Vocea care nu a putut fi redusă la tăcere – povestea Elenei Pop-Hossu Longin, femeia care a sfidat prejudecățile cu demnitate
Într-un timp în care femeile erau așezate la marginea istoriei, tratate ca simple umbre ale bărbaților, Elena Pop-Hossu Longin, fiica lui George Pop de Băsești și a Mariei, a ales să ardă precum o flacără vie în întunericul ipocriziei sociale. Nu a fost o militantă zgomotoasă. Nu a ridicat pumnul, dar a ridicat conștiințe. Prin scris, prin exemplu, prin refuzul de a accepta o lume construită doar pentru unii. Ea a fost militantă pentru emanciparea femeilor din Transilvania.
După studiile primare făcute la Cluj, Elena Pop este trimisă de tatăl său, în 1873, să studieze la Colegiul „Santa Maria” din Budapesta, condus de o profesoară renumită, Ioana Schreiber. În paralel, a luat lecţii de lingvistică, muzică şi a urmat cursuri practice economice.
Elena Hossu-Longin a fost membră fondatoare a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene (RFRS), ce avea ca motto: „Înaintarea învăţământului poporal şi a industriei de casă cu deosebită privire la sexul femeiesc din comitatul Sălajului” (1880).
În 1882, Elena s-a căsătorit cu avocatul Francisc Hossu-Longin, stabilindu-se la Deva, unde, alături de fruntaşele hunedorene, pune bazele Reuniunii Femeilor Române Hunedorene (1886), pe care o va conduce din 1895 până în 1919, „o punte de aur, care să lege în uniune intimă femeia societăţii inteligente cu fiica din popor a unuia şi aceluiaşi neam”. Sub auspiciile acestei asociaţii au fost organizate cursuri de cusut, croitorie, dantelărie, ţesut, sculptură şi olărit.
În preajma Marii Uniri din 1918, Elena Pop-Hossu-Longin publică Salutul femeilor române: „În aceste clipe mari şi sfinte să uităm trecutul plin de jale şi suferinţe, să uităm sbuciumul sufletelor noastre, să uităm toată urgia de veacuri răbdată şi să ne înălţăm inimile pline de sfânta bucurie către Naţiunea Română, care astăzi prăznuieşte învierea sa la viaţa liberă şi naţională. Din jalea voastră a răsărit minunea mântuirii noastre. Ne închinăm ţie, măreaţă adunare, şi steagului tău sfânt, care e simbolul unirii tuturor Românilor”.
La patru ani de la moartea tatălui său, Elena ridică un monument în cinstea lui, la Băseşti, în 6 mai 1923, eveniment la care participă 20.000 de români din toate unghiurile țării, printre care președintele PNR Iuliu Maniu, miniștrii Vintilă Brătianu și Traian Moșoiu, înalte fețe bisericești cum ar fi Mitropolitul Blajului Vasile Suciu și Episcopul Gherlei Iuliu Hossu, oameni politici și de cultură, Valeriu Braniște, Teodor Mihaly, Octavian Goga; Regimentul 17 Vânători de la Zalău și fanfara acestuia etc.
Elena Pop s-a implicat în sprijinirea soldaţilor răniţi în războiul de independenţă din 1877, deşi era doar un copil la acea vreme. În vara anului 1877 era în vacanţă, la Băseşti, şi începe campania strângerii de fonduri materiale şi financiare la sfârşitul lunii august. În paralel cu această activitate, Elena Pop a organizat în casa părintească un atelier de preparat scame, pentru îngrijirea soldaţilor răniţi pe front. Pentru gesturile sale, Elena va fi pe lista puţinelor românce din Ardeal care au fost decorate cu ordinul "Crucea Elisabeta", înfiinţat de către regina Elisabeta a României în timpul râzboiului de independenţă .
Elena Pop-Hossu-Longin continuă până la moarte, 15 mai 1940, politica de sprijinire a românismului, promovată de părintele ei, George Pop de Băsești, și să lupte pentru obţinerea de drepturi pentru femeile românce, pentru educarea lor. Ea a fost înmormântată în cimitirul din Băseşti, alături de tatăl său.
Când o societate dominată de bărbați îi oferea tăcerea ca virtute, ea a ales cuvântul. Când „locul femeii” era în umbră, ea a pășit în lumină – nu ca să ia, ci ca să ofere: educație, speranță, curaj. A fost între primele voci feminine din România care au vorbit despre egalitate, despre demnitate, despre drepturi.
A fost ironizată, marginalizată, împinsă în afara agendei publice. Dar nu a tăcut. Nu a abdicat. Și-a dus crezul mai departe chiar și când părea că nimeni nu mai ascultă. A murit cu inima încă arzând pentru o Românie în care femeile să nu mai fie doar mame sau muze, ci și creatoare de destin.
Astăzi, când vocile se sting în zgomotul superficial al vremurilor, amintirea Elenei Pop-Hossu Longin e o lecție dureroasă: nu toți au acceptat limitele impuse de epocă. Unii le-au înfruntat, cu prețul uitării. Dar demnitatea nu moare odată cu omul. Rămâne, tăcută, dar neclintită. Ca o mărturie.
George Pop de Băsești (1835-1919) – 190 de ani de la naștere
Primpretor, judecător, deputat, președinte al Partidului Național Român din Transilvania, al Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 și al parlamentului provizoriu al Transilvaniei, gospodar desăvârșit și mare mecenat, George Pop de Băsești se înscrie, la loc de cinste, în galeria marilor personalități care își au originea și au activat în Sălajul istoric. Este considerat ca a doua mare personalitate a Sălajului, în ordine cronologică, după Simion Bărnuțiu, fiind urmat de Iuliu Maniu și Corneliu Coposu.
S-a născut la 1 august 1835 în localitatea Băseşti, judeţul Sălaj. Era fiul lui Petru Pop de Băseşti şi al Susanei Pop de Turţ. Ambii părinţi erau descendenţi ai unor familii de mici nobili, care au primit aceste titluri în secolul al XVII-lea.
Sora mai mică a lui George Pop de Băsești, Elena, decedată în anul 1875Sora mai mică a lui George Pop de Băsești, Elena, decedată în anul 1875Maria Loșonți, soția lui George Pop de Băsești, decedată în anul 1895Fiica lui George Pop, Elena, căsătorită cu avocatul Francisc Hossu Longin
George Pop a absolvit școala primară la Băseşti, iar liceul la Baia Mare (primele 6 clase) şi Oradea (ultimele două). Tot la Oradea a absolvit şi cursurile Academiei de Drept. În timpul studiilor la Oradea a activat ca membru al Societăţii literare.
Seminarul greco-catolic din Oradea
După absolvirea studiilor superioare juridice şi satisfacerea serviciului militar, George Pop de Băseşti s-a întors în judeţul său natal, unde a rămas şi a activat până la moarte.
Ostaș în armata habsburgică – 1859
În timpul şi după anii epocii constituţionale (1860-1865) a funcţionat ca primpretor la Hodod, judecător la sedria orfanală cercuală şi comitatensă.
La 22 iunie 1872, George Pop este ales „cu nespus de mare însufleţire” ca deputat în circumscripţia electorală Cehu Silvaniei. Este reales de două ori, în anul 1875 şi 1878. Perioada parlamentară era de 3 ani. Cea mai importantă intervenţie parlamentară a lui George Pop, care reprezintă „un adevărat rechizitoriu al politicii de maghiarizare”, a fost cea rostită în şedinţa Adunării Deputaţilor din 2 mai 1879, împotriva legii şcolare. Prin această lege se dorea introducerea limbii maghiare în şcolile confesionale româneşti. În intervenţia sa, George Pop a rostit, printre altele, următoarele cuvinte rămase memorabile în conştiinţa poporului român: „Dacă e păcat să atentezi la vieaţa unui om, cu atât mai mare păcat e să atentezi – ca în cazul de faţă – la vieaţa unui neam”. Proiectul de lege, afirmă el, reprezenta „cea mai cumplită năpastă ce poate veni asupra ţării. Ciuma, foametea, seceta, grindina, chiar un răsboiu pierdut, toate se pot îndura şi îndrepta cu timpul. Cucuta veninoasă a zavistiei şi a neînţelegerilor sămănată de această lege, la însăşi temelia ţării va duce la nimicirea ei”.
Deputat al circumscripției electorale Cehu-Silvaniei (1872-1881)
La Conferința națională a Partidului Național Român (P.N.R.) de la Sibiu, din 12-14 mai 1881, George Pop a fost ales în funcția de vicepreședinte și coordonator al zonei Sălaj, Sătmar şi Maramureş.
În luna iunie 1881 românii din Transilvania se găseau din nou în faţa alegerilor pentru parlamentul maghiar. George Pop mai candidează şi la aceste alegeri, dar ungurii au concentrat în circumscripţia electorală Cehu Silvaniei 120 de jandarmi din 5 judeţe vecine şi astfel, „urna nu mai e mijlocul de manifestare liberă a voinţei alegătorilor, ci un sângeros câmp de bătaie, cu morţi şi răniţi”. Prin astfel de mijloace de teroare fizică şi psihică, Tisza Kalman, „sdrobitorul de naţionalităţi”, reuşeşte ceea ce îşi propusese de mult timp, şi anume să distrugă şi circumscripţia electorală din Cehu Silvaniei, care reprezenta o adevărată „fortăreaţă a Românismului”. În urma înfrângerii în alegeri, George Pop nu va mai candida pentru parlament, până în anul 1905, când P.N.R. va adopta linia activismului politic.
Alături de Ioan Raţiu, George Pop era reprezentantul generaţiei tinere în conducerea P.N.R.. În anul 1892, Ioan Raţiu a fost ales în funcţia de preşedinte al partidului, iar George Pop în cea de vicepreşedinte.
Redactarea Memorandului şi hotărârea înaintării sale la Viena s-a făcut sub preşedinţia lui George Pop, Ioan Rațiu fiind bolnav. Memoriul a fost prezentat împăratului de la Viena de către o delegaţie de 300 de români, în anul 1892. Acest moment rămâne cel mai important din întreaga istorie a Transilvaniei, din perioada 1848-1918. Memorandumul românilor transilvăneni constituie o adevărată sinteză a gândirii şi acţiunii politice naţionale româneşti.
În timpul simulacrului de proces ce a urmat, George Pop a avut o atitudine demnă, respingând toate acuzaţiile şi declarându-se solidar cu tovarăşii săi de crez politic. S-a declarat lovit în demnitate de faptul că a primit numai un an de închisoare, în timp ce alţii au primit între 2 şi 5 ani. A executat în întregime această pedeapsă în închisoarea din Vacz (Ungaria).
George Pop de Băsești în epoca luptelor naționaleDelegația celor 300 de români care au dus Memorandumul la VienaFruntașii politici național-români în timpul procesului politic de la Cluj (1894), în urma căruia au fost condamnați la închisoareFemeile române sălăjene la procesul MemorandumuluiTemnița din Seghedin (Ungaria)
În data de 7 decembrie 1902, preşedintele P.N.R, Ioan Raţiu era înmormântat „pentru odihna de veci” la biserica română unită din Sibiu. Momentul cel mai înălţător al ceremoniei funerare l-a constituit „făgăduinţa solemnă” a lui George Pop de Băseşti, făcută la mormântul marelui dispărut, şi anume aceea „de a nu lăsa steagul din mână, până la izbânda finală”. George Pop i-a succedat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Român, pe care a îndeplinit-o până la moartea sa, survenită la data de 23 februarie 1919.
Ioan Rațiu, președintele Partidului Național Român în perioada 1892-1902
George Pop de Băsești a participat la marele praznic național de la Alba Iulia, în calitatea sa de președinte al P.N.R., cu toate că se afla la venerabila vârstă de 83 de ani. În dimineața Marii Adunări, primeşte vizita lui Iuliu Maniu, care se bucură de prezenţa lui George Pop la Alba Iulia, spunând că el este singurul în măsură să ţină în frâu situaţia şi să facă ordine. Prezenţa lui ca preşedinte de onoare al Marii Adunări a tăiat toate rivalităţile şi a asigurat adunării un cadru solemn şi impunător. Lucrările propriu-zise ale Adunării Naţionale au fost deschise de către George Pop de Băseşti, care a rostit o scurtă, dar mişcătoare cuvântare. El subliniază că adunarea tuturor românilor din Transilvania era menită să zdrobească robia trecutului, tocmai pe pământul stropit cu sângele martirilor Horea şi Cloşca, şi să împlinească marele vis al lui Mihai Viteazul: „unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit Stat Românesc”. Evocă anul 1848, când au fost zdrobite lanţurile iobăgiei trupeşti, dar poporul român din Transilvania a rămas încătuşat în continuare în lanţurile iobăgiei sufleteşti, mult mai dureroasă, deoarece românii nu aveau dreptul la limba şi cultura lor proprie. Acum sosise, în sfârşit, momentul eliberării din lanţurile robiei. Venerabilul luptător îi sfătuia pe cei prezenţi să se lase pătrunşi de fiorii evenimentului unic în istoria românilor: „Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor, de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi frăţească armonie să clădim temeliile fericirii noastre viitoare. Dumnezeu să binecuvânteze sfatul nostru şi lucrările noastre!”.
A doua zi după istorica adunare, George Pop a fost ales în onoranta funcție de președinte al Marelui Sfat Național, organul legislativ provizoriu al Transilvaniei.
Alba Iulia – Sala UniriiSecvențe din cadrul Adunării Naționale de la Alba IuliaHarta României după Marea Unire
Din nefericire, tot timpul călătoriei la întoarcerea spre casă a fost un ger cumplit, în special în seara când venerabilul George Pop şi delegaţia care îl însoţea au ajuns la Băseşti. Atunci a răcit, răceală care peste numai două luni avea să-l ducă în mormânt. În dimineaţa zilei de duminică, 23 februarie 1919, trece la cele veşnice, în casa lui de la Băsești. Deşi se cuvenea să fie înmormântat cu onoruri naţionale şi să fie condus pe ultimul drum de întreg neamul românesc, în slujba căruia şi-a pus întreaga sa viaţă, acesta nu a fost posibil, deoarece Băseştiul se afla în zona liniei demarcaţionale. A fost înmormântat pe data de 26 februarie, sub ploaia de gloanţe a hoardelor bolşevice ale lui Bela Kun. Până la biserică, sicriul marelui dispărut a fost escortat de către 16 ostaşi şi doi plutonieri ai armatei române, care ajunseseră deja la Băseşti şi care au apărat cu trupurile lor pe „mortul neamului”, în drum spre mormânt.
George Pop de Băseşti şi-a pus întreaga viaţă în slujba poporului său, precum şi averea pe care a acumulat-o de-a lungul vieţii sale. Acţiunile de mecenat au culminat cu testamentul său, prin care dona întrega sa avere Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, spre administrare, în folosul poporului român. Marea lui calitate de gospodar se poate observa și în lucrarea sa „Economia câmpului”, lucrare premiată de Despărţământul Şimleu al Astrei.
George Pop, gospodar desăvârșit
George Pop de Băseşti a fost un om religios şi cu frică de Dumnezeu, ajutând atât biserica, cât şi pe reprezentanţii ei. De asemenea, învăţătorii sălăjeni beneficiau şi ei de ajutorul marelui mecenat. Astfel, în fiecare an, primii doi învăţători care instruiau cel mai mare număr de analfabeţi erau premiaţi cu câte o vacă cu viţel şi o scroafă cu purcei. Aceste premii s-au acordat şi în perioada 1894-1895, când George Pop era închis la Vacz, în urma procesului memorandiştilor.
Pentru sprijinirea culturii şi învăţământului românesc şi îmbunătăţirea situaţiei materiale a românilor sălăjeni s-au înfiinţat mai multe bănci româneşti, cea mai mare fiind Banca „Silvania” din Şimleu. La înfiinţarea acestor bănci un rol fundamental i-a revenit lui George Pop de Băseşti şi finului său, Andrei Cosma, alt mare fruntaş politic al românilor sălăjeni.
Andrei Cosma
„Badea George”, cum îi spuneau contemporanii, a fost printre puţinii care şi-a dat seama de rolul fundamental pe care îl avea presa în lupta naţională pe care o duceau românii în acele vremuri de restrişte. A făcut tot posibilul să-i ajute pe ziariştii români, atât moral cât și material.
George BarițiuAurel Mureșanu, director-proprietar al ziarului românesc „Gazeta Transilvaniei”
În concluzie, se poate afirma că George Pop de Băseşti a reprezentat, până la Marea Unire din anul 1918, figura cea mai proeminentă a intelectualităţii laice, nu numai din Sălaj, ci din întreg nord-vestul ţării.
Mormântul și monumentul ridicat în memoria lui George Pop de BăseștiCasa în care a locuit George Pop de Băsești, reabilitată recent
Bibliografie:
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, București, 1943
Georgescu, Ioan, George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni, Oradea, 1935
Pavel, Teodor, Partidul Naţional Român şi acţiunea memorandistă. Corespondenţă politică (1887-1901), Editura “Daco- Press”, Cluj- Napoca, 1994
Pop, Marin, Viaţă politică în nord-vestul României (1869-1948). Partidul Naţional Român şi Naţional Ţărănesc din Sălaj, Edit. Argonaut şi Porolissum, 2007
Idem, Elena Pop Hossu-Longin (1862-1940) – personalitate marcantă a Țării Silvaniei. Viața și opera, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2012
Idem, Situația proprietăților funciare ale familiei Pop de Băsești până la colectivizarea forțată a agriculturii, în A.M.P., XXXI-XXXII, Zalău, 2009-2010
Idem, George Pop de Băseşti – ctitor al Marii Uniri. Opera de mecenat., în rev. Caiete Silvane, nr. 11-12, dec. 2005- ian 2006
