Casa dintre arbori...

Casa familiei Pop de Băseşti se află în mijlocul unui parc. Arbori bătrâni o împresoară şi-i dau o măreţie naturală. Între copaci se află o masă din piatră la care se adunau corifeii Unirii la po­veşti. Cei mai bătrâni arbori poartă fiecare câte o plă­cuţă cu numele cola­bora­torilor apropiaţi, care au trecut pragul casei. Trec, aşadar, pe lângă ste­jarul "Iuliu Maniu", care are crengile aplecate mult pes­te iarba din curte, de­păşesc arborele "Vasile Lucaciu", ocolesc trun­chiul îmbătrânit, cu coaja scorojită, al lui "Ioan Ra­ţiu", vecin cu copacul "Di­mitrie Comşa" şi mă trezesc în mijlocul lor, înconjurată de trun­chiu­rile lor maiestuoase, care înalţă spre cer ramuri pu­ternice. Din capătul pâl­cu­lui de copaci bătrâni se deschide o alee mărginită de copaci mai tineri, în pantă, pe unde, pe vre­muri, intrau cociile şi tră­surile ce-i aduceau la în­truniri pe bravii luptători ardeleni. La capătul ei se află casa, care nu este o clădire luxoasă, ci una în­căpătoare, bine şi judicios împărţită, în şase ca­mere mari, înalte şi lu­minoase. N-are ni­mic de-a face cu stilul castelelor şi conacelor nobiliare ungureşti, risipite pe întreg cu­prinsul Tran­silvaniei. E o casă "mai răsă­rită", ospi­ta­lieră, pri­mi­toare, care a adă­pos­tit "praz­nice naţio­nale" şi, de bună sea­mă, şi cântecele coru­rilor ardeleneşti veni­te la tot felul de ocazii să-şi salute Tribunul. În casa de la Băseşti, George Pop a trăit cli­pe zbuciumate, cau­zate de tristele rea­lităţi politice şi isto­rice, dar şi momente de tihnă, în mijlocul familiei şi al prie­te­nilor nume­roşi care-i treceau pragul. Nu întâm­plă­tor, Nicolae Iorga a spus că "În casa de la Băseşti era nu de pu­ţine ori Guvernul Pro­vizoriu al Ardea­lului asu­prit", condus de "Bătrânul naţiei", pen­tru a pune la cale lupta românilor împotriva maghia­rizării forţate. "Câte clipe fericite n-am petrecut în casa ospitalieră a lui George Pop de Bă­seşti? - amintea şi Iuliu Maniu... Veneam aici ca la Mecca Română...". Muzeografa  îmi arată cele câteva obiecte recuperate din vechea gospodărie, pianul la care cânta fiica mai mică, Elena, şi îmi face un tur al casei. Timpul trecut a lăsat semne triste în pereţii decoloraţi, crăpaţi şi în fundaţia roasă de igrasie. De-a lun­gul anilor, casa a fost sediu CAP, fierărie, depo­zit de îngrăşăminte chimice şi, mai presus de toate, "sediu" al urii comuniştilor, care ar fi vrut s-o şteargă de pe faţa pământului, cu tot cu nu­mele celui care n-a avut nimic mai sfânt pe lumea asta, decât Ţara şi Poporul şi care şi-a lăsat toată averea pentru luminarea neamului românesc.