"Bătrânul naţiei" - GEORGE POP DE BĂSEŞTI

"Straşnic om eşti, Daco-Român fa­natic! Între noi e depărtare ca între cer şi pământ. Nu ne vom înţelege niciodată. Cu toate acestea cinstesc convin­gerea cu care ai apărat atât de bărbăteşte cauza neamului tău. Vezi, aceas­tă atitudine bărbătească impune respect şi duş­ma­nilor. De ast­fel de oameni bravi şi hotărâţi am avea şi noi nevoie. Vino tu la noi şi-ţi garantez că nu exis­tă demnitate în Un­garia pe care să n-o poţi dobândi." 

La această is­pitire a pre­şe­din­telui Con­siliului de mi­niş­tri ungar, Tisza Kalman, "sdro­bi­torul de naţiona­li­tăţi", cum i se mai spunea, ar­deleanul George Pop de Băseşti a răs­puns neclintit şi ferm: "De mi-aţi da toa­tă Ungaria, şi tot n-aş tră­da cauza cea dreaptă a sărmanului şi neno­rocitului meu popor, care, afară de Dum­nezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători împotriva tendinţelor voas­tre de co­tropire". "N-am aşteptat alt răs­puns!", a mai adăugat Tisza Kalman, apoi s-au despărţit pen­tru tot­deauna, nu înainte însă ca acesta să-i a­nun­ţe pe cei din jurul lui: "George Pop de Bă­seşti cu nici un chip nu poate să mai intre în par­­lamentul unguresc".

Dar ce căuta George Pop de Băseşti în parla­mentul ungar, la sfârşitul secolului al XIX-lea? Libertate şi drepturi pentru românii transilvă­neni, aflaţi sub asuprirea Imperiului austro-ungar. Asta căuta! Timp de şaizeci de ani a fost neobosit în fruntea luptei de eliberare a româ­nilor din Ardeal şi de unire cu Ţara Mamă. Pen­tru împlinirea visului de veacuri şi-a pus la dispoziţie averea, casa, sănătatea şi viaţa. A fost batjocorit, bătut, ţinut în închisoare, gospodăria i-a fost vandalizată, dar el a crezut nestrămutat în victorie şi, la finalul vieţii, a avut marea bucu­rie să ajungă la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, şi să fie ales Preşedinte al Marii Adunări Na­ţionale, care a votat Unirea. Visul cel mare i-a fost împlinit. "... după ziua asta aştept de optzeci de ani. Am venit (la Alba Iulia) chiar şi dacă această cale m-ar costa viaţa, căci de acum pentru mine nu mai rămâne alta decât să zic şi eu cu dreptul Simion din Scriptură: Acum slo­bozeşte, Doamne, pe robul tău în pace!".

În armata împăratului, dar luptător pentru neam şi ţară

În paşaportul eliberat de pretorul Kaizler Sandor în Băseşti, la 15 martie 1849, Petru Pop de Băseşti cel Tânăr este descris ca "un bărbat de 35 de ani, de religie gre­co-catolic, adică ro­mân unit, de profesiune plugar; de statură, înalt; are faţa ro­tundă, ochi negri, nas potri­vit, mustaţă şi păr castaniu, bar­bă nu poar­tă; ştie ro­mâ­neş­te, ungu­reşte şi nem­ţeşte". Soţia lui, Susana Pop de Turţ, era o femeie "distinsă, pre­văzătoare, eco­noamă", du­pă cum re­iese din amin­tirile celor care au cu­nos­cut-o. Aceştia sunt pă­rinţii celui care a rămas în isto­rie cu numele de George Pop de Băseşti, oameni gos­podari, de mare ome­nie, ur­maşi ai unor bogate şi vechi familii nobiliare româneşti, "de Turţ, Ugocea şi Ne­greşti", pomenite în urice şi acte, încă de pe la 1678.

George s-a născut la 1 august 1835 în Bă­seşti, în casa în care a şi locuit, până ce s-a stins, după ce-a trecut de 83 de ani. A lipsit din sat doar în perioadele în care a fost la studii (a făcut liceul la Baia Mare şi Dreptul la Academia din Oradea). În matricolele de la Oradea, este notat ca având "acces la nota lău­dabil şi distins", ceea ce subli­niază sârguinţa tâ­nărului.

Din păcate, a trebuit să în­trerupă studiile de drept, când a fost mobili­zat în armata lui Franz Josef, cu care a ajuns până la Veneţia şi, când, după înfrângerea de la Solferino, a rămas să-şi facă serviciul militar obligatoriu la Cluj. Dar anii de război şi de militărie nu au fost pierduţi în van. Slujindu-l pe împărat din datorie, George Pop a învăţat să slujească alte cauze, mai înalte, din dragoste şi devotament. Mai târziu, alăturându-se "inteli­ghenţiei" române, în lupta dusă pentru câştiga­rea drepturilor politice de către românii din Ar­deal, a ajuns departe de ţară, până la Viena şi Buda­pesta. În linii mari, reperele tinereţii şi chiar ale vieţii lui întregi sunt de o simplitate dezarmantă. Neamul şi ţara mai întâi şi mai presus de orice şi abia apoi, trebuinţele şi ne­voi­le personale.

Marele vis al independenţei: MEMORANDUMUL

Imediat după încheierea serviciului militar, George Pop s-a implicat curajos în toate do­meniile vieţii politice şi spirituale ale românilor ardeleni. Era un bun orator, calm şi înţelept, abil şi curajos politician, ferm în susţinerea drep­tu­rilor românilor în faţa Dietei de la Budapesta. A înţeles de timpuriu că pentru a avea sorţi de izbândă în înfăptuirea Unirii celei mari, este nevoie, în primul rând, de unirea tuturor forţelor politice româneşti din Transilvania, şi astfel a pus la cale, la Sibiu, la o întâlnire a ASTREI, "închegarea tuturor românilor din Ungaria, Tran­silvania şi Banat, într-un singur partid na­ţio­nal". Alături de ceilalţi fruntaşi ai româ­nilor ardeleni, s-a pronunţat împotriva încorpo­rării Transilvaniei la Ungaria şi a maghiarizării for­ţate a numelor şi a denumirilor de localităţi. A contribuit la conţinutul Memorandumului românilor tran­sil­­văneni, în care se cerea reveni­rea la auto­nomia Transilvaniei, dreptul la liberă folosinţă a limbii române în administraţie şi justiţie, asigurarea învăţământului în limba ma­ternă. Trei sute de intelectuali, proprietari, me­seriaşi şi ţărani din toate zonele Transilvaniei au pornit apoi către Viena, să-i prezinte împăratului Franz Josef Memoran­dumul. Dar "drăguţul de îm­părat" a refuzat, la 28 mai 1892, să pri­meas­că delegaţia românilor şi a trimis Memoran­dumul spre rezolvare (cui credeţi?) tocmai Gu­vernului de la Budapesta. A urmat represiunea maghiară şi-un proces răsunător desfăşurat în sala "Reduta" din Cluj, în 1894. Străzile ora­şului au fost pline de peste 20.000 de români veniţi să-şi susţină aleşii din frun­tea luptei de eliberare. Pro­cesul memorandiş­tilor a stârnit un val de indignare în întreaga Europă. La proces au participat peste 30 de ziarişti străini care au înregistrat "chipul plin de far­mec şi dis­tincţiune, zvelt, cu bar­bă că­runtă", al lui George Pop de Băseşti, figura de "voievod" a lui Ioan Raţiu, cal­mul preotului Vasile Lucaciu "ras pe faţă, cu acel cap fin de­se­nat, care trecea de frumuseţe pe acele vremuri". În total, me­morandiştii au fost condamnaţi la 32 de ani de închi­soare la Vacz şi Seghedin. Geor­ge Pop de Bă­seşti a făcut un an de închisoare, la Vacz. După ros­tirea verdic­tului "vinovaţi", dr. Raţiu s-a ridicat din boxa acuza­ţilor şi a rostit "crezul" care i-a făcut pe românii ardeleni să nu aban­do­neze lupta până la Unirea din 1918: "Ce se discută aici este însăşi existenţa popo­rului ro­mân. Existenţa unui po­por însă nu se discută - se afir­mă. De aceea nu mai suntem aici acu­zaţi, suntem acuzatori. Noi am lucrat numai ca man­datari ai po­porului român şi un popor în­treg nu poate fi tras la bara ju­decă­torească".

Casa dintre arbori

Început de august fierbinte în Băseşti, locul în care s-a născut cel despre care am aflat atâtea, citind amintiri şi însemnări de-ale altora. Mi-am dorit să văd unde a trăit, să întâlnesc oameni care mai ştiu câte ceva despre el, pentru că aş vrea să-l pot cu­noaşte şi înţelege, dincolo de datele precise, exacte şi seci, luate din cărţile de istorie. Aşa am ajuns la casa-conac a familiei Pop de Băseşti, care se află în mijlocul unui parc. Arbori bătrâni o împresoară şi-i dau o măreţie naturală. Între copaci se află o masă din piatră la care, aşa cum mi-a spus muzeo­gra­fa Corina Pop, se adunau corifeii Unirii la po­veşti. Cei mai bătrâni arbori poartă fiecare câte o plă­cuţă cu numele cola­bora­torilor apropiaţi, care au trecut pragul casei. Trec aşadar, pe lângă ste­jarul "Iuliu Maniu", care are crengile aplecate mult pes­te iarba din curte, de­păşesc arborele "Vasile Lucaciu", ocolesc trun­chiul îmbătrânit, cu coaja scorojită, al lui "Ioan Ra­ţiu", vecin cu copacul "Di­mitrie Comşa" şi mă trezesc în mijlocul lor, înconjurată de trun­chiu­rile lor maiestuoase, care înalţă spre cer ramuri pu­ternice. Din capătul pâl­cu­lui de copaci bătrâni se deschide o alee mărginită de copaci mai tineri, în pantă, pe unde, pe vre­muri, intrau cociile şi tră­surile ce-i aduceau la în­truniri pe bravii luptători ardeleni. La capătul ei se află casa, care nu este o clădire luxoasă, ci una în­căpătoare, bine şi judicios împărţită, în şase ca­mere mari, înalte şi lu­minoase. N-are ni­mic de-a face cu stilul castelelor şi conacelor nobiliare ungureşti, risipite pe întreg cu­prinsul Tran­silvaniei. E o casă "mai răsă­rită", ospi­ta­lieră, pri­mi­toare, care a adă­pos­tit "praz­nice naţio­nale" şi, de bună sea­mă, şi cântecele coru­rilor ardeleneşti veni­te la tot felul de ocazii să-şi salute Tribunul. În casa de la Băseşti, George Pop a trăit cli­pe zbuciumate, cau­zate de tristele rea­lităţi politice şi isto­rice, dar şi momente de tihnă, în mijlocul familiei şi al prie­te­nilor nume­roşi care-i treceau pragul. Nu întâm­plă­tor, Nicolae Iorga a spus că "În casa de la Băseşti era nu de pu­ţine ori Guvernul Pro­vizoriu al Ardea­lului asu­prit", condus de "Bătrânul naţiei", pen­tru a pune la cale lupta românilor împotriva maghia­rizării forţate. "Câte clipe fericite n-am petrecut în casa ospitalieră a lui George Pop de Bă­seşti? - amintea şi Iuliu Maniu... Veneam aici ca la Mecca Română...". Muzeografa Corina Pop îmi arată cele câteva obiecte recuperate din vechea gospodărie, pianul la care cânta fiica mai mică, Elena, şi îmi face un tur al casei. Timpul trecut a lăsat semne triste în pereţii decoloraţi, crăpaţi şi în fundaţia roasă de igrasie. De-a lun­gul anilor, casa a fost sediu CAP, fierărie, depo­zit de îngrăşăminte chimice şi, mai presus de toate, "sediu" al urii comuniştilor, care ar fi vrut s-o şteargă de pe faţa pământului, cu tot cu nu­mele celui care n-a avut nimic mai sfânt pe lumea asta, decât Ţara şi Poporul şi care şi-a lăsat toată averea pentru luminarea neamului românesc.

Poveşti de familie

Căutând amintiri despre George Pop de Bă­seşti, am ajuns în Sălaj, la Ulmeni, la d-na profe­soară Aurora Puşcaş, directoare a Liceelor par­ticulare care poartă numele "George Pop de Bă­seşti". Strănepoată a marelui luptător, am ru­gat-o să-mi spună poveşti de familie neştiute, care să-i întregească imaginea.

"Eu am să vă spun tot ce ştiu de la mama mea şi de la surorile ei, care erau toate mari povestitoare. Îmi pare rău că nu le-am înre­gistrat, ca să auziţi şi dvs. cu cât farmec îşi amin­teau despre vremurile de altădată", spune d-na Aurora Puşcaş. "Dar înainte de asta, aş vrea să clarific ceva legat de numele stră-stră­bu­nicului. Am verificat personal extrasele de stare civilă şi numele lui este trecut acolo cu cer­neală verde, aşa cum se întâmpla doar în cazul celor de viţă nobilă. Numele lui este Geor­ge şi nu Gheorghe, cum de multe ori apare în tot felul de lucrări şi scrieri. Bănuiesc că despre activitatea lui politică, despre rolul jucat în eve­nimentele istorice din a doua jumătate a vea­cului al nouăsprezecelea şi până la Unirea de la Alba Iulia aţi citit. Vreau să vă povestesc lu­cruri mai puţin cunoscute, în­tâmplări din fa­milie, aşa cum le-am moştenit."

Balul din Răscruci

Când George Pop a făcut armata la Cluj, a venit într-o permisie acasă şi a participat la un bal organizat într-un cas­tel de la Răscruci, între Cluj şi Gherla. Acolo s-a îndrăgostit de văduva baro­nului Szebeşi, descendentă de viţă nobilă maghiară, pe care o chema Maria. Maria de Lo­şonczyi Szebeşi. Iubirea a fost reciprocă, şi ur­mare a acestei pasiuni roman­tice a fost naşterea unei fetiţe, pe care mama ei a înscris-o în acte sub numele de Ana Szebeşi. Fetiţa a fost lăsată la Cluj, într-un orfeli­nat, în grija unei doici, pentru că mama ei nu era căsătorită cu Geor­ge Pop de Băseşti, şi date fiind pre­judecăţile vre­murilor, nu-şi pu­tea asuma singură creşterea copi­lu­lui. A fost supra­vegheată însă şi ocrotită tot timpul de la distanţă de părinţii ei. Ulterior, Maria de Lo­şonczyi s-a căsătorit cu George Pop şi a venit la conacul de la Bă­seşti. Când fetiţa Ana a avut câţiva ani, a fost adu­să şi ea la Băseşti, pre­zentată ca fiică "înfia­tă", de care părinţii s-au ocupat în mod deosebit să înveţe carte şi să aibă o educa­ţie aleasă. Cei a­pro­piaţi ştiau ade­vărul şi ţineau se­cretul pentru a nu periclita în vreun fel onoa­rea lui Geor­ge Pop, aflat la în­ce­putul carie­rei sale.

La vremea cuvenită, Ana a fost căsătorită cu Petru Rob, învăţă­tor din Oarţa, a­propiat colaborator al lui George Pop de Băseşti, un om de mare omenie şi intelec­tual serios. A primit o zestre im­presionantă, odată cu binecu­vân­­tarea părinţilor ei, dar n-a fost recu­noscută public, oficial, ca fiică a lor. Bunica mea po­ves­tea că atunci când Pop Gyu­roaie, cum îi ziceau sătenii Ma­riei Loşonczyi, a fost bolnavă şi-a tras să moară, s-a chinuit mult, dar nu murea. Doica bătrână care a cres­cut-o pe Ana la Cluj şi care le-a în­grijit şi pe fetele următoare ale familiei (Carolina şi Elena) s-a dus într-o zi la Elena, fiica mai mică, care citea în cerdac. «Lu­mină­ţia voastră, ar fi zis ea, io aş grăi ceva cu dum­nea­voastră, dar să nu vă fie cu supărare. Bă­trâna mama dumneavoastră nu va putea muri până când n-o veţi chema pe sora de la Oarţa, pe Ana, şi să vă daţi mâna peste patul mamei, ca semn că recunoaşteţi a fi surori dintr-o ma­mă şi un tată». Imediat, Elena Pop a trimis trăsura după sora ei, la Oarţa de Jos. Aceasta a venit, au dat mâna pes­te patul mamei lor, şi astfel au recunoscut că sunt surori bune. Abia atunci a aflat Ana că este soră de mamă şi tată cu Elena. Peste câteva ceasuri, Maria Lo­şonczyi, soţia lui George Pop de Băseşti, a în­chis ochii împăcată. George Pop era la închi­soare, la Vacz, în Ungaria, dar a fost învoit câ­teva zile pentru a se ocupa de în­­mormântarea soţiei lui. Ana a avut opt copii cu învăţătorul Robu. A murit de tânără, spu­nea lumea că "din făcătură", din vrăjitorii. Înainte de moarte, gă­sea mereu prin grădină fuse arun­cate. «Vedeţi, dragul mamii», le zicea ea co­piilor ei, «aiestea m-or omorî pe mine». Aşa a fost".

Căruciorul din aur

Dintre legendele legate de fa­milia lui George Pop de Băsești e şi una despre un cărucior integral din aur, ce era ţinut îngropat în grâu, între doi pereţi ai conacului. Când comuniştii au preluat casa şi-au făcut din ea sediul C.A.P.-ului, au spart pereţii, ca să scoată grâul din depozit, iar când a curs grâul, s-a rostogolit şi căruţul de aur. Unii zic că ar fi ajuns la Viena, la un muzeu, iar alții se îndoiesc de existența acestuia, însă imaginea lui ros­togolindu-se într-o mare de grâu a rămas un sim­bol al unei lumi care s-a dus.

Carul cu şase boi

Zilele din urmă ale lui George Pop de Bă­seşti sunt legate de Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918. Împlinise deja 83 de ani, dar bucuria izbânzii l-a făcut să pornească neabătut spre Alba Iulia, cu orice risc. L-au însoţit ginerele său, Francisc Hossu Longin, şi Alexandru Chiş, avocat din Cluj. Călătoria a fost un iad. "Trenul neîncălzit nu avea nici măcar o fereas­tră întreagă. Pielea şi catifeaua canapelelor din compartimentele de clasa I şi a II-a fură luate de călători. Felinarele, sparte. Siguranţa, nulă. Şi pretutindeni, în trenuri şi în gări, o aglo­meraţie nebună care paralizează aproape orice mişcare. La Războieni, garda ungurească, din motive necunoscute, trage cu armele asupra tre­­nului care transportă pe reprezentanţii ro­mânilor la Alba Iulia şi ucide pe tânărul moţ Ion Arion". Ca să nu fie împuşcaţi, călătorii s-au culcat la podea. La Alba Iulia, după o aşteptare de câteva ore, s-a găsit o odaie pentru venera­bilul patriot, dar aceasta era neîncălzită. A doua zi, după slujbele de la biserică, au urmat cuvân­tarea şi discursurile în faţa oamenilor adunaţi. "Bătrânul naţiei", George Pop de Băseşti, a de­clarat în faţa tuturor Unirea. Din nefericire, întoarcerea acasă a fost şi mai grea, iarăşi cu trenuri neîncălzite, prin gări în care patrulele ungureşti şi secuieşti îi batjocoreau şi jefuiau pe români. Însuşi şeful gării din Teiuş, deşi ungur, îl ascunde în biroul său pe George Pop de Bă­seşti, ca să-l salveze de agresori. Dar oboseala drumului şi răceala, l-au răpus pe Bătrânul naţiei. S-a stins la 23 februarie 1919, fără să mai apuce să vadă "Ordinul Coroana României în grad de Mare Cavaler", pe care Regele Ferdi­nand i-l trimisese cu gardă de onoare. Vestea dispariţiei lui s-a întins cu repeziciune. "Pop Gyuri temetesen mi is ott leszunk". "Vom fi şi noi de faţă la înmor­mântarea lui George Pop", au transmis hoardele lui Bela Kun şi s-au ţinut de cuvânt. În ziua înmormântării, au tras asupra casei de la Băseşti, în geamurile salonului în care era catafalcul. "Când sicriul e scos afară în curte, gloanţele şuieră pe la urechile tuturor. Preoţii reduc rugăciunile şi cântările şi iau măsuri ca mortul să fie dus în biserică. Opt­spre­zece soldaţi, viteji de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz,străjuiesc cu trupurile lor sicriul celui dintâi cetăţean al Transilvaniei dezrobite. În drumul spre cimitir, sicriul e transportat pe un car ţărănesc, împodobit cu cetină de brad şi zăbranic negru, tras de şase boi, simbolizând simplitatea patriarhală şi hărnicia neobosită a acestui mare gospodar". Între salve de tun şi şuier de gloanţe, rămăşiţele pă­mân­teşti ale marelui luptător au fost aşezate în pământ. Iar cuvin­tele marelui tribun au fost mai pu­ternice: "De acum se va face Ro­mânia Mare".

Sursa: http://www.formula-as.ro/2018/1332/povestile-marii-uniri-138/batranul-natiei-george-pop-de-basesti-24227