În urmă cu un secol...

Miercuri, 26 februarie 1919, pentru locuitorii satului Băsești, dar și pentru cei ce l-au iubit pe Badea George, a fost o zi tristă, de doliu, momentul înmormântării lui George Pop de Băsești.

Zvonul morții celui mai popular bărbat din partea locului se răspândește cu iuțeala fulgerului, iar bolșevicii unguri au dat de știre că la înmormântare vor fi și ei de față. După primul dangăt al clopotului, hoardele lui Bela Kun trimit ploaie de gloanţe asupra casei unde se afla trupul neînsuflețit. Ferestrele salonului unde se afla catafalcul celui dintâi cetățean al Transilvaniei dezrobite, se cutremură de ropotul puștilor și al mitralierelor vrăjmașe. Când sicriul e scos afară în curte, gloanțele șuieră pe la urechile tuturor. E o minune că ele nu ating pe nimeni și nu fac nicio victimă! Un semn al lui Dumnezeu că el e cu cei ce se adună în numele Lui. Preoții, văzând în ce împrejurări au să-l prohodească, reduc rugăciunile și cântările, iar la îndemnul părintelui paroh, răposatul este dus la biserica satului și de acolo la cimitir, transportat pe un car țărănesc, împodobit cu cetini de brad și tras de șase boi, simbolizând simplitatea patriarhală și hărnicia neobosită a acestui mare gospodar.

Sus, pe deal, la locul de odihnă veșnică, se citesc cele din urmă rugăciuni de dezlegare preoțească, iar corul plugarilor din Băsești cântă duios: "Plâng și mă tânguiesc." Nu e ochi nemuiat în lacrimi. Între salve și detunături puternice, așa cum îi cursese și viața, se așează în pământ rămășițele marelui luptător. El își doarme somnul de veci alături de țăranii în mijlocul cărora a trăit, rămânând astfel unit sufletește cu obștea românească din Băsești.

Închei această evocare cu versurile lui Petre Dulfu:

“Acum, al tău trup doarme, jos, somnul veșniciei,

Ți sufletul, la Domnul, ți-e în culmea bucuriei!

Că n-ai luptat zadarnic, atâta, pe pământ,

Și nu-nzadar hrănit-ai un vis așa de sfânt!

Norocul cel mai mare ți-a fost pe lume scris:

Să-ți vezi, în clipa morții, cu ochii scumpul vis!”