Declaraţia de autodeterminare naţională a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş

În lupta pentru desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român, Conferinţa de la Oradea, din octombrie 1918, cu prilejul căreia liderii mişcării naţionale a românilor de dincoace de Carpaţi au elaborat un document politic remarcabil – Declaraţia de autodeterminare naţională a celor peste trei milioane şi jumătate de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş – se situează printre momentele decisive. Declarația de la Oradea stă în relaţie de continuitate cu alte documente cu un conţinut ideatic similar şi reprezentativ – ca Supplex Libellus Valachorum din 1791 şi Memorandumul din 1892 -, mărturii de o semnificaţie europeană despre voinţa de dreptate şi libertate a poporului român, ea constituind o autentică prefaţă a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.

La începutul lunii octombrie 1918 devenise evident că anacronica monarhie austro-ungară se afla într-o inevitabilă stare de disoluţie, orice încercare de salvare a acestui conglomerat naţional fiind falimentară. În acest context, acţiunile românilor transilvăneni pentru realizarea idealului unităţii naţionale au intrat într-o fază hotărâtoare, derularea vertiginoasă a evenimentelor impunând adoptarea unor decizii de mare însemnătate. Conducătorii politici ai românilor, fiind conştienţi de această imperioasă necesitate, au luat măsura organizării, la Oradea, a unei consfătuiri naţionale, la care să participe cei mai proeminenţi lideri politici români aflaţi în libertate.

Toţi cei prezenţi au fost unanimi în a gândi că lichidarea raporturilor noastre (ale românilor transilvăneni) cu monarhia austro-ungară trebuia să se bazeze pe recunoaşterea principiului autodeterminării naţionale.

Declaraţia de autodeterminare naţională formula, în termeni categorici, dreptul românilor de a fi reprezentaţi de către factori proprii, care vor fi desemnaţi de o „adunare naţională”, după modelul exemplar al celei din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Ideea deciziei colective, care putea aparţine numai unei mari adunări naţionale, este formulată în acest semnificativ document ca unica formulă de reprezentare a intereselor poporului român, de adoptare a unor hotărâri istorice cu caracter definitiv.

Admirabil act de demnitate naţională, Declaraţia atestă desprinderea pentru totdeauna a românilor din multinaţionala şi compromisa alcătuire statală bicefală. Ea a rupt toate raporturile cu monarhia austro-ungară, stabilind că numai viitoarea adunare naţională şi organele desemnate de ea aveau dreptul de a dispune în legătură cu viitorul românilor de dincoace de Carpaţi.

Declaraţia de independenţă naţională concepută la Oradea a fost citită, în 5 octombrie, în Parlamentul de la Budapesta, de către deputatul Alexandru Vaida-Voievod. Pe baza acesteia şi în numele principiilor cuprinse în ea, s-au desfăşurat toate acţiunile, s-au luat toate deciziile din a doua jumătate a lunii octombrie şi din luna noiembrie, ele fiind apoi încorporate în hotărârile Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

La 18/31 octombrie, prin Proclamaţia „Către naţiunea română”, se aducea la cunoştinţa opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central, ca „guvern provizoriu al naţiunii noastre”, ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum şi principiile sale de acţiune.

La 5/18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a lansat manifestul „Către popoarele lumii” prin care se afirma în faţa opiniei publice mondiale dorinţa românilor transilvăneni de a se uni cu România. Câteva zile mai târziu, la 7/20 noiembrie era lansată Convocarea Marii Adunării Naţionale la Alba Iulia pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, care începea cu cuvintele: „Istoria ne cheamă la fapte” şi preciza obiectivul ce trebuia realizat: „În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (…), naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.

Proclamând dreptul naţiunii române la autodeterminare şi formulând o ideea extrem de importantă, cea a convocării adunării naţionale, Declaraţia de la Oradea a reprezentat un document cu semnificaţie istorică deosebită, marcând intrarea mişcării de eliberare în faza sa decisivă.

Explicaţie foto: La tratative. Sus – Valeriu Branişte, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Istvan Tisza (şeful guvernului), Octavian Goga, Ştefan Cicio-Pop. Jos – Theodor Mihali, George Pop de Băseşti și Vasile Lucaciu.