În „epoca lașității, delațiunii și fricii”, un fiu de tăran simplu, orfan de război, a avut curajul să ridice o adevărată „fortăreață liberă”, la Poalele Codrului. Luptător pe frontul din Răsărit în cel de-al doilea război mondial, fost armurier în armata Regală, instruit la o școală de spionaj din Italia, Vasile Blidar – „Blidaru” a luptat aproape un deceniu împotriva regimului comunist.
A fost „vânat”, urmărit, condamnat, i-a fost prigonită familia și distrusă toată agoniseala de-o viață, dar n-a putut fi învins niciodată și nici nu a fost supus unui regim al terorii și minciunii.
Povestea sa incredibilă s-a transmis peste generații, ca un testament al curajului și sacrificiului pentru dreptate.
„Haiducul Codrilor” nu e mort nici în scripte, nici în mentalul unor oamenilor simpli.
Disident în numele dreptății
În primii ani de teroare comunistă, la cooperativa din Odești au ajuns niște ajutoare pentru familiile sărmane și orfanii de război. Firimiturile săracilor au fost ochite însă de șefii cooperativei. Un singur om s-a opus jafului: Vasile Blidaru. Pentru „crima” de a protesta împotriva unei mârlănii a fost arestat și mai apoi urmărit și vânat vreme de aproape un deceniu.
Era „primavara” unui regim roșu, care prevestea teroarea. Comuniștii tocmai fraudaseră alegerile din 1946, iar maramureșenii au fost chemați cu arma-n mână să-și apere pământul, ochit de rechinii sovietici. Elitelor li se pregătiseră celulele reci și regimul exterminării, tinerilor – reeducarea prin tortură, tăranilor – gulag-urile și deportările.
Țara era în fierbere, iar cei mai viteji flăcăi luptau deja cu arma-n mână, în munți, pentru dreptate, libertate și onoare. Cei mai mulți nu îndrăzneau însă să se ridice împotriva regimului nici măcar în șoaptă. Frica, lașitatea și delațiunea, paralizaseră masele, lăsând cale liberă unui regim totalitar odios.
Pe atunci, Vasile Blidar – „Blidaru”, muncea la cooperativa din satul Odești, ca gestionar. Deși avea doar două clase, își câștigase aprecierea tuturor și renumele de om deștept, harnic și priceput la toate.
Și-a pierdut tatăl în razboiul pentru reintregirea țării și a fost nevoit să deprindă de mic diferite meșteșuguri. Confecționa butoaie, care, rezistau unui test incredibil: aruncatul de pe deal. Își ridicase singur o moară, dotată cu un sistem de siguranță inventat de el. Cât era ziua de lungă, moara lui Blidaru rămânea deschisă, pentru ca oricine încerca să fure își prindea degetele între fiare, iar vestea „capcanei” ținea hoții la distantă.
Tot la cooperativa, muncea o tanara frumoasă, harnică și cu un talent deosebit pentru croitorie – Florica. Cei doi s-au căsătorit și încet, și-au închegat o gospădarie prosperă: trei vaci, oi, porci, găini, teren arabil.
Numai că, prin 1948-1949, la cooperativa la care lucra Blidaru și soția sa au sosit niște ajutoare pentru copiii sărmani și orfanii de război: făina, haine, ghete etc. Nu era mare lucru, dar șefii cooperativei tot s-au lăcomit să și le însulească. Blidaru le-a explicat că și el a fost orfan de război și știe cât e de greu să crești fără tată și un asemenea gest ar fi impardonabil.
De aici s-a născut un conflict umflat de delatori, care i-au pus lui Blidaru, pe veci, „pecetea de dușman al regimului”. A fost reclamat de șefii cooperativei și simpatizanții comuniști, care au semnat o plângere prin care îi puneau în cârcă fel de fel de activități „infracționale”: lansarea de mesaje anticomuniste, amenințări la adresa comuniștilor etc.
A fost dat afară din serviciu și, la scurt timp a venit o „cohorta” de securiști și militari, cu un mandat de arestare pe numele lui.
Avea acasă trei copilași mici: Gheorghe, de un an și ceva, Valer avea patru ani, iar Maria 7-8 ani.
A fost încătușat și târât prin văi, până în Băiță, unde se dusese vestea că cineva ar fi ascuns niște arme. Pe drum, securiștii au ținut să-i demonstreze că „pentru dușmanii regimului nu e nici milă, nici îndurare”, așa că au pornit batjocura. Unde vedeau o baltă, îi ordonau să se așeze în pozitia de culcat. Așa că, pe drumul de întoarcere din Băiță, n-a mai suportat nedreptatea și s-a ascuns după niște răchiți, furișându-se în Codru. Era începutul unei perioade de pribegie, de trai în condiții extreme și de prigoane crunte, care a culminat cu arestarea și hăituirea soției, a copilașilor nevinovați și a tuturor celor care erau bănuiti că, vreodată, au avut legături de orice fel cu „Blidaru”.
Viața în buncăre și pasărea prevestitoare
Inteligența sclipitoare și spiritul practic l-au transformat pe Blidaru dintr-un tăran care fugea de securitate într-o adevărata legendă. La rostirea numelui său, tremurau, sau chiar mureau de frică comuniștii și dușmanii care i-au prigonit familia.
Așa cum stau cocoțați pe dealuri, la interferența a trei județe – Maramureș, Sălaj și Satu Mare, codrii din preajma satului Odești, par o fortăreță naturală. De câte ori întrebi de „Blidaru” în această zonă, instinctiv, sătenii privesc în depărtări, la codrii sălbateci, de unde, uneori, parcă se mai aud împușcături și zgomote asurzitoare de grenade. Modul în care a rezistat Blidaru aproape un deceniu, între animale sălbatice și desișuri nu a fost dezlegat în totalitate nici astăzi. Calitățile și faptele sale remarcabile, s-au împletit cu legendele și hiperbolizările localnicilor, dând naștere unui „haiduc” la fel de celebru ca Pintea.
După evadare, Blidaru s-a retras în Codru, dar, spre deosebire de alți luptători anticomuniști din munți, era un „lup singuratic”. Sporadic, se mai întâlnea cu Traian Rogoz, Soponaru și alți disidenți din zonă, dar modul său de viață și de luptă cu regimul terorii este unic.
Datorită inteligenței sclipitoare și cunoștințelor dobândite pe front, își confecționa singur până și armele. Se spune că a fost și armurier în armata regală, așa că sătenii din zona sunt siguri că până și gloanțele și grenadele cu care se apăra erau confecționate de mâna lui.
Spre deosebire de ceilalți dizidenți, Blidaru n-a avut niciodată teama de a se plimba ziua prin pădure, sau chiar prin sate, însă „vizuina” lui n-a fost depistată niciodată de securiști. Se spune că își construise mai multe „buncăre”, la 2 metri sub pământ, cu o intrare îngustă prin care încăpea un singur om. „Cașuțele” luptătorului anticomunist erau toate dotate cu pat, sobă și horn, dar, zice-se că fumul nu ieșea prin pământ, ci era dirijat prin niște scorburi, în așa fel încât securiștii să nu-l poată descoperi.
Instruit pentru spionaj în Italia
Prin 1951, Blidaru a reușit să fugă în Italia. La Trieste a urmat o școală de spionaj pentru culegerea de informații și se spune ca s-ar fi întors cu arme, hărți, binoclu și alte „dotări moderne”. Din Italia ar fi trimis familiei diferite pachete și fotografii, dar toate au fost „interceptate” de securitate. Deși putea rămâne în Italia, s-a întors în țară ca „să-i chinuie un pic pe securiști”. După ce au aflat de revenirea sa în codri, securiștii s-au încrâncenat și mai tare să-l prindă, pentru a afla cine și cum l-a instruit în Italia.
Trăgător de elită, Blidaru n-avea probleme cu asigurarea hranei. Vâna prin păduri capre, iepuri și își procura din sat făina de mămăligă, brânza și slănină. Sătenii povestesc că Blidaru apărea la porțile unor cunoscuți sau oameni înstăriți și îi întreba dacă au auzit de Blidaru. Chiar mama viitoarei sale nore, Delia, a trăit un astfel de episod: „maică-mea așe l-o și cunoscut. Era din Băsești și o ieșit la o vacă că trebuia să fete noaptea și el o întrebat tu nevasta, auzât-ai de Blidaru? Nu-ți fie frică că nu-ți fac nimic, da’ dă-mi niște făină de mămăligă și niste brânză de oi, că știu că voi aveți”.
Farsele și confruntările cu securiștii
Spre deosebire de alți disidenți anticomuniști, Blidaru nu se ferea să se prezinte, incognito, chiar în „vizuina dușmanilor” sau să-i invite, prin biletele, să vină să-l aresteze. De la organe obligate să cânte „Trăiasca regele”, la militari care se împușcau între ei, farsele lui Blidaru au răzbunat umilința unui popor călcat sub cizma comunismului.
Imediat după arestarea și evadarea lui Blidaru, securitatea a luat în vizor familia haiducului. Soția și cei trei copilași mici au fost arestați de mai multe ori, iar după eliberare s-au trezit pe drumuri. Casa și anexele gospodărești fuseseră distruse, animalele sacrificate sau furate. Mai mult, soția lui Blidaru, Florica, a fost chemată la numeroase interogatorii și supusă la torturi inimaginabile, pentru a spune unde se ascunde soțul său.
Mâhnit de mârțăvia fără margini a comuniștilor, Blidaru i-a avertizat întâi să-i lase gospodăria, familia și rudele în pace. Apoi, unora, le-a dat o lecție.
Fiind un trăgător desăvârșit, Blidaru și-ar fi putut anihila rapid toți dușmanii. N-a făcut-o, însă, decât accidental. În schimb, teama pe care o inspira era atât de puternicaă, încât se spune că unul dintre cei care l-au „turnat” la Securitate a făcut infarct când l-a văzut. Mai mult, într-o perioadă în care „odioasa securitate” era atotputernică, Blidaru a ridiculizat cel mai puternic instrument anticomunist prin farse pline de haz și de inteligență.
Se spune ca hăiducul era un maestru al deghizărilor. Îmbrăcat în măturător, țigan sau vânzător de icoane, colinda satele pentru a afla ce spune lumea despre „Blidaru” și ce-i pregătește securitatea. Sub o astfel de înfățișare se spune că s-ar fi prezentat chiar și la o sedință de partid, și la o nuntă, unde i-a obligat pe mai marii vremii să cante „Trăiasca Regele”.
Mai mult, pentru a nu le face rău celor care îl ajutau, obișnuia să lase bilete milițienilor sau chiar să-i trimită pe cei care îl ajutau să „denunțe” și să comunice organelor încotro a luat-o. Pe stâlpi, pe copaci, la postul de miliție, în frizerii sau baruri, peste tot, apăreau biletele cu „Pe aici a trecut Blidaru”. Numai că, de frică, milițienii ezitau să-l urmărească.
Chiar și soția haiducului, Florica, a fost trimisă cu astfel de bilețele, iar familia luptătorului anticomunist spune că, de multe ori, acesta ar fi putut fi ajuns din urmă dacă s-ar fi vrut. Dar, „întâmplător”, milițienii își căutau de lucru sau se prefăceau că nu găsesc ceva, până când se îndepărta Blidaru.
Legendele spun că, la un moment dat, un „om al legii” i-ar fi găsit o armă, iar Blidaru l-a căutat noaptea și i-a cerut să i-o înapoieze. Omul, speriat, i-a dat arma și și-a făcut nevoile pe el de frică.
Mai mult, se zice că Blidaru ar fi stat la un moment dat chiar la masă cu securiltii. Știa să cânte și a tras un chef de pomină cu urmăritorii săi, iar dimineața le-a lăsat un bilet: „Ați stat la masă cu Blidaru”.
Episoadele confruntărilor sale cu militarii sunt la fel de impresionante. Nu odată, datorită strategiei sale strălucite, și-a încurcat urmăritorii care au ajuns să se împuște între ei. Sătenii din zonă spun că, datorită ecoului de pe văi, când era încercuit, Blidaru arunca câteva grenade, care sunau precum un tun, iar militarii fugeau mâncând pământul.
Datorită calmului, nu o dată Blidaru a reușit să se furișeze pe lângă urmăritori. Se zice că, pe când se întorcea de acasă, a dat nas în nas un grup de militari, milițieni și securiști care l-au întrebat unde merge. A răspuns că merge să se culce, iar urmăritorii s-au destăinuit că pleacă în Codri, în căutarea lui Blidaru…
Luptătorul anticomunist obișnuia să le iasă înainte oamenilor care mergeau spre târgul din Ariniș sau aveau treabă prin pădure, să întrebe ce părere au de Blidaru. Cei mai mulți răspundeau că e un om care iubește dreptatea, bun și care nu a facut rău nimănui, dar e prigonit pe nedrept de comuniști. Această este imaginea haiducului în zona Codru chiar și astăzi, când pare mai respectat și admirat ca oricând.
Tradarea și moartea unui erou
Trădat de soția camaradului său Traian Rogoz, încercuit și împușcat, luptătorul anticomunist Blidaru n-a putut fi învins de securiști. A scăpat din ambuscadă și se spune că a preferat să se sinucidă decât să fie umilit de comuniști. La mai bine de un sfert de secol de la moartea sa, Blidaru n-are însa nici certificat de deces, nici mormânt.
În perioada lungii sale pribegii in codri, Blidaru venea rar acasă, ca să nu sporească și mai tare teroarea la care era supusă familia sa. În schimb, încerca să-și întâlnească copiii și soția, regizând întâlniri inedite.
Fiul cel mic, Gheorghe, povestește că tatăl său l-a rugat pe un vecin să-l ia cu el când merge după lemne. În pădure, Blidaru s-a apropiat de Gheorghe și l-a întrebat dacă știe de tatăl său. Baiețelul, care nu-și văzuse niciodată părintele, nu l-a recunoscut și a zis că nu știe. Dar l-a întrebat cine e. Haiducul a răspuns că e un sătean din Cuța care își caută vitele.
Astfel de întâlniri au fost regizate și pentru fiul cel mare al luptatorului anticomunist, Valer. Familia povestește că „și pe Valer l-a întrebat dacă n-a văzut o vacă. Valer i-a spus că-i din Odești. L-a întrebat de măicușa, și i-a spus „da, e mama”. L-a întrebat dacă mai coase. Au vorbit undeva într-un loc mai retras, într-un tufiș. I-a tot pus întrebări, iar Valer și-a dat seama și, să se asigure, i-a dat jos clopul din cap și a văzut că avea început de chelie. În acel moment, i-a spus: „nu cumva tu ești tătuca nost?”. I-a spus „nu” dar îi curgeau lacrimile. Vali i-a spus: „ba, dumneata ești, că ne-a spus măicuța că n-ai păr pe cap”.
Deși era divorțat formal de soție, prevestindu-și parcă moartea, Blidaru a venit acasă în ziua de Paști a anului 1958. Abia se crăpa de ziuă și copiii dormeau încă, când a bătut cineva la geam. Haiducul a intrat în casă, încărcat de cadouri pentru copiii: bomboane, câte 25 de lei și câte un cuțitaș pentru băieții săi. Atunci Gheorghe a fost chemat să-și cunoasă tatăl: „Io am zis prima dată că nu-i tata, că-i omul din Cuța care își căuta vacile”. Apoi s-au așezat la masă, ca o familie, au mâncat, au povestit, iar la plecare, Blidaru și-a trimis soția la Miliție să anunțe că acesta a fost în sat și a vizitat-o. De data asta, haiducul nu s-a grăbit și nu s-a ferit de lume. S-a plimbat prin sat, a dat binețe,și s-a retras încet în codri.
Câteva săptămâni mai târziu, de Rusalii, a fost însă încolțit de securitate, în casa Floricai Rogoz, soția fostului său camarad, Traian Rogoz. Securitatea știa că, din cauza ca aceasta locuiește lângă pădure, e vizitată de Blidaru și i-a propus un târg: să-l trădeze pe haiduc, în schimbul eliberării soțului său, care era închis.
Se spune că, în închisoare, și lui Traian Rogoz i s-a propus să meargă la o întâlnire aranjată cu Blidaru, unde acesta să fie capturat, dar a refuzat. În schimb, soția lui a acceptat târgul. Se spune că, tot prin ea, securitatea ar fi încercat să-l adoarmă pe haiduc. Femeii i s-a dat un vin tratat cu somnifere, pe care ar fi trebuit să i-l servească lui Blidaru, dar acesta a presimțit că vinul e „îmbunătățit” și a cerut apa. Când s-a dus după apă, Florica Rogoz ar fi „activat” un sistem de alarmă montat de securiști. Atunci casa a fost încercuită. După ieșirea lui Blidaru, femeia a închis ușa, și s-a aruncat la pământ, cum a fost instruită, iar haiducului i s-a cerut să se predea. A refuzat și la rândul său, le-a cerut militarilor să se retragă.
A urmat o confruntare în care unii spun că Blidaru ar fi fost împușcat, deși Securitatea avea ordin să-l captureze viu. Fiul cel mic, Gheorghe și sotia acestuia, Delia, spun însă că lucrurile au decurs cu totul altfel: „l-au încercuit, și el a aruncat o grenadă.
Militarii au închis ochii și s-au împușcat între ei. Cu mașinile o dus morții. Doua-trei mașini de morți. El o fugit până pe Dealu Lung, da’ era împușcat într-un picior. Când o văzut că nu mai poate merge și curge sângele așe tare din el, s-o gândit că decât să-i chinuie aiestea, mai bine se omoară. Și s-o împușcat el”. Pentru recunoașterea cadavrului a fost chemată Florica Rogoz și alți vecini. Apoi, corpul a fost arătat precum un trofeu organelor de stat, iar capul i-ar fi fost tăiat și trimis la Securitate, la București, drept dovadă pentru „faptele de arme” înfăptuite de securiști. Cert e că, după episodul din satul Huta, din curtea Floricai Rogoz, Blidaru a dispărut. Corpul n-a fost găsit niciodată, iar familia n-a reușit să obțină nici astăzi un certificat de deces.
Fiica cea mare, Maria și-a întâlnit de mai multe ori tatăl. Spune că, într-o zi de sărbătoare, pe când mergea împreună cu mama sa la târgul din Ariniș, Blidaru le-a ieșit in cale: „Mie mi-a ieșit în cale când am avut vreo 18 ani. Mergeam la târg cu mama și încă o femeie din sat. Pe drum, femeia aceea a tot vorbit de tata. Când am ajuns la marginea satului, ne-am apropiat de o pădure. Atunci a ieșit tata. Nu l-am recunoscut. Chiar i-am zis că-l știam mai mare. Mi-a răspuns că eram micuță pe atunci, și mă uitam de jos la el. Oricum, era înalt. A vorbit mai mult cu mine, că pe mama era supărat că a divorțat. Dar ea a divorțat, de fapt, formal, dar și așa au chinuit-o. A venit cu noi pe Valea Tămășeștilor. M-a întrebat cu ce băieți vorbesc pentru că își dorea să fiu în siguranță, mi-a spus să-l strâng de mână să vadă ce putere am, s-a comportat ca orice părinte”, povestește printre lacrimi fiica luptătorului anticomunist.
Prigoana familiei Blidaru
Teroarea securității revărsată asupra lui Blidaru a fost dublată de prigonirea, în cel mai odios mod, a familiei sale. Soția și cei trei copiii ai luptătorului anticomunist au fost arestați în repetate rânduri. Fiului cel mare, Valer, i s-a interzis să urmeze cursurile unei școli, iar fiica, Maria, s-a putut căsători doar cu aprobarea lui Gheorghiu-Dej. Pentru securitate, chiar și un simplu picnic al familiei era motiv de interogatorii, suspiciuni și tracasări.
Securitatea nu numai că n-a reușit să-l învingă pe Blidaru, dar n-a reușit nici să-i nimicească numele și familia. Prigoniți și supuși la cele mai odioase abuzuri și nedreptăți, apropiații lui Blidaru au rămas, asemeni haiducului, cu fruntea sus și cu credința că, într-o zi, Dumnezeu va repara nedreptățile la care au fost supuși. Iar dupa zeci de ani în care au fost stigmatizați și prigoniți pe nedrept, crezul lor s-a împlinit. Toți urmașii fostului luptător anticomunist sunt oameni demni, respectați, realizați.
Familia lui Blidaru a fost luată în colimator imediat după evadarea haiducului. Gheorghe avea un an și 7 luni când a fost arestat prima dată, iar frații săi, Valer și Maria, 4-5, respectiv 7-8 ani.
Fiica lui Blidaru spune că mama sa era bolnava și plecase la medic in Satu Mare, iar ei, copiii, stăteau la bunici. La miezul nopții le-a bătut în geam securitatea:
„Dormeam acolo că mama era bolnavă și s-a dus la medic in Satu Mare. Și au venit noaptea și ne-au arestat. Și ne-au dus în Zalău la Securitate. Nevasta fratelui maicuții avea un copil de 6 săptămâni. Și pe acela l-au dus. Pe toți ne-au dus. Eu m-am dus cu cela mic în spate. În cămășuțe și în capul gol ne-au dus. Pe atunci erau cămăși de pânză și norocul meu a fost că pe sub cămașa nouă aveam una mai mică. Aveam haine, că mama era croitoreasă, dar ne-au luat cum ne-au ridicat din pat. Ne-au spus că nu trebuie să ne îmbrăcâm, că trebuie numai să le arătăm pe unde se merge în Băiță. De parcă cine știe câte drumuri erau spre Băiță...
În capătul satului ne așteptau niște mașini, ne-au băgat în niște dube negre. Parcă și acum văd cum era o roată în mijlocul dubei în care ne-au urcat. Ne-au dus la Securitate în Zalău. Noi și bunica am rămas timp de o lună. Atunci nu ne-au despărțit de bunica. Bunica avea vreo 60 de ani. Gheorghiță avea un an și șapte luni și tot zicea „ca-ca”. Bunica îl ducea la oala, iar când îl punea acolo parcă îl punea pe foc, așa plângea.
Fiul cel mare al lui Blidaru, Valer, devenise la 4 ani, șef de cameră în pușcărie. În fiecare seară și dimineața dădea raportul comandantului. Câte un gardian mai milos rupea din pachetele chiaburilor și le lăsa copiilor, în cămășuțe, câteceva de mâncare. După o vreme, copiii au fost eliberați. La fel și Florica Blidar. Dar apoi și-au pierdut toată gospodăria, distrusă și pradată de comuniști.
După o vreme au fost însă arestați din nou. Maria Chiș, fiica lui Blidaru povestese:
În urmatorul an ne-au dus în închisoare cu mama. Atunci ne-au despărțit de mama și i-au spus că ne duc în Siberia. Au luat-o și pe o mătușă de-a mamei. La Jibou ne-au despărțit de mama, că au bătut-o tare rau. Și în cap era neagră ca tăciunele. N-o mâncat saraca 8 zile, că s-a gândit că poate va muri. Seara ne-au băgat într-un garaj pe noi, copiii și ne-au spus să stăm cuminți că merge numai să-și ia țigări. Erau acolo câteva scânduri.Eram desculți și ne-a spus să stăm cu picioarele pe scânduri să nu stăm pe beton. După ce s-au închis ușile a fost tare întuneric. După o vreme ne-am apucat să strigăm: „domnule, domnule, hai și ne deschide!”. Într-un târziu a venit. Mama, saraca ne-a auzit strigând. Atunci i-a spus că ne trimit în Siberia și n-o să ne mai vadă niciodată, iar ea a vrut să se omoare. A vrut să se spânzure în celulă. Știa orarul când veneau să o verifice, așa că avea timp. Dar când s-a pregătit a venit cineva la uță, și ea a înțeles din asta că-i un semn și n-a mai încercat”.
Prin rugaciune, Florica Blidaru a primit putere și tărie, în așa fel încât nu numai că n-a mai încercat să se sinucidă, ci a reușit să nu verse nicio lacrimă din cauza comuniștilor.
Fiind croitoreasă pricepută, s-a mutat la părinți și a muncit de zor pentru a-și întreține copilașii, dar frecvent era chemată la securitate și schingiuită.
Gheorghe Blidar spune că: „o bătut-o de tătă o făcut-o ca broaștele pă mana și o împuns-o cu indreaua și o băgat-o în cada cu apa. Avea cheaguri de sânge, cam cât un ban. Toată viața o rămas cu doua vânătai pe spate. Odată i-o zdrobit degetele la ușa, ca ea, când spăla haine, i se albeau și nu le putea mișca. Altadată o bătut-o numai în palme și-n călcâie. O fost la multe închisori, la Jilava, Miercurea Ciuc, Satu Mare. S-o îmbolnăvit și de acolo cred ca i s-o tras apoi și boala din cauza căreia o murit”.
Copiii lui Blidaru au fost excluși de la școală, în repetate rânduri, iar fiica sa, Maria, s-a putut căsători doar cu aprobarea lui Gheorghiu Dej. Mai mult, sătenii care l-au ajutat sau doar s-a bănuit ca l-ar fi ajutat, pentru că îi erau rude sau prieteni, au fost condamnați la ani grei de pușcărie, unii murind în temniță.
Mai tarziu, Florica a fost sfătuită de cineva să divorțeze formal de Blidaru, pentru că, în acest fel, va scăpa de securitate. Numai că divorțul i-a adus și mai multă înverșunare și bătaie din partea securității. După moartea lui Blidaru, Florica a fost condamnată la 10 ani de închisoare, numai pentru că i-a fost soție. A executat aproape 5, pana la decretul de gratiere din 1964. După Revoluție s-a îmbolnăvit și, în 1997 s-a stins, la aproape 80 de ani. A plecat însă împăcată și, mai ales, demnă. Deși era o fire puternică, Florica Blidar avea un suflet bun. N-a purtat pică celor care i-au făcut rău și a iertat-o până și pe Florica Rogoz, cea care i-a trădat soțul. Soția lui Bildaru a mers chiar și la înmormântarea femeii care i-a pârât soțul.
7 pedepse pentru un nevinovat
Maria Chiș spune că, dintre toți frații, cel mai mult a avut de pătimit Valer Blidar, fiul cel mare al luptătorului anticomunist: „Fratele meu a fost pedepsit de 7 ori pentru că a fost copilul lui Blidaru. Cineva l-a pârât că el seamănă cel mai bine cu tătuca. Și de aceea tot pe el au stat cu ochii: prima dată- pușcaria cu bunica, a doua oară cu mama, a treia oară a fost exmatriculat de la școală. A patra oară a fost când a dat examen la liceul de la Satu Mare. Atunci i s-a spus că a reușit, dar nu sunt locuri. Ne-au trimis la Partid. Am vorbit la Partid și ne-au trimis înapoi la Liceu. Când am ajuns înapoi mi-au spus că nu se poate, dar dacă se întoarce peste un an sau doi n-o să mai trebuiască cereri. Pe urmă s-a dus la București. A vrut să dea la facultate și când au venit aici să se intereseze cine-i, au nimerit tot comuniști, asa că nu l-au primit. Asta a fost a 5-a pedeapsă.
Dupa liceu a făcut ceva Școală Tehnică și a reușit să găsească de lucru la Comitetul Central unde lucra la întreținere: uși, geamuri etc. S-a aflat în sat că Valer lucrează la CC și a venit cineva să-i ceară mamei adresa să-l cheme în armată. Și, când- colo, a trimis o hârtie la București că tata era fugar și l-au dat afară. Asta a fost a șasea pedeapsă. A șaptea oară: când a ajuns în armată, s-a spus că-i a Blidarului. I-au dat ce era mai greu. Mi-a scris o scrisoare codată. M-a învățat un alfabet din numere: a era 1, b era 2, până la 9 erau litere din alfabet. Și acolo era: „maicuța așa mi-e de greu, ca-n iad”. Mama a dat slujbe, a ținut post și după 6 săptămâni o venit acasă, în permisie”. După Revoluție, însă, Valer Blidar a devenit un om de afaceri prosper, respectat și a primit titlul de cetățean de onoare a comunei natale.
„Crima” de a merge la picnic
Nora cea mică a lui Blidaru, Delia, spune că prigoana Securității a continuat până la Revoluție: „Prin 80-81-82, am mers în pădure, am prăjit, am ascultat muzică. Eram toată familia. Asta o fost la sfârșit de săptămână. Marți o venit de la Baia Mare să ne cheme la declarații și o zis că am aniversat nu știu câți ani de când o murit el. Ne-o tot chemat să dăm declarații. Apoi ce să declari? Noi nici în pădure n-am avut dreptul să merem, noi n-am putut mere nicari”.
„Mamei mele nu i-a curs nicio lacrimă când ne-au distrus casa. A spus: „Dumnezeu ni le-a dat, Dumnezeu ni le-a luat”. Și așa o și fost. Dumnezeu ne-o ajutat, că am avut credință. Dar n-am dori la nimeni să treacă prin ce am trecut.”
În încheiere, nu mă pot abţine să nu prezint dilema la care s-a ajuns în urma informaţiilor adunate în decursul anilor de la codrenii mei şi care se bazează exclusiv pe memoria lor orală, pe de o parte, şi pe informaţiile găsite în literatura scrisă despre Vasile Blidaru. Sper că nu voi zgândări, după atâţia ani, niciun fel de sentimente. Dilema mea se referă la adevăratele sentimente dintre eroul nostru şi cea care l-a trădat, Floare Rogoz, din Băiţa de sub Codru. Memoria orală mă asigură de o frumoasă şi tragică poveste de dragoste trăită de cei doi. Florica a fost o femeie extrem de frumoasă, plină de nuri, căreia nici un bărbat nu i-ar fi putut rezista, cum nici Văsălica Blidaru n-a avut puterea necesară. La rândul său, era un bărbat foarte prezentabil. Amândoi erau în plină putere şi lipsiţi de confortul erotic normal. Documentele Securităţii ne-o prezintă pe Florica ca pe o informatoare de cea mai joasă speţă, hotărâtă de dragul banilor şi a altor avantaje să vândă pe oricine, o adevărată fiică a lui Iuda. Era tot atât de inteligentă pe cât era de frumoasă. Împreună cu Securitatea a pus la cale planuri diabolice de prindere a lui Blidaru, între regulile de conduită care i-au fost impuse fiind şi aceea „de a adopta o atitudine cât mai binevoitoare, de simpatie, lăsând să înţeleagă că ar fi dispusă să aibă relaţii sentimentale cu el, dată fiind absenţa atât de îndelungată, 8 ani, a soţului său”. După prima lor întâlnire de dragoste, Blidaru a fost pierdut. Nu i-a mai putut rezista, şi toată precauţia pe care şi-a impus-o zece ani de zile s-a dus pe apa sâmbetei. Se pare că totuşi l-a şi iubit, avertizându-l să n-o mai caute. Cu toate acestea, în noaptea de 23 mai 1958 a reuşit să-l atragă în casă, a încercat într-o primă fază să-l adoarmă, propunându-i să consume un pahar de vin în care pusese un puternic sedativ, apoi, fiind refuzată, fără să ezite, a apăsat butonul aparatului de semnalizare pe care securiştii îl instalaseră pentru a anunţa că „banditul” se află în casă. Ca să câştige timpul necesar pentru venirea militarilor, i-a propus o partidă de amor, pe care Văsălica, subjugat de farmecul ei, a acceptat-o. A fost sfârşitul lui. Ce dramă! Ce poveste de dragoste! Cu nimic mai prejos decât toate dramele celebre ale literaturii universale. Îl las pe cititor să o judece, să-i judece. Eu aştept doar scriitorul sau scenograful care să o valorifice.
Surse: Iosif Țiproc, "VASILE BLIDARU omul și legenda", apărută la editura "SOLSTIȚIU", în 2006
https://ziare.com/satu-mare/stiri-actualitate/fotografii-din-arhiva-securitatii-impuscarea-lui-blidaru-in-1958-1207256
https://adevarul.ro/locale/satu-mare/povestea-vasile-blidar-haiducul-instruit-scoala-spionaj-italia-fost-zece-ani-cosmarul-comunistilor-1_5530cf2bcfbe376e35393c29/index.html
https://tribuna-magazine.com/vasile-blidaru-ultimul-luptator/
http://www.gazetademaramures.ro/eroul-de-la-poalele-codrului-13447
