Vocea care nu a putut fi redusă la tăcere – povestea Elenei Pop-Hossu Longin, femeia care a sfidat prejudecățile cu demnitate
Într-un timp în care femeile erau așezate la marginea istoriei, tratate ca simple umbre ale bărbaților, Elena Pop-Hossu Longin, fiica lui George Pop de Băsești și a Mariei, a ales să ardă precum o flacără vie în întunericul ipocriziei sociale. Nu a fost o militantă zgomotoasă. Nu a ridicat pumnul, dar a ridicat conștiințe. Prin scris, prin exemplu, prin refuzul de a accepta o lume construită doar pentru unii. Ea a fost militantă pentru emanciparea femeilor din Transilvania.
După studiile primare făcute la Cluj, Elena Pop este trimisă de tatăl său, în 1873, să studieze la Colegiul „Santa Maria” din Budapesta, condus de o profesoară renumită, Ioana Schreiber. În paralel, a luat lecţii de lingvistică, muzică şi a urmat cursuri practice economice.
Elena Hossu-Longin a fost membră fondatoare a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene (RFRS), ce avea ca motto: „Înaintarea învăţământului poporal şi a industriei de casă cu deosebită privire la sexul femeiesc din comitatul Sălajului” (1880).
În 1882, Elena s-a căsătorit cu avocatul Francisc Hossu-Longin, stabilindu-se la Deva, unde, alături de fruntaşele hunedorene, pune bazele Reuniunii Femeilor Române Hunedorene (1886), pe care o va conduce din 1895 până în 1919, „o punte de aur, care să lege în uniune intimă femeia societăţii inteligente cu fiica din popor a unuia şi aceluiaşi neam”. Sub auspiciile acestei asociaţii au fost organizate cursuri de cusut, croitorie, dantelărie, ţesut, sculptură şi olărit.
În preajma Marii Uniri din 1918, Elena Pop-Hossu-Longin publică Salutul femeilor române: „În aceste clipe mari şi sfinte să uităm trecutul plin de jale şi suferinţe, să uităm sbuciumul sufletelor noastre, să uităm toată urgia de veacuri răbdată şi să ne înălţăm inimile pline de sfânta bucurie către Naţiunea Română, care astăzi prăznuieşte învierea sa la viaţa liberă şi naţională. Din jalea voastră a răsărit minunea mântuirii noastre. Ne închinăm ţie, măreaţă adunare, şi steagului tău sfânt, care e simbolul unirii tuturor Românilor”.
La patru ani de la moartea tatălui său, Elena ridică un monument în cinstea lui, la Băseşti, în 6 mai 1923, eveniment la care participă 20.000 de români din toate unghiurile țării, printre care președintele PNR Iuliu Maniu, miniștrii Vintilă Brătianu și Traian Moșoiu, înalte fețe bisericești cum ar fi Mitropolitul Blajului Vasile Suciu și Episcopul Gherlei Iuliu Hossu, oameni politici și de cultură, Valeriu Braniște, Teodor Mihaly, Octavian Goga; Regimentul 17 Vânători de la Zalău și fanfara acestuia etc.
Elena Pop s-a implicat în sprijinirea soldaţilor răniţi în războiul de independenţă din 1877, deşi era doar un copil la acea vreme. În vara anului 1877 era în vacanţă, la Băseşti, şi începe campania strângerii de fonduri materiale şi financiare la sfârşitul lunii august. În paralel cu această activitate, Elena Pop a organizat în casa părintească un atelier de preparat scame, pentru îngrijirea soldaţilor răniţi pe front. Pentru gesturile sale, Elena va fi pe lista puţinelor românce din Ardeal care au fost decorate cu ordinul "Crucea Elisabeta", înfiinţat de către regina Elisabeta a României în timpul râzboiului de independenţă .
Elena Pop-Hossu-Longin continuă până la moarte, 15 mai 1940, politica de sprijinire a românismului, promovată de părintele ei, George Pop de Băsești, și să lupte pentru obţinerea de drepturi pentru femeile românce, pentru educarea lor. Ea a fost înmormântată în cimitirul din Băseşti, alături de tatăl său.
Când o societate dominată de bărbați îi oferea tăcerea ca virtute, ea a ales cuvântul. Când „locul femeii” era în umbră, ea a pășit în lumină – nu ca să ia, ci ca să ofere: educație, speranță, curaj. A fost între primele voci feminine din România care au vorbit despre egalitate, despre demnitate, despre drepturi.
A fost ironizată, marginalizată, împinsă în afara agendei publice. Dar nu a tăcut. Nu a abdicat. Și-a dus crezul mai departe chiar și când părea că nimeni nu mai ascultă. A murit cu inima încă arzând pentru o Românie în care femeile să nu mai fie doar mame sau muze, ci și creatoare de destin.
Astăzi, când vocile se sting în zgomotul superficial al vremurilor, amintirea Elenei Pop-Hossu Longin e o lecție dureroasă: nu toți au acceptat limitele impuse de epocă. Unii le-au înfruntat, cu prețul uitării. Dar demnitatea nu moare odată cu omul. Rămâne, tăcută, dar neclintită. Ca o mărturie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu