În 8-9 ianuarie 1892, are loc la Sibiu Conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român, care alcătuieşte un memorandum către împăratul austro-ungar Franz Josef, cuprinzând revendicările românilor din monarhia austro-ungară.
Conferinţa alege preşedinte al partidului pe dr. Ioan Raţiu. După Ausgleich-ul din 1867 ("compromisul" din februarie 1867 prin care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgat de împăratul Franz Josef şi o delegaţie maghiară condusă de Ferenc Deák), românii, deşi erau populaţie majoritară în Transilvania nu aveau un statut oficial de etnici. Memorandumul Transilvaniei a fost scris de către liderii Partidului Naţional Român - Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi alţii.
Românii din Imperiul austro-ungar solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare şi încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare.Franz Josef a trimis memorandumul la Budapesta, iar autorii săi au fost judecaţi de trădare de ţară, la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894, fiind condamnaţi la ani grei de temniţă în cadrul Procesului memorandiştilor. Cu această ocazie Ioan Raţiu a rostit celebra frază: „Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”.Această situaţie a dus la scăderea încrederii în casa regală habsburgică şi la creşterea grupului românilor ce susţineau drept unică soluţionare a situaţiei lor în Transilvania, unirea regiunii cu Regatul României. Pe de altă parte, arhiducele Franz Ferdinand al Austriei se arăta interesat de promovarea ideii unei federalizări a imperiului în Statele Unite ale Austriei Mari. Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană. De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria.
Împăratul Franz Joseph i-a graţiat pe memorandişti, sub presiunea opiniei publice europene şi ca urmare a intervenţiilor diplomatice ale României.
Petiţia fusese aprobată la 25 martie 1892, de către liderii Partidului Naţional Român şi prezentată la Viena, pe 28 mai 1892, de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi ai tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători.
La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a primit delegaţia şi, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, l-a trimis autorităţilor maghiare.
Memorandumul, scris de liderii Partidului Naţional Român: Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, făcea o analiză a sistemului legislativ ungar (legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei etc.), evidenţiind faptul că românii erau discriminaţi, neavând nici un drept politic. Documentul contesta şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor majoritari în Transilvania. De asemenea, combătea declararea statului maghiar ca „stat naţional”, în care elementul maghiar minoritar deţinea puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare şi discriminare.
Situaţia românilor a ajuns să fie remarcată şi de personalităţi politice ale vremii din alte ţări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 noiembrie 1892: „Dintre popoarele care trăiesc sub dominaţia maghiară, românii sunt cei mai nemulţumiţi. Aceşti strănepoţi ai lui Traian nu pot uita că sunt fraţii românilor din regatul înfloritor şi prosper.”, iar Georges Clemenceau, scria în ziarul „La Justice”, din 12 mai 1884: „Românii sunt lipsiţi de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporţional, la 75 de deputaţi din cei 417 câţi are Camera şi nu au niciunul.”
Autorităţile maghiare au deschis acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi a altor fruntaşi ai românilor ardeleni, sub acuzaţia de „atentat împotriva statului maghiar”. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894, şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare. Cu acest prilej, Ioan Raţiu, unul din liderii memorandiştilor, a rostit celebra frază:„Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”.
În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti, la 19 septembrie 1895, va fi însuşi împăratul Franz Joseph, ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi din cauza intervenţiei diplomatice a regelui Carol I al României, pe lângă Curtea de la Viena.
Împăratul Franz Joseph i-a graţiat pe memorandişti, sub presiunea opiniei publice europene şi ca urmare a intervenţiilor diplomatice ale României.
Petiţia fusese aprobată la 25 martie 1892, de către liderii Partidului Naţional Român şi prezentată la Viena, pe 28 mai 1892, de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi ai tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători.
La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a primit delegaţia şi, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, l-a trimis autorităţilor maghiare.
Memorandumul, scris de liderii Partidului Naţional Român: Ioan Raţiu, George Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, făcea o analiză a sistemului legislativ ungar (legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei etc.), evidenţiind faptul că românii erau discriminaţi, neavând nici un drept politic. Documentul contesta şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor majoritari în Transilvania. De asemenea, combătea declararea statului maghiar ca „stat naţional”, în care elementul maghiar minoritar deţinea puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare şi discriminare.
Situaţia românilor a ajuns să fie remarcată şi de personalităţi politice ale vremii din alte ţări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 noiembrie 1892: „Dintre popoarele care trăiesc sub dominaţia maghiară, românii sunt cei mai nemulţumiţi. Aceşti strănepoţi ai lui Traian nu pot uita că sunt fraţii românilor din regatul înfloritor şi prosper.”, iar Georges Clemenceau, scria în ziarul „La Justice”, din 12 mai 1884: „Românii sunt lipsiţi de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporţional, la 75 de deputaţi din cei 417 câţi are Camera şi nu au niciunul.”
Autorităţile maghiare au deschis acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi a altor fruntaşi ai românilor ardeleni, sub acuzaţia de „atentat împotriva statului maghiar”. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894, şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare. Cu acest prilej, Ioan Raţiu, unul din liderii memorandiştilor, a rostit celebra frază:„Ceea ce se discută aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor însă nu se discută, ci se afirmă”.
În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti, la 19 septembrie 1895, va fi însuşi împăratul Franz Joseph, ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi din cauza intervenţiei diplomatice a regelui Carol I al României, pe lângă Curtea de la Viena.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu