile lor, nu se întâlnesc în altă parte, dar şi diferite alte obiecte, rezultate din prelucrarea lemnului: mobilier şi alte lucruri necesare gospodăriei, precum: lăzile de zestre şi lăzile pentru grâne, specifice satului Băiţa de sub Codru, războaiele de ţesut şi furcile de lemn de la Asuajul de Sus, carele de lemn de la Odeşti şi Stremţ. Locuitorii satului Băiţa de sub Codru au mai practicat olăritul, cu materialul aflat în dealul Pleşca, dinspre Asuajul de Sus. Satul Săliştea s-a specializat în confecţionarea spetelor de la războiul de ţesut, Urmenişul s-a îndeletnicit cu producerea „gubelor” şi a „ţolurilor” de lână, ocupaţie care a ajuns până în zilele noastre, dar fără să se mai bucure de trecerea de altădată. În sfârşit, satele situate la poalele dealurilor din extremitatea nord-estică a zonei – Sârbi, Ardusat, Fărcaşa s-au specializat în împletituri din lemn, producând coşuri de cele mai variate forme şi întrebuinţări.

Caracterul relativ conservator al zonei Codrului – arăta folcloristul Dumitru Pop, din localitatea Băsești, se explică în parte şi prin absenţa în cuprinsul ei a unui centru urban. Oraşele din jur, de care a aparţinut administrativ în anumite epoci, Cehu Silvaniei, Şomcuta, Ardud, erau până nu demult comune, lipsite de capacitatea unei influenţe culturale. Nici oraşele Zalău, Carei, Satu Mare, Baia Mare nu au influenţat zona din acest punct de vedere.

Particularităţile amintite ale zonei se răsfrâng şi în privinţa lăcaşurilor de cult. Bisericile, prezente în fiecare localitate, au fost construite, majoritatea, după model maramureşean, din lemn. Unele au fost chiar strămutate în zonă, din Maramureş. Altele, puţine la număr, au fost construite din piatră. E adevărat că în perioada modernă, mai ales după 1990, au fost edificate noi biserici, aproape în totalitate din cărămidă, situaţie care a dus, în multe localităţi, la existenţa a două sau chiar trei biserici, fiecare cu un hram.

Foto: Marius Ionuțaș, "Țara Codrului, mai aproape de tine"

Ionel Mesaroș