Congresul de la Alba Iulia al reprezentanţilor populaţiei româneşti din întreaga Transilvanie, prezidat de George Pop de Băseşti, președintele PNR, adoptă o rezoluţie de protest împotriva proiectului de înfiinţare a episcopiei greco-catolice maghiare, care ar fi făcut din biserică un instrument de deznaţionalizare; Congresul hotărăşte, totodată, crearea unei comisii care să ia toate măsurile necesare şi legale pentru apărarea drepturilor autonome ale Bisericii Greco-Catolice Române.
Căutând să forțeze și mai mult maghiarizarea, guvernul de la Budapesta a înființat o Episcopie Greco-Catolică Maghiară, în anul 1912, cu sediul la Hajdudorog, un orășel situat la vreo 40 de km la nord de Debrecen, în condițiile în care biserica Greco-Catolică nu este o biserică tradițională maghiară.
Într-un prim pas, a fost înființat un Vicariat greco-catolic maghiar la Hajdudorogh, în 1873, la care au fost relocate un număr de 33 de parohii de la Episcopia de Muncaci. Vicarul rutean de la Hajdudorogh Ivan Danilovics a tipărit în 1882 Liturghierul în limba maghiară și în 1883 un Molitfelnic de asemenea în maghiară, toate pe cheltuiala calvinilor din Debrecen și a introdus în parohiile sale limba liturgică maghiară, contrar prescripțiilor canonice.
Încercând să salveze situația, între 17-19 februarie 1912, s-a organizat o Conferință episcopală de la Blaj la care au mai participat și laicii George Pop de Băsești, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Teodor Mihalyi, Coriolan Pop și Isidor Pop. Aici, discuțiile au fost aprinse, reprezentații protopopiatelor din Secuime care urmau să fie trecute sub administrarea Episcopiei de la Hajdudorogh și-au dat drumul la gură, nemaiavând ce pierde, iar prezența laicilor a făcut ca unele afirmații să frizeze ireverența față de însuși Sfântul Părinte de la Roma: „Papa mult poate să poruncească și să hotărască pe socoteala noastră, dar noi voim să rămânem români și nu ne vom supune la porunci care ar atenta la existența noastră națională”, a zis atunci Alexandru Vaida Voievod.
Manifestările de protest împotriva înființării Episcopiei de la Hajdudorogh au culminat cu o Mare Adunare a Românilor la Alba Iulia, pe 29 mai 1912. Aceasta a fost una cu adevărat impresionantă, depășită ca mărime doar de cea de la 1 Decembrie 1918, aproximativ 15.000 de participanți după estimarea dată atunci. Cu organizarea a fost însărcinat avocatul Ștefan Cicio Pop. Ardealul tot părea atunci „ca un codru frământat de viscol”, după cum consemna reporterul ziarului „Românul” din Arad, veneau delegații de peste tot, din Maramureș, Sătmar, Munții Apuseni, Târnave, Mureș, Hațeg. Totul amplificat de obișnuita zvonistică grosieră în rândul țăranilor, cum că: „va veni bătaie pe Bălgrad, pentru că ungurii vor să schimbe crucile de pe biserici”. La Alba Iulia lucrurile însă decurg calm. Se oficiază un Te Deum la biserica lângă care se află mormântul lui Athanasie Anghel, apoi se face deplasarea în parcul central al orașului, acolo unde este autorizată Adunarea. De pe tribună, țin discursuri Ștefan Cicio Pop, George Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voievod. De aici lipsesc episcopii și mitropolitul, sub motivul că este vorba de o adunare a laicatului, nu a clerului. Se alege un Comitet, care supune spre aprobare mulțimii o Moțiune de protest și se însărcinează cu redactarea unui Memoriu, care se va trimite la Sfântul Scaun Apostolic de la Roma, se trimit telegrame Secretarului de Stat de la Vatican și Cancelariei Aulice de la Viena. Nu a lipsit nici o propunere de o slugărnicie oarecum retro, făcută de către canonicul Domide de la Gherla, ca să se trimită și telegrame de „fiiască supunere” la Sfântul Părinte și la Majestatea Sa Împăratul. Memoriul a fost redactat în zilele următoare de către un Comitet, în care rolul principal l-a jucat un cleric, canonicul viitor mitropolit dr. Vasile Suciu, urmând indicațiile date de către Mitropolitul Mihalyi.
Congresul a emis și o „Rezoluțiune” de 2 pagini, în care sunt rezumate concis, cu o deosebită claritate și înlănțuire logică toate argumentele expuse în contra înființării acestei episcopii, text semnat de mai sus-menționații prezidenți semnatari ai Memoriului, dar în plus și de dr. Iuliu Maniu, în calitate de „referent”, foarte probabil autorul acestei rezoluțiuni. Rezoluțiunea ne mai spune că se va întocmi un Memoriu ce se va adresa Sf. Scaun Apostolic de la Roma.
Din păcate, în ceea ce privește Episcopia de Hajdudorogh lucrurile merg departe. După emiterea Bulei de către Papă, la 8 iunie 1912, se pune problema „executării” ei, adică punerea în practică a dispozițiilor de acolo. Guvernul maghiar încă nu a găsit omul potrivit pentru a fi episcop și numește un administrator provizoriu al noii Episcopii în persoana Episcopului ruteano-maghiarizat de la Muncaci Papp Antal. Acesta își constituie un vicar în persoana unui anume Jaczkovics Mihalyi și trimite o circulară în limba maghiară către toate parohiile, pentru a-și anunța noua calitate. Când au auzit că circulara este în maghiară, românii din Sanislău (jud. Satu Mare) i-au cerut preotului lor să o trimită înapoi la Episcop și să-i spună acestuia că ei nu au nevoie de episcopie nouă. Pe 12 decembrie 1912, toți cei 14 preoți din cele 14 parohii din Comitatul Sătmar care au fost alipite forțat la Hajdudorogh au organizat, la inițiativa lui Vasile Lucaciu, o adunare de protest la Satu Mare.
Din momentul constituirii dualismului austro-ungar în anul 1867 și până la recensământul populației din 1910, populația de naționalitate maghiară din Ungaria a crescut procentual de la 42% la 54% din totalul populației, iar în cifre absolute aproape s-a dublat, desigur nu atât prin creștere naturală a natalității la naționalitatea maghiară, cât prin maghiarizarea forțată a naționalităților nemaghiare: români, ruteni și slovaci. Cu toate acestea, Guvernul de la Budapesta nu era mulțumit de rezultatul obținut în primii patruzeci de ani de maghiarizare, între 1870-1910, și a căutat să forțeze și mai mult maghiarizarea, recurgând de astădată la Biserică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu