Recunoaștere și recunoștință la Băsești

Lucrările de reabilitare ale casei memoriale "George Pop de Băsești" se desfășoară într-un ritm alert. Am avut ocazia ieri, 23 octombrie 2019 să apreciem noua "față" a importantului obiectiv cultural, împreună cu Lucia Pop, Monica Dobrican, Corina Pop, Călin Pop (colegi la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare), gazdă impecabilă fiind inimosul și entuziastul edil al Băseștiului, Ioan Călăuz. Eforturile sale constante și consecvente dau roade și se vor concretiza în reabilitarea și integrarea acestui autentic simbol al românismului într-un circuit cultural remarcabil, care va include și recent renovata casă de la Bădăcin a lui Iuliu Maniu (urmare a eforturilor uriașe ale unui alt entuziast, părintele Cristian Borz). Astfel, cele două personalități emblematice, George Pop de Băsești și Iuliu Maniu, vor putea fi cunoscute și apreciate mai bine de către noi, cei de astăzi, care avem datoria morală de a le cinsti memoria.

Viorel Rusu https://www.facebook.com/viorel.rusu

ASTRA și George Pop de Băsești

La 23 octombrie 1861, s-a înfiinţat, la Sibiu, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), prima instituţie culturală centrală a românilor din Transilvania care a jucat un rol important în emanciparea culturală şi politică a naţiunii române din Ardeal.

Scopul asociaţiei a fost acela de a răspândi cultura în rândul poporului, de a sprijini elevii şi meseriaşii săraci cu burse, de a edita şi premia lucrări, „de a concentra puterile cele risipite ale singuraticilor şi lumina culturei – ca un bun comun al tuturor – să se reverse peste toţi fiii poporului român”.

Începând cu 1866, George Pop de Băsești participa la diferite manifestări și acțiuni organizate de “ASTRA” -Asociațiune înființată pentru ridicarea conștiinței naționale, prin culturalizarea românilor, convins fiind că dezideratele naționale pot fi înfăptuite prin acțiunile de luminare ale poporului.

În condițiile legii școlare din 1879, Legea Trefort, ce prevedea introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile poporale şi confesionale, George Pop a creat școli în limba română, demonstrând rolul decisiv al limbii naționale în supraviețuirea poporului român, subliniind preeminența factorului lingvistic în fața celui etnic, arătând că limba este un giuvaer mai prețios decât viața însăși.

George Pop de Băsești a fost un nobil generos, ctitor de cultură, sprijinitor al ţărănimii, al orfanilor și văduvelor, un luptător neobosit pentru emancipare națională a românilor.

Fiind un bun cunoscător al științei agricole, a împărtășit experiența în lucrarea “Economia cîmpului”. În 1914, întemeiază prin testament “Fundația George Pop de Basești și fiica lui Elena”, care avea scopul de a înființa școli de agricultură pentru copiii de la sate, cei mai merituoși învățăcei urmând să primească animale și unelte de muncă, iar dascălii lor susținere materială, fiind convins că educarea minții este esențială, știind că sufletul se lărgește prin rugăciune, iar mintea se subțiază prin învățătură.

George Pop de Băsești și-a donat întreaga sa avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului "cu acel scop și acel mandat ca, din această avere, să se înființeze spre mărirea Atotputernicului Dumnezeu și în favorul dezvoltării culturale a poporului român o fundație perpetuă și neschimbată", iar "scopul fundației va fi promovarea culturii poporului românesc".

Părinții lui George Pop de Băsești...

În oficialul eliberat de Kaizler Sandor, pretor de Băseşti, la 15 martie 1849, se spune despre Petru Pop de Băseşti cel Tânăr, tată lui George Pop, că este „un bărbat de 35 ani, de religie greco-catolică, adică român unit, de profesiune plugar; de statură, înalt, are faţa rotundă, ochi negri, nas potrivit, mustaţă şi păr castaniu, barbă nu poartă, ştie româneşte, ungureşte şi nemţeşte”, iar despre soţia lui, Susana Pop de Turţ, amintirile celor care au cunoscut-o reţin că era o femeie”distinsă, prevăzătoare, econonoamă”, întocmai cum sunt soţiile oamenilor gospodari.

„Aceştia sunt părinţii celui care a rămas în istorie cu numele de George Pop de Băseşti, oameni gospodari, de mare omenie, urmaşi ai unor bogate şi vechi familii nobiliare româneşti, „de Turţ, Ugocea şi Negreşti”, pomenite în urice şi acte, încă de pe la 1678”, scrie Otilia Ţeposu în revista Formula As, septembrie nr. 1332, indicând ca izvor a documentării sale volumul: „George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni” de Pr. prof. Ioan Georgescu.

George s-a născut la 1 august 1835 în Băseşti, în casa în care a şi locuit, până ce s-a stins, după ce a trecut de 83 de ani. El a lipsit din sat doar în perioadele în care a fost la studii (a făcut liceul la Baia Mare şi Dreptul la Academia din Oradea), apoi în armată, după care în Parlamentul de la Budapesta, timp de trei legislaturi. Studiile superioare le-a întrerupt pentru că a fost mobilizat în armata lui Franz Josef, cu care a ajuns până la Veneţia, iar după înfrângerea de la Solferino,a trebuit să-şi facă serviciul militar obligatoriu la Cluj, cu consolarea că anii slujiţi Împăratului i-au folosit mai târziu sieşi şi ţării, căci, alăturându-se „intelighenţiei” române, în lupta dusă pentru câştigarea drepturilor politice ale românilor şi a ajuns departe, până la Viena şi Budapesta, a avut succesele menţionate. Această şi pentru că, tot timpul, ca şi prietenii lui, în majoritate, a pus neamul şi ţara, interesele lor, mai presus de trebuinţele şi nevoile personale.

Proclamaţia „Către naţiunea română”

În urmă cu 101 ani, pe 18 octombrie, apare proclamaţia „Către naţiunea română”, în care se aduce la cunoştinţă opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central, ca unic for de conducere a românilor transilvăneni, organ ce se va ocupa de pregătirea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

După lungi discuţii, Comitetul Executiv al PNR, partid condus din 1902 de George Pop de Băsești, cel ce a reuşit să aducă în Comitetul Executiv reprezentanţi ai generaţiei tinere, înfocaţi ai activismului în viaţa parlamentară, printre care: Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Aurel Vlad, Ion Rusu-Şirianu, Valeriu Branişte, a adoptat o declaraţie redactată de Vasile Goldiş „omul condeiului, stilizatorul impecabil de comunicate, cugetătorul politic de mare talent”, care urma să fie expusă în parlamentul de la Budapesta. Proclamaţia prevedea: „Pe temeiul dreptului firesc că fiecare naţiune poate dispune şi hotărî singură asupra sorţii ei, naţiunea română doreşte să facă acum uz de acest drept şi pretinde în consecinţă pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrîurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere”. În continuare, proclamaţia arăta că „organul naţional al naţiunii române nu recunoaşte îndreptăţirea parlamentului şi a guvernului unguresc să se considere ca reprezentant al ei, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române. Toate deciziile ce s-ar lua fără aprobarea ei sunt nule şi fără valoare”. În încheierea declaraţiei se stipula: „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională”.

O bună parte din pregătirile Marii Uniri s-a realizat la Băsești, în casa lui George Pop, loc pe care istoricul Nicolae Iorga l-a denumit ca spațiu de întrunire a "Guvernul Provizoriu al Ardealului asuprit”. Pe aici au trecut după sfaturi şi crez nu numai ardelenii, ci mai toţi românii acelor timpuri care visau şi cred din mormântul lor, dar şi prin urmaşi, la viitorul contur al României: Preotul Vasile Lucaciu, Ioan Raţiu, Iuliu Maniu, Dimitrie Comşa, Iuliu Coroianu, Petre Dulfu, Teodor Mihali, Vasile Goldiş, Iosif Vulcan, Ion C. Brătianu, şi în calitate de prim-ministru al României, Nicolae Titulescu, ministru de externe, Nicolae Filipescu, primar al Bucureştilor şi fost ministru, Vintilă Brătianu, ministru de război, generalul Traian Moşoiu, neîntrecut luptător în Primul Război Mondial, Aurel Cosma, Iancu Nistor, istoric şi luptător bucovinean…

Toţi aceşti români veneau la Băseşti ca la o „Mecca română”, cum avea să spună Octavian Goga, poet, şi dănsul important om politic, iubitor de ţară, când se împlineau 5 ani de la stingerea lui George Pop şi în sat, la Băseşti, într-o adunare, se comemora plecarea lui: „E un capitol de istorie naţională în cripta de la Băseşti. Epigoni ai ţării mele, mergeţi la ea să învăţaţi dragostea de neam”.Dacă Blajul, prin şcolile sale, prin ceea ce este şi va fi „Câmpia libertăţii” a dat „lumină” în Ardeal, unde „a răsărit soarele românilor”, cum spusese Ion Heliade Rădulescu, Băseştiul a fost şi este locul în care „s-a copt” Marea Unire.

Locul în care «s-a copt» Unirea (Interviu acordat de primarul comunei Băsești, Ioan Călăuz, revistei "Formula AS", apărut în nr. 1332 din 2018)

"- Satului pe care îl chivernisiţi ca primar i se spu­ne şi "Mica Romă" din Ţara Codrului. De ce este considerată comuna aceasta drept a doua lo­­calitate din Transilvania, ca valoare spirituală pentru români, după Blaj?

- Sunt primar în Băseşti din anul 1996, o lo­calitate care a aparţinut pe vremuri de Sălaj, dar la ultima reorganizare teritorial-administrativă a fost alocată judeţului Maramureş. Există câteva obiec­tive în comună legate de persoana lui George Pop de Băseşti, unul din marii corifei ai Unirii, care s-a născut aici. El a adunat în jurul lui toate forţele progresiste ale acelei perioade, acţiunile lor culminând cu Marea Adunare de la Alba Iulia, pe care el a prezidat-o şi unde s-a votat Uni­rea din 1918. Marele patriot ardelean a locuit permanent în Băseşti. Fiind preşedintele Partidului Naţional Român timp de 16 ani, tocmai în perioada premer­gătoare Marii Uniri, casa lui a devenit, oarecum neoficial, sediul partidului, fiind vizitat aici de ne­numărate personalităţi ale vremii. Întrea­ga diplo­maţie a Unirii s-a purtat la Băseşti, locul aces­ta de­venind astfel unul cu o mare încărcătură sim­bo­­lică. În vremea aceea, Bă­seştiul era doar un târ­gu­şor, ce-i drept prosper, avea şapte mori, ceea ce era mult pentru acea epocă, avea târg de ani­male, câteva clădiri cu etaj şi mai multe prăvălii, "bolduri", cum li se spunea. În 1906, Nicolae Iorga îl vizitează la Băseşti pe "Bă­trânul naţiei", şi iată ce spune despre acel mo­ment: "În casa de la Băseşti era, nu de puţine ori, Gu­vernul Pro­vi­zoriu al Ardealului asuprit". George Pop de Băseşti a pri­mit şi găzduit în gospodăria lui mulţi oameni im­portanţi ai vremii, ade­văraţi făuritori de istorie: Vasile Lu­­caciu, Ioan Raţiu, Iuliu Co­ro­ia­nu, Di­mitrie Com­şa, Petre Dulfu, Va­sile Gol­diş, Teodor Mihali, Iosif Vul­can, I.C. Brătianu, în calitate de prim-mi­nistru al Româ­ni­ei, Nicolae Titulescu, ministru de externe, Nicolae Filipescu, primarul Bucureştiului şi fost ministru, generalul Traian Moşoiu, brav luptător în Primul Război Mon­dial, Vintilă Brătianu, ministru de război, Au­rel Cosma, Iancu Nistor şi mulţi alţii. Oc­tavian Goga, la împlinirea a 5 ani de la stin­ge­rea lui Geor­ge Pop de Băseşti, spunea într-o adu­na­re care a avut loc chiar aici, în sat: "E un capitol de istorie na­ţio­nală în cripta de la Băseşti. Epi­goni ai ţării mele, mergeţi la ea să învăţaţi dra­gostea de neam". Toţi aceşti oameni veneau la Băseşti ca la "Mecca ro­mână". Da­că Blajul a fost cel care a dat "lu­mi­nă" în Ardeal, prin şcolile sale deosebite, de un­de "a răsărit soarele românilor", cum spunea Ion Heliade Rădulescu, Băseştiul a fost locul în care "s-a copt" Marea Unire.

Casa Memorială „George Pop de Băsești”

Casa lui George Pop de Băsești a fost construită între anii 1885-1890, constituind timp de trei decenii un punct de referință și de întâlnire a multor personalități, cum ar fi: dr. Vasile Lucaciu, Vasile Goldiș, Ion Rațiu, Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, Iosif Vulcan, Vasile Braniște, Iuliu Maniu și Teodor Mihali etc. Până în 1940 casa a fost locuită de fiica sa, Elena Pop Longin, împreună soțul ei, Francisc Hossu Longin. Națio­na­lizată în anul 1948 , a servit ca sediu CAP și magazie de cereale.

La 1 februarie 1976 a fost inaugurat Muzeul Memorial “George Pop de Băsești”, în casa ce a aparținut tribunului Marii Uniri.

Datorită lui George Pop, Băseştiul a devenit centrul spiritual al judeţului, dar, tot din cauza lui, în perioada comunismului, comuna era cât pe ce să dispară de pe hartă, în 1967, pentru ca nimic să nu mai aducă în conștiința viitorimii despre luptele și idealurile acestui nobil și generos om, ce s-a contopit afectiv cu năzuințele consătenilor și al Neamului Românesc. Lui George Pop i s-au pus trei capete de acuzare: că era moşier, catolic şi preşedinte al Partidului Naţional Român. Pentru asta s-a încercat să fie scos din istorie, deşi a fost preşedintele Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Comuniştii nu s-au mulţumit însă cu atât, au încercat să schimbe numele localităţii în Livada, dar oamenii n-au acceptat schimbarea. Comuniștii au stabilit inclusiv ziua când să înceapă demolarea casei lui "Badea George". Prin intervenţia lui Dumitru Pop, marele folclorist, originar din Băsești, s-a reuşit salvarea casei şi transformarea ei în Muzeu Etnografic al Zonei Codru.

Muzeul de la Băsești a intrat în reabilitare în acest an. Lucrările de reabilitare, sub motto-ul "Reabilităm trecutul pentru a-l face cunoscut viitorului", au început la finalul lunii februarie 2019 și trebuie finalizate până la sfârșitul anului. Reabilitarea va fi completă, inclusiv aleile din părculeț și toată zona verde. Aleile vor fi iluminate și străjuite de băncuțe. De asemenea, va fi modificată intrarea din față, iar în partea de jos a curții va fi amenajată o parcare.

„George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni”

Lucrarea lui Ioan Georgescu, „George Pop de Băseşti. 60 de ani din luptele naţionale ale românilor transilvăneni”, apărută la Tipografia Românească, Oradea, 1935, rămâne, până astăzi, cea mai completă monografie dedicată celui care a prezidat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Având peste 400 de pagini, cartea analizează întreaga viaţă şi activitate a marelui om politic român. Cuprinsul este relevant. Iată doar câteva titluri de capitole: „Din copilăria şi tinereţele lui G. Pop de Băseşti”, „Începuturile vieţii publice. Din viaţa casnică a lui G. Pop de Băseşti”, „În parlamentul maghiar”, „În temniţa din Vacz”, „Dela rezistenţa pasivă la activitatea parlamentară”, „În preajma şi în timpul războiului mondial”, „Revoluţia din 1918”, „Adunarea dela Alba Iulia din 1.12.1918”, „G. Pop de Băseşti şi Presa Românească”, „Din viaţa religioasă a lui G. Pop de Băseşti”, „Din legăturile lui G. Pop de Băseşti cu fruntaşii români şi străini”, „G. Pop de Băseşti, gospodar şi filantrop” etc.

Pentru realizarea cărţii, autorul a folosit bibliografia disponibilă atunci, deja consistentă, dar şi foarte multe documente inedite din arhivele din Cluj, Băseşti, Blaj şi Oradea, apelând, aşa cum singur mărturiseşte, şi la amintirile celor „mai apropiaţi şi mai bine iniţiaţi ai vieţii şi activităţii” lui George Pop, „doamna Elena, fiica marelui comemorat” şi „neuitatul ei soţ, Francisc Hossu Longin”.

Între studiile menţionate în bibliografie, Ioan Georgescu aminteşte şi două articole din publicaţia „Sălajul”, apărute în numerele din 17 şi 25 aprilie 1924, sub titlul „Desrobirea în judeţul Sălaj”, scrise de Alexandru Achim, autorul documentului pe care îl prezentăm aici.

Din ultimele patru luni din viaţa lui George Pop de Băseşti...

"Era în luna Noiembrie 1918, luna fatală a Împărăţiei Austro Ungare. Prăbuşirea ei era în plin curs. Armata ei fu distrusă şi potopul de ostaşi, cari o formase, se scurgea dinspre fronturi spre vetrele familiale… Urgia acestor oameni, deveniţi bestii în urma suferinţelor de patru ani, s-a îndreptat în primele zile în contra domnilor, pe cari îi învinuiau de război…

A fost un exemplu istoric clasic al statelor întemeiate numai pe armate, cari se desfiinţează odată cu armatele lor – dar totodată a fost şi un exemplu istoric clasic că la baza statelor şi peste tot a societăţii omeneşti operează puteri mai adânci ca armatele, între cari locul de frunte îl ţin naţiunile.

Problema formării statelor naţionale în locul Împărăţiei prăbuşite era deci deschisă după o domnie turco-germano-rusă de veacuri.

Fiecare român ardelean avea datoria a depune munca sa pentru formarea statului naţiunei române.

Eram în Odeşti în primele zile ale lui Noiembrie. Venisem în concediu ca locotenent de la frontul austro-român, concediu dobândit în urma unei telegrame a mamei mele că e bolnavă. Deja în cursul călătoriei spre Odeşti am întâlnit valurile revoluţiei. Sosind acasă, prima mea datorie a fost a potoli în Odeşti şi în comunele vecine spiritele şi a le organiza în consilii şi garde naţionale pentru marele ideal, ceea ce am şi izbutit, precum s-a şi izbutit peste tot Ardealul spre nepieritoarea mărire a neamului român, care din primele zile ale revoluţiei a apucat drumul înspre unirea tuturor românilor.

Declaraţia de autodeterminare naţională a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş

În lupta pentru desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român, Conferinţa de la Oradea, din octombrie 1918, cu prilejul căreia liderii mişcării naţionale a românilor de dincoace de Carpaţi au elaborat un document politic remarcabil – Declaraţia de autodeterminare naţională a celor peste trei milioane şi jumătate de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş – se situează printre momentele decisive. Declarația de la Oradea stă în relaţie de continuitate cu alte documente cu un conţinut ideatic similar şi reprezentativ – ca Supplex Libellus Valachorum din 1791 şi Memorandumul din 1892 -, mărturii de o semnificaţie europeană despre voinţa de dreptate şi libertate a poporului român, ea constituind o autentică prefaţă a Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.

La începutul lunii octombrie 1918 devenise evident că anacronica monarhie austro-ungară se afla într-o inevitabilă stare de disoluţie, orice încercare de salvare a acestui conglomerat naţional fiind falimentară. În acest context, acţiunile românilor transilvăneni pentru realizarea idealului unităţii naţionale au intrat într-o fază hotărâtoare, derularea vertiginoasă a evenimentelor impunând adoptarea unor decizii de mare însemnătate. Conducătorii politici ai românilor, fiind conştienţi de această imperioasă necesitate, au luat măsura organizării, la Oradea, a unei consfătuiri naţionale, la care să participe cei mai proeminenţi lideri politici români aflaţi în libertate.

Toţi cei prezenţi au fost unanimi în a gândi că lichidarea raporturilor noastre (ale românilor transilvăneni) cu monarhia austro-ungară trebuia să se bazeze pe recunoaşterea principiului autodeterminării naţionale.

Declaraţia de autodeterminare naţională formula, în termeni categorici, dreptul românilor de a fi reprezentaţi de către factori proprii, care vor fi desemnaţi de o „adunare naţională”, după modelul exemplar al celei din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Ideea deciziei colective, care putea aparţine numai unei mari adunări naţionale, este formulată în acest semnificativ document ca unica formulă de reprezentare a intereselor poporului român, de adoptare a unor hotărâri istorice cu caracter definitiv.

Admirabil act de demnitate naţională, Declaraţia atestă desprinderea pentru totdeauna a românilor din multinaţionala şi compromisa alcătuire statală bicefală. Ea a rupt toate raporturile cu monarhia austro-ungară, stabilind că numai viitoarea adunare naţională şi organele desemnate de ea aveau dreptul de a dispune în legătură cu viitorul românilor de dincoace de Carpaţi.

Declaraţia de independenţă naţională concepută la Oradea a fost citită, în 5 octombrie, în Parlamentul de la Budapesta, de către deputatul Alexandru Vaida-Voievod. Pe baza acesteia şi în numele principiilor cuprinse în ea, s-au desfăşurat toate acţiunile, s-au luat toate deciziile din a doua jumătate a lunii octombrie şi din luna noiembrie, ele fiind apoi încorporate în hotărârile Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

La 18/31 octombrie, prin Proclamaţia „Către naţiunea română”, se aducea la cunoştinţa opiniei publice constituirea Consiliului Naţional Român Central, ca „guvern provizoriu al naţiunii noastre”, ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum şi principiile sale de acţiune.

La 5/18 noiembrie 1918, Consiliul Naţional a lansat manifestul „Către popoarele lumii” prin care se afirma în faţa opiniei publice mondiale dorinţa românilor transilvăneni de a se uni cu România. Câteva zile mai târziu, la 7/20 noiembrie era lansată Convocarea Marii Adunării Naţionale la Alba Iulia pentru ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, care începea cu cuvintele: „Istoria ne cheamă la fapte” şi preciza obiectivul ce trebuia realizat: „În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (…), naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.

Proclamând dreptul naţiunii române la autodeterminare şi formulând o ideea extrem de importantă, cea a convocării adunării naţionale, Declaraţia de la Oradea a reprezentat un document cu semnificaţie istorică deosebită, marcând intrarea mişcării de eliberare în faza sa decisivă.

Explicaţie foto: La tratative. Sus – Valeriu Branişte, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Istvan Tisza (şeful guvernului), Octavian Goga, Ştefan Cicio-Pop. Jos – Theodor Mihali, George Pop de Băseşti și Vasile Lucaciu.